PAUL SELING

Varianta în limba română

Eseu polemic – De ce Foucault sperie psihiatria ( cu ChatGpt )

Psihiatria și frica de a fi privită

Psihiatria nu se teme de critici morale, de scandaluri punctuale sau de erori de practică. Acestea pot fi absorbite, reformulate procedural și integrate ca „lecții învățate”. Ceea ce o sperie cu adevărat este privirea care nu cere îmbunătățiri, ci pune sub semnul întrebării însăși poziția din care psihiatria vorbește. Foucault nu atacă greșelile psihiatriei, ci condițiile care fac posibil ca ea să vorbească în numele adevărului.

Autoritatea adevărului medical

Psihiatria se constituie ca discurs de adevăr într-un mod particular: nu doar descrie realitatea psihică, ci o produce. Ea decide ce este simptom, ce este boală, ce este recuperare și ce este risc. Această putere de definire este mascată sub vocabularul neutralității științifice. Foucault arată însă că această neutralitate este o ficțiune istorică. Orice diagnostic este o decizie plasată într-un câmp de valori, norme și interese sociale.

Pacientul ca problemă epistemică

Pentru psihiatrie, pacientul nu este periculos prin suferința sa, ci prin capacitatea de a vorbi altfel despre ea. Pacientul care acceptă diagnosticul este gestionabil; pacientul care îl problematizează devine instabil epistemic. Foucault face vizibil acest punct sensibil: nu nebunia este intolerabilă, ci discursul alternativ despre nebunie. De aceea, critica venită din interiorul experienței este rapid patologizată.

Critica pe care instituția nu o poate metaboliza

Psihiatria poate integra statistici, ghiduri noi, protocoale revizuite. Nu poate integra însă o critică ce îi neagă statutul de instanță ultimă a sensului. Foucault nu propune o psihiatrie mai blândă, ci pune sub semnul întrebării dreptul ei de a decide singură ce înseamnă normalitatea. Această poziție nu este negociabilă fără pierderea autorității.

De ce Foucault este tolerat, dar neutralizat

În mediul academic, Foucault este frecvent citat, dar rar asumat până la capăt. Este invocat ca istoric al ideilor, nu ca demolator al prezentului. Psihiatria îl poate accepta ca figură culturală, atâta timp cât lectura lui rămâne decorativă. Devine însă periculos atunci când este folosit ca instrument de interogare a practicii curente.

Discursul științific ca mecanism defensiv

În fața criticii foucauldiene, psihiatria se retrage adesea în limbajul tehnic, invocând neurobiologia, genetica sau statisticile. Acest refugiu nu este un răspuns, ci o strategie defensivă. Foucault nu neagă existența suferinței psihice, ci refuză reducerea ei la un obiect pur biologic, rupt de contextul social și politic.

Antipsihiatria – o confuzie convenabilă

Una dintre cele mai frecvente modalități de neutralizare a lui Foucault este etichetarea sa drept „antipsihiatru”. Această clasificare este comodă, dar falsă. Foucault nu propune abolirea psihiatriei, ci dezvăluirea funcției sale de putere. A-l reduce la un militant antipsihiatric înseamnă a evita confruntarea reală cu ceea ce spune.

Psihiatria ca instituție de normalizare

Ceea ce Foucault face vizibil este faptul că psihiatria nu este doar un instrument de tratament, ci un mecanism de normalizare socială. Ea trasează limitele acceptabilului, definește comportamentele deviante și oferă limbajul prin care acestea sunt explicate și corectate. Această funcție normativă este exact ceea ce instituția nu poate recunoaște fără a-și submina propria legitimitate.

Frica de pierderea monopolului asupra sensului

În ultimă instanță, psihiatria se teme de Foucault pentru că acesta amenință monopolul ei asupra sensului suferinței psihice. Dacă experiența pacientului capătă valoare de adevăr, discursul medical își pierde poziția privilegiată. Foucault nu cere ca pacientul să fie „crezut”, ci ca vocea lui să fie recunoscută ca producătoare de sens, nu doar ca simptom.

Puterea care preferă tăcerea

Instituțiile nu se tem de zgomot, ci de luciditate. Foucault introduce o formă de tăcere periculoasă: aceea care nu se supune, dar nici nu se revoltă spectaculos, ci analizează, descrie și expune mecanismele puterii. Această luciditate este greu de neutralizat pentru că nu poate fi redusă la patologie fără a-și dezvălui caracterul arbitrar.

De ce Foucault rămâne incomod

Foucault rămâne incomod pentru că nu oferă soluții instituționale și nu promite reconciliere. El nu vrea să repare psihiatria, ci să o facă inteligibilă ca formă de putere. Într-o lume obsedată de management și optimizare, această poziție este profund subversivă.

