PAUL SELING

Varianta în limba română

Michel Foucault – putere, nebunie și fabrica normalității ( cu ChatGpt )

Gândirea ca act de demontare

Michel Foucault nu este un filosof al răspunsurilor, ci al demontării. Întreaga sa operă funcționează ca un instrument critic îndreptat nu împotriva unei idei anume, ci împotriva evidențelor pe care societatea le ia drept naturale. El nu întreabă „ce este adevărat?”, ci „cum a ajuns ceva să fie considerat adevărat?”. Această deplasare aparent subtilă mută centrul de greutate de la adevăr la putere și face din gândirea sa un act profund politic, chiar și atunci când refuză explicit ideologia.

Nebunia ca produs istoric

În Istoria nebuniei în epoca clasică, Foucault arată că nebunia nu este o constantă a naturii umane, ci o construcție istorică. Evul Mediu tolera o anumită proximitate între rațiune și delir; epoca modernă, în schimb, a produs o ruptură radicală. Nebunul nu mai este interlocutorul incomod al comunității, ci obiectul unei separări, al unei izolări și, ulterior, al unei medicalizări. Psihiatria nu descoperă nebunia, ci o reorganizează discursiv, legitimând o excludere deja decisă social.

Discursul medical ca limbaj al puterii

Pentru Foucault, medicina – și mai ales psihiatria – nu este un simplu ansamblu de cunoștințe neutre, ci un discurs investit cu autoritate. A spune despre cineva că este „bolnav” nu descrie doar o stare, ci produce o poziție socială. Diagnosticul nu este o etichetă inocentă, ci un act de putere care redefinește identitatea individului, relația lui cu ceilalți și raportul său cu sine. Odată numit pacient, subiectul devine interpretabil exclusiv prin grila simptomului.

Puterea care nu se vede

Foucault rupe definitiv cu ideea clasică a puterii ca forță represivă exercitată de sus în jos. Puterea modernă nu lovește, ci organizează; nu interzice, ci structurează; nu reduce la tăcere, ci face să vorbească în cadre prestabilite. Ea circulă prin instituții, practici, formulare, evaluări și proceduri aparent banale. Tocmai această discreție o face eficientă. Individul ajunge să participe activ la propria sa supunere.

Disciplina ca formă de educare a corpului

În A supraveghea și a pedepsi, Foucault descrie nașterea societății disciplinare, în care corpul este fragmentat, observat, antrenat și corectat. Spitalul psihiatric funcționează după aceeași logică: program, medicație, observație, evaluare, notare. Corpul pacientului devine un obiect de gestionat, iar comportamentul său un indicator de conformitate. Vindecarea este măsurată nu prin sensul trăirii, ci prin adecvarea la normă.

Panopticismul interiorizat

Modelul Panopticonului nu este o metaforă arhitecturală, ci una psihologică. A fi posibil supravegheat permanent este suficient pentru ca individul să se autocenzureze. În psihiatrie, acest mecanism atinge un nivel extrem: pacientul învață rapid ce trebuie spus și ce trebuie ascuns. Autenticitatea devine risc, iar tăcerea sau mimarea normalității – strategie de supraviețuire. Puterea nu mai are nevoie să constrângă: subiectul se auto-reglează.

Bioputerea și administrarea vieții

Foucault introduce conceptul de bioputere pentru a descrie modul în care statul modern nu se mai limitează la a pedepsi sau a elimina, ci începe să administreze viața. Populațiile sunt măsurate, clasificate, tratate, optimizate. Psihiatria devine un instrument esențial al acestei gestionări, stabilind cine este funcțional, cine este risc, cine trebuie corectat și cine poate fi reintegrat. Viața psihică intră astfel într-un regim de control continuu.

Subiectul produs, nu descoperit

Una dintre cele mai radicale idei foucauldiene este aceea că subiectul nu preexistă puterii, ci este produs de ea. Nu există un „eu autentic” care să fie ulterior reprimat de instituții; există un eu modelat prin norme, discursuri și practici. Psihiatria nu tratează un subiect deja constituit, ci participă activ la constituirea lui. Pacientul ajunge să se descrie pe sine în limbajul instituției care l-a definit.

