PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre dl. diriginte Mușuroia nu am prea multe de „comentat”. Din primul moment mi-a părut familiară fizionomia lui. Semăna destul de bine cu profesorul „Socrate”, interpretat de celebrul actor Ion Caramitru. Cum mi-a plăcut extrem de mult filmul, precum și interpretarea actorului Ion Caramitru, l-am îndrăgit instant și pe dl. Mușuroia.

Apropo, acum vreo 2–3 ani am făcut, ca un tribut, un remix la piesa „Bună seara, iubite!” a Loredanei Groza, „featuring” vocea inconfundabilă a lui Caramitru. Am reușit să extrag cu ajutorul AI vocile din pozitiv și am refăcut piesa într-o nouă manieră, mai actuală, modernă, „fresh”. Țin minte că am ascultat-o pentru prima dată la un radio public, pe malul mării, probabil la Constanța. Am încercat să refac amintirea acelor vremuri, îmbrăcând totul cu un iz pamfletar, ilustrând remixul cu fragmente video descărcate de pe Pexels. Aici echipa rusă „Cottonbro” oferea câteva sute de colecții de clipuri, cu ajutorul cărora am încropit un videoclip.

Deși piesa s-a dorit un omagiu Loredanei Groza – pentru vocea frumoasă – și lui Ion Caramitru – pentru timbrul vocal și nararea ireproșabilă a părții sale de text –, m-am gândit într-un final totuși să scot remixul de pe YouTube, alături de altele care erau la fel de admirativ făcute. Până la urmă, deși YouTube e plin de remake-uri și remixuri similare, actul meu a rămas, ca toate celelalte, undeva la limita legalității.

În fond, trăgeam un semnal de alarmă asupra unor fenomene la limita perceptibilului și arătam că sunt, alături de familie, prieteni și rețeaua mai extinsă de cunoscuți, posibile victime ale unor manipulări ale căror cauze, efecte și ramificații nu le înțelegeam la acea dată.

Despre intersecția dintre familiile noastre și cea a actorului Caramitru am scris într-o postare precedentă. În mod cert, Loredana Groza a avut la un moment dat un rol – nu știu cât de marginal sau cât de „conștient” – în toate aceste ramificații ale unor rețele care pornesc din mass-media, trec probabil prin eșichierul politic și, cu siguranță, ating și urbea noastră, Baia Mare. Și poate merg și mai departe, în alte sisteme „de putere”, internaționale. Voi detalia în următoarele postări cum văd aceste conexiuni, fără a pretinde că știu cu adevărat cum funcționează și cum se extind, cum și cine le susține și în ce scop.

Revenind la dl. Mușuroia, consider că s-a comportat ireproșabil cu noi. Era un om simpatic, jovial, dar atent și serios când era vorba de a preda matematica. Uneori, rareori, izbucnea în accese de furie și n-am fost nici eu ignorat când, prin clasa a XII-a, am luat o notă mai mică decât mă așteptam, la „teză”. Probabil un 8, din câte îmi aduc aminte.

Am stat, neînțelegând, în prima bancă unde fusesem repartizat și, cu o brichetă, am aprins colțul hârtiei. Micul fuior de fum i-a atras atenția dirigintelui și am avut pe loc parte de scandal, plus notă scăzută la purtare. Normal, nu mi-a păsat prea mult. „Dirigul” i-a povestit și mamei de ce luase decizia asta. Mama nu s-a supărat deloc, ba chiar cred că s-a amuzat nițel.

Se mai făcea mișto, râzându-se pe înfundatelea, în colectivul nostru, de incapacitatea dlui Mușuroia de a pricepe ce comic era când demonstra conexiunile între puncte geometrice. Folosea parcă prea des B6-le (beșasele), așa că „băieții răi” din ultima bancă pufneau în râs de fiecare dată, spre indignarea fetelor din primele bănci; care fete întorceau de fiecare dată capetele, necruțător și acuzator.

Meditez și acum asupra întrebării dacă „Clasa de Engleză” a fost într-adevăr doar „un experiment”, cum a fost denumită atunci. După absolvirea noastră nu s-a mai continuat, sub pretextul că „programul era prea încărcat”. Într-adevăr, ajungeam zilnic obosiți, târziu acasă. Cele șase ore de limbă străină erau poate „prea mult”.

Acum mulți ani, pe la mijlocul anilor 2000 cred că s-a întâmplat asta, dl. Mușuroia m-a invitat la dânsul acasă. Ar fi vrut să o ajut pe fiica lui, Sonia, care era atunci în anul I la Facultatea de Arhitectură, să se dezmeticească nițel din constantele acuze că „ar fi desenat ca un copil frustrat”. Aceste acuze erau, spunea fostul diriginte, lansate de colegii de an.

Știam ce înseamnă mediul academic și „malițiozitatea” specifică celor artistice, dar nu am știut ce să-i spun Soniei. Ideea mea de moment a fost s-o sfătuiesc să „înceapă pur și simplu” de la o idee, să „o viseze sau s-o vadă” pe următoarea. Să dea frâu liber imaginației prin a schița la întâmplare, așa cum făceam și eu deja de mulți ani. Dacă avea un blocaj, acesta putea fi probabil dizolvat treptat, prin relaxare și atitudine pozitivă. A lua prea în serios procesul creativ e uneori dăunător, îi spuneam.

Dl. Mușuroia a părut dezamăgit când am plecat, deși făcusem tot ce puteam sau știam. În mod cert era acolo vorba de un blocaj psihologic și m-am gândit că rigiditatea profesorului își lăsa cumva amprenta și asupra psihicului copilului său. Poate pentru că un profesor de științe exacte știe prea puține despre ce înseamnă „reveria creativă”. Dar, cunoscând metodele de pregătire de pe parcursul a șase ani de studii, nu m-am îngrijorat: eram sigur că Sonia avea „să-și dea drumul pe parcurs”.