Concluzie – frica de oglindă

Psihiatria se teme de Foucault pentru același motiv pentru care orice instituție se teme de o oglindă: nu pentru că imaginea ar fi falsă, ci pentru că este prea clară. Foucault nu distruge psihiatria, dar îi refuză inocența. Iar o instituție care nu mai poate pretinde inocență trebuie fie să se transforme radical, fie să reducă la tăcere vocea care o expune.

---

English version

Why Foucault frightens psychiatry ( with ChatGpt )

Psychiatry and the fear of being seen

Psychiatry is not afraid of moral criticism, isolated scandals, or procedural errors. These can be absorbed, reformulated, and integrated as “lessons learned.” What truly frightens it is a gaze that does not ask for improvement, but questions the very position from which psychiatry speaks. Foucault does not attack psychiatry’s mistakes; he attacks the conditions that make it possible for psychiatry to speak in the name of truth.

The authority of medical truth

Psychiatry constitutes itself as a discourse of truth in a particular way: it does not merely describe psychic reality, it produces it. It decides what counts as a symptom, what is illness, what recovery means, and what constitutes risk. This defining power is masked by the vocabulary of scientific neutrality. Foucault shows that this neutrality is a historical fiction. Every diagnosis is a decision situated within a field of values, norms, and social interests.

The patient as an epistemic problem

For psychiatry, the patient is not dangerous because of their suffering, but because of their capacity to speak differently about it. The patient who accepts the diagnosis is manageable; the patient who questions it becomes epistemically unstable. Foucault exposes this sensitive point: it is not madness that is intolerable, but alternative discourse about madness. This is why critique emerging from lived experience is so quickly pathologized.

A critique the institution cannot metabolize

Psychiatry can integrate statistics, new guidelines, and revised protocols. What it cannot integrate is a critique that denies its status as the ultimate arbiter of meaning. Foucault does not propose a gentler psychiatry; he questions its right to decide, on its own, what normality is. This position cannot be negotiated without a loss of authority.

Why Foucault is tolerated but neutralized

In academic contexts, Foucault is frequently cited but rarely taken seriously to the end. He is invoked as a historian of ideas, not as a demolisher of the present. Psychiatry can accept him as a cultural figure as long as his reading remains decorative. He becomes dangerous when used as a tool to interrogate contemporary practice.

Scientific discourse as a defensive mechanism

When faced with Foucauldian critique, psychiatry often retreats into technical language, invoking neurobiology, genetics, or statistics. This retreat is not an answer, but a defensive strategy. Foucault does not deny the existence of psychological suffering; he refuses its reduction to a purely biological object, severed from social and political context.

Antipsychiatry – a convenient confusion

One of the most common ways of neutralizing Foucault is labeling him “anti-psychiatric.” This classification is convenient, but false. Foucault does not propose the abolition of psychiatry, but the exposure of its function as power. To reduce him to an anti-psychiatric militant is to avoid a real confrontation with what he actually says.

Psychiatry as an institution of normalization

What Foucault makes visible is that psychiatry is not merely a therapeutic tool, but a mechanism of social normalization. It draws the boundaries of acceptability, defines deviant behaviors, and provides the language through which they are explained and corrected. This normative function is precisely what the institution cannot acknowledge without undermining its own legitimacy.

The fear of losing the monopoly on meaning

Ultimately, psychiatry fears Foucault because he threatens its monopoly over the meaning of psychological suffering. If the patient’s experience acquires truth value, medical discourse loses its privileged position. Foucault does not demand that the patient be “believed,” but that their voice be recognized as a producer of meaning, not merely as a symptom.

Power that prefers silence

Institutions are not afraid of noise, but of lucidity. Foucault introduces a dangerous form of silence: one that neither submits nor stages spectacular revolt, but analyzes, describes, and exposes mechanisms of power. This lucidity is difficult to neutralize because it cannot be reduced to pathology without revealing its own arbitrariness.

Why Foucault remains uncomfortable

Foucault remains uncomfortable because he offers no institutional solutions and promises no reconciliation. He does not want to repair psychiatry, but to make it intelligible as a form of power. In a world obsessed with management and optimization, this position is profoundly subversive.

Conclusion – the fear of the mirror

Psychiatry fears Foucault for the same reason any institution fears a mirror: not because the image is false, but because it is too clear. Foucault does not destroy psychiatry, but he refuses it innocence. And an institution that can no longer claim innocence must either transform itself radically, or silence the voice that exposes it.