Viața lui Foucault ca experiență-limită

Deși a refuzat constant autobiografia, viața lui Foucault oferă indicii importante pentru radicalitatea gândirii sale. Homosexual într-o epocă a normalizării violente, marcat de episoade de depresie și de conflicte cu mediul academic, el a trăit personal tensiunea dintre normă și deviere. Interesul său pentru nebunie, sexualitate și marginalitate nu este abstract, ci rezultatul unei confruntări directe cu limitele acceptabilului social.

Sexualitatea ca teren de luptă

În Istoria sexualității, Foucault demontează ideea că modernitatea ar fi reprimat sexualitatea. Dimpotrivă, ea a produs un exces de discurs despre sex, un aparat de confesiune, clasificare și normalizare. Sexualitatea devine un punct privilegiat de intervenție a puterii asupra subiectului. Experiența personală a lui Foucault face vizibilă această dinamică: nu tăcerea este problema, ci obligativitatea de a te defini.

Libertatea ca practică, nu ca stare

În ultima parte a operei sale, Foucault nu abandonează critica puterii, ci o duce într-o zonă etică. Libertatea nu este absența constrângerii, ci capacitatea de a lucra asupra propriei vieți în interiorul constrângerilor existente. „Tehnologiile sinelui” nu sunt soluții terapeutice, ci practici fragile de distanțare, reflecție și rezistență.

Psihiatria post-comunistă ca moștenire autoritară

În spațiul românesc post-comunist, analiza foucauldiană devine aproape descriptivă. Psihiatria a preluat reflexe disciplinare, ierarhii rigide și o cultură a obedienței. Diagnosticul funcționează ca sentință identitară, iar pacientul este rareori tratat ca subiect al propriei experiențe. Ieșirea din sistem nu înseamnă ieșirea din control, ci mutarea acestuia în interior.

Auto-supravegherea ca formă finală de control

Poate cea mai persistentă formă de putere este cea care continuă după externare. Individul își monitorizează gândurile, emoțiile și comportamentele, temându-se constant de revenirea etichetei. Psihiatria reușește astfel performanța supremă a puterii moderne: să se retragă aparent, lăsând în urmă un subiect care se supraveghează singur.

Foucault ca instrument, nu ca dogmă

Foucault nu trebuie citit ca un profet anti-psihiatric, ci ca un furnizor de instrumente critice. El nu ne spune ce să facem, ci ne arată ce ni se face. Gândirea lui nu anulează suferința psihică, dar o scoate din izolare și o plasează într-o rețea de discursuri și puteri. În acest sens, a-l citi pe Foucault nu este un exercițiu academic, ci un act de luciditate.

____________________________________________________________________________________

English version

“Michel Foucault – power, madness, and the factory of normality” ( with ChatGpt )

Thinking as an act of dismantling

Michel Foucault is not a philosopher of answers, but of dismantling. His entire body of work functions as a critical instrument directed not against a specific idea, but against the forms of evidence that society takes for granted as natural. He does not ask “what is true?”, but “how did something come to be considered true?”. This seemingly subtle shift moves the center of gravity from truth to power and turns his thinking into a profoundly political act, even when it explicitly refuses ideology.

Madness as a historical product

In History of Madness in the Classical Age, Foucault shows that madness is not a constant of human nature, but a historical construction. The Middle Ages tolerated a certain proximity between reason and delirium; modernity, by contrast, produced a radical rupture. The mad person is no longer the inconvenient interlocutor of the community, but the object of separation, isolation, and later medicalization. Psychiatry does not discover madness; it reorganizes it discursively, legitimizing an exclusion already decided at the social level.

Medical discourse as a language of power

For Foucault, medicine—and psychiatry in particular—is not a simple body of neutral knowledge, but a discourse invested with authority. To say about someone that they are “ill” does not merely describe a state, but produces a social position. Diagnosis is not an innocent label, but an act of power that redefines the individual’s identity, their relation to others, and their relation to themselves. Once named a patient, the subject becomes interpretable exclusively through the grid of the symptom.