Ca notă de final, sunt încă perplex în fața ideii că dl. Mușuroia ar fi putut chiar să fie o „copie” locală a celebrului personaj „Socrate”. Modul de a pune la cale o asemenea „coincidență” îmi rămâne complet necunoscut, inaccesibil. Iar dacă chiar a fost o coincidență, pare totul nițel prea… științifico-fantastic.

Am mai meditat nițel și la cealaltă coincidență: relația mea recentă cu Sonia S., „la fel de arhitectă” ca și Sonia M., dar sinapsele mele încep să se scurtcircuiteze de-a dreptul. Las la latitudinea cititorului să tragă concluziile.

---

English version

About Mr. Mușuroia, our homeroom teacher, I don’t really have much to “comment” on. From the very first moment, his physiognomy seemed familiar to me. He closely resembled the character “Socrates,” portrayed by the celebrated actor Ion Caramitru. Since I liked the film immensely, as well as Ion Caramitru’s performance, I instantly grew fond of Mr. Mușuroia as well.

By the way, some 2–3 years ago I made, as a tribute, a remix of Loredana Groza’s song “Good evening, my love!”, featuring Caramitru’s unmistakable voice. With the help of AI, I managed to extract the voices from the original track and rework the song in a new, more contemporary, modern, “fresh” style. I remember hearing it for the first time on a public radio station by the seaside, probably in Constanța. I tried to recreate the memory of those times, wrapping everything in a pamphlet-like tone, illustrating the remix with video fragments downloaded from Pexels. There, the Russian team “Cottonbro” offered several hundred collections of clips, with the help of which I put together a music video.

Although the piece was intended as an homage to Loredana Groza—for her beautiful voice—and to Ion Caramitru—for his vocal timbre and the impeccable narration of his text—I eventually decided to take the remix down from YouTube, along with others that had been created with the same admiration. In the end, even though YouTube is full of similar remakes and remixes, my act remained, like all the others, somewhere at the edge of legality.

Essentially, I was sounding an alarm about phenomena at the limits of perception and showing that I am, together with family, friends, and a wider network of acquaintances, a possible victim of manipulations whose causes, effects, and ramifications I did not understand at that time.

I wrote about the intersection between our families and that of actor Caramitru in a previous post. Certainly, Loredana Groza had, at some point, a role—how marginal or how “conscious,” I cannot say—in all these ramifications of networks that originate in the mass media, probably pass through the political arena, and undoubtedly also reach our city, Baia Mare. And perhaps they go even further, into other international “power” systems. I will elaborate in future posts on how I see these connections, without claiming that I truly know how they function and expand, who supports them, and for what purpose.

Returning to Mr. Mușuroia, I consider that he behaved impeccably toward us. He was a pleasant, jovial man, yet attentive and serious when it came to teaching mathematics. Occasionally—rarely—he would erupt into fits of anger, and I myself was not spared when, in the 12th grade, I received a lower grade than expected on a major test. Probably an 8, as far as I can remember.

I sat there, bewildered, in the front row where I had been assigned, and with a lighter I set fire to the corner of the paper. The small wisp of smoke caught the teacher’s attention, and I was immediately involved in a scandal, plus a lowered conduct grade. Naturally, I didn’t care much. The “homeroom teacher” also explained to my mother why he had made that decision. My mother wasn’t upset at all; I even think she found it rather amusing.

There was also some mocking—stifled laughter—within our group about Mr. Mușuroia’s inability to realize how comical he looked when demonstrating connections between geometric points. He seemed to use the B6 point (the “B-six”, which said together means in romanian something like “farted he ?” ) far too often, so the “bad boys” in the back row burst into laughter every time, to the indignation of the girls in the front rows, who would turn their heads each time, mercilessly and accusingly.

I still ponder the question of whether the “English Class” really was just “an experiment,” as it was called back then. After our graduation, it was discontinued under the pretext that “the schedule was too crowded.” Indeed, we arrived home every day tired and late. Six hours of a foreign language may have been “too much.”

Many years ago, sometime in the mid-2000s, I believe, Mr. Mușuroia invited me to his home. He wanted me to help his daughter, Sonia, who was then in her first year at the Faculty of Architecture, to shake off the constant accusations that she “drew like a frustrated child.” These accusations, the former homeroom teacher said, came from her classmates.

I knew what the academic environment was like, as well as the specific “malice” of artistic circles, but I didn’t really know what to tell Sonia. My spontaneous idea was to advise her to “simply start” from one idea, to “dream or visualize” the next one. To let her imagination run free by sketching at random, as I myself had been doing for many years. If she had a blockage, it could probably be dissolved gradually through relaxation and a positive attitude. Taking the creative process too seriously can sometimes be harmful, I told her.

Mr. Mușuroia seemed disappointed when I left, even though I had done everything I could or knew how to do. It was certainly a psychological blockage, and I thought that the teacher’s rigidity somehow left its mark on his child’s psyche as well. Perhaps because a teacher of exact sciences knows too little about what “creative reverie” really means. But, knowing the training methods throughout six years of study, I wasn’t worried: I was sure that Sonia would “loosen up along the way.”

As a final note, I am still perplexed by the idea that Mr. Mușuroia might actually have been a local “copy” of the famous character “Socrates.” The way such a “coincidence” could be orchestrated remains completely unknown and inaccessible to me. And if it truly was a coincidence, then it all seems a bit too… science-fiction-like.

I have also reflected a little on the other coincidence: my recent relationship with Sonia S., “just as much an architect” as Sonia M.—but my synapses are starting to short-circuit altogether. I leave it to the reader to draw their own conclusions.