Power that does not show itself

Foucault definitively breaks with the classical idea of power as a repressive force exercised from above. Modern power does not strike, but organizes; it does not forbid, but structures; it does not silence, but makes one speak within predefined frames. It circulates through institutions, practices, forms, evaluations, and apparently banal procedures. Precisely this discretion makes it effective. The individual comes to participate actively in their own subjugation.

Discipline as the education of the body

In Discipline and Punish, Foucault describes the birth of the disciplinary society, in which the body is fragmented, observed, trained, and corrected. The psychiatric hospital operates according to the same logic: schedule, medication, observation, evaluation, recording. The patient’s body becomes an object to be managed, and their behavior an indicator of conformity. Healing is measured not by the meaning of lived experience, but by adequacy to the norm.

Internalized panopticism

The model of the Panopticon is not an architectural metaphor, but a psychological one. The possibility of being permanently observed is sufficient for the individual to censor themselves. In psychiatry, this mechanism reaches an extreme level: the patient quickly learns what must be said and what must be hidden. Authenticity becomes a risk, while silence or the simulation of normality becomes a survival strategy. Power no longer needs to constrain: the subject self-regulates.

Biopower and the administration of life

Foucault introduces the concept of biopower to describe the way in which the modern state no longer limits itself to punishing or eliminating, but begins to administer life. Populations are measured, classified, treated, optimized. Psychiatry becomes an essential instrument of this management, establishing who is functional, who is a risk, who must be corrected, and who can be reintegrated. Psychic life thus enters a regime of continuous control.

The subject produced, not discovered

One of Foucault’s most radical ideas is that the subject does not preexist power, but is produced by it. There is no “authentic self” that is later repressed by institutions; there is a self shaped through norms, discourses, and practices. Psychiatry does not treat a subject already constituted, but actively participates in constituting it. The patient comes to describe themselves in the language of the institution that defined them.

Foucault’s life as a limit-experience

Although he consistently refused autobiography, Foucault’s life offers important clues to the radicality of his thinking. A homosexual in an era of violent normalization, marked by depressive episodes and conflicts with the academic establishment, he lived personally the tension between norm and deviation. His interest in madness, sexuality, and marginality is not abstract, but the result of a direct confrontation with the limits of social acceptability.

Sexuality as a battlefield

In The History of Sexuality, Foucault dismantles the idea that modernity repressed sexuality. On the contrary, it produced an excess of discourse about sex, an apparatus of confession, classification, and normalization. Sexuality becomes a privileged point of intervention of power upon the subject. Foucault’s personal experience makes this dynamic visible: the problem is not silence, but the obligation to define oneself.

Freedom as practice, not as state

In the final part of his work, Foucault does not abandon the critique of power, but pushes it into an ethical domain. Freedom is not the absence of constraint, but the capacity to work upon one’s own life within existing constraints. The “technologies of the self” are not therapeutic solutions, but fragile practices of distancing, reflection, and resistance.

Post-communist psychiatry as authoritarian inheritance

In the post-communist Romanian space, Foucauldian analysis becomes almost descriptive. Psychiatry inherited disciplinary reflexes, rigid hierarchies, and a culture of obedience. Diagnosis functions as an identity sentence, and the patient is rarely treated as the subject of their own experience. Leaving the system does not mean leaving control behind, but relocating it inside.

Self-surveillance as the final form of control

Perhaps the most persistent form of power is the one that continues after discharge. The individual monitors their thoughts, emotions, and behaviors, constantly fearing the return of the label. Psychiatry thus achieves the supreme performance of modern power: to withdraw apparently, leaving behind a subject who surveils themselves.

Foucault as instrument, not as dogma

Foucault should not be read as an anti-psychiatric prophet, but as a provider of critical tools. He does not tell us what to do, but shows us what is being done to us. His thinking does not erase psychological suffering, but removes it from isolation and places it within a network of discourses and powers. In this sense, reading Foucault is not an academic exercise, but an act of lucidity.