Varianta în limba română
Am mai postat istoria asta, dar revin cu narativul pentru că, iată, dacă „scripta nu manent”, atunci… avem iar probleme, se pare.
Toată viața m-am ferit de „securiști”, prieteni de securiști sau anturajele lor. Voi detalia poate mai târziu: l-am văzut pe tata venind bătut acasă, pe la 6–7 ani, așa că m-am gândit din start că ei trebuie să fi fost cei care îl „aranjaseră”. Încă îmi aduc aminte de fața lui tumefiată, ștearsă cu grijă de sânge — probabil ca să nu ne sperie. Lipsise vreo două ore, sub pretextul că merge să dea un telefon la cabina telefonică de la capătul străzii. Ne-a povestit că doi indivizi l-au atacat, furându-i portofelul cu banii. Am intuit atunci că nu acela era adevărul. Îndelungata perioadă în care lipsise și-a justificat-o prin faptul că zăcuse inconștient în cabină, până și-a revenit și a putut să se ridice. Eram siderat și îndurerat pentru el.
Eram la finalul anilor ’90, în facultate, când am cunoscut o fată pe un site de dating online. Mi-a plăcut mult la început, era interesantă, atipică: părea „sharp”, cu replică, dar ceva mi-a atras atenția; era extrem de lucidă, parcă prea calculată și, în același timp, rece, rezervată. Adică opusul a ceea ce căutam eu în acea perioadă: fete sensibile, prezente, afectuoase și spontane; autentice.
Mi-a spus că îi place „You’re Not Alone”, de la Olive. Într-adevăr, semăna oarecum cu solista, mi-am spus. Am mai aflat și că tatăl ei era „securist” și că în anturajul ei se găseau tot timpul un soi de invizibile „gărzi de corp”, care o scoseseră, măcar o dată, dintr-o situație de posibil abuz; din câte îmi aduc aminte, era vorba tot de un „date” din mediul online, dar memoria mă cam lasă. M-am mirat puțin, dar am și admirat puterea și resursele unor asemenea părinți de a-și ține sub observație copilul. Pe de altă parte, am compatimit o tânără care părea mult prea atent supravegheată ca să poată înțelege cum e să trăiești complet „liber” și… „random”. Oricum, Bucureștiul anilor ’90 era, într-adevăr, extrem de „dark” și nesigur.
Un moment ciudat a fost când „tipa” mi-a trimis poza unui cuțit. Sincer, nu-mi mai aduc aminte din ce motiv. Ulterior, mi-a atras atenția videoclipul trupei The Knife – „Pass This On”.
Ne-am văzut, cred, prima dată la un concert Holograf. Spuneam în postarea precedentă — urăsc să mă repet — că nu am fost niciodată vreun admirator al trupei, dar eram curios să văd un „performance” live. Cred că fata cumpărase biletele; am o vagă amintire a locurilor ocupate, iar faptul că nu țin minte cum a cântat trupa cred că e edificator. Ulterior am tot auzit noile lor cântece la radio, cu bizarele jocuri de cuvinte, mai mult sau mai puțin „subliminale”, mai mult sau mai puțin „in your face”.
În mod cert nu era acolo compatibilitate, cel puțin din partea mea. Ceva „suna fals” și doar acum realizez că fata cunoștea deja binișor situația în care mă/ne găseam. Cred că nu o cunoștea în totalitate; poate știa doar zvonuri, poate era doar curioasă, poate voia să înțeleagă mai bine ce se întâmpla, la un nivel și într-un background la care eu, evident, nu aveam acces. Dar atunci n-am avut la dispoziție decât instinctul că ceva nu era ok.
Am prezentat-o colegului meu de an și de urbe, Sever B., la o a doua întâlnire, în Club A. Amândoi erau blonzi; pe Sever îl știam ca fiu al unui fost șef la ICRAL, deci părea că se vor potrivi mai bine. Sever avusese „conexiuni în sistemul vechi” și acum realizez că și el avea un acces din „background” asupra situației mele neobișnuite, fără să-mi fi spus măcar o dată. Noi, familia, eram parcă opusul: fără P.C.R. (pile, cunoștințe și relații), fără milogeli pe la uși, fără intervenții și fără conexiuni.
Am aflat ulterior de la Sever că cei doi se înțeleseseră minunat. Nu mi-a dat detalii, doar a afirmat că relația fusese fulminantă, lol. M-am bucurat că făcusem și eu o lipeală, prima și ultima din viața mea. Asta pentru că, atunci când îi lăsasem pe cei doi singuri în Club A, am fost privit condescendent de amândoi, deși intenția mea era constructivă. Mă rog, nu te puteai aștepta la altceva de la „copiii de sistem”. Aroganța le era specifică în acele vremuri, când părea că toată lumea se învârte în jurul lor.
Câțiva ani mai târziu, vizitându-l la job (la Ubisoft) pe cel ce se numea încă „cel mai bun prieten al meu”, Cristi C. — cel care „m-a băgat până în gât” în cele mai mizerabile situații (voi detalia din nou povestea) — am aflat că „tipa” lucra chiar în corporație, în resurse umane, parcă. M-am mirat nițel; îmi păruse la început o fată cam debusolată, dar noua ei situație confirma că… e competentă, ambițioasă și muncitoare. Doar nu angajează corporațiile așa, pe ochi albaștri; nu?
English translation
I’ve posted this story before, but I’m returning with the narrative because, well—if “scripta non manent,” then… we have problems again, it seems.
All my life I’ve avoided “Securitate” people, friends of Securitate people, or their circles. I may detail this later: I saw my father come home beaten when I was about six or seven, so I immediately assumed they must have been the ones who had “taken care of him.” I still remember his swollen face, carefully wiped clean of blood—probably so as not to frighten us. He had been gone for about two hours, under the pretext of going to make a phone call at the public booth at the end of the street. He told us that two individuals had attacked him and stolen his wallet with the money. I sensed even then that this wasn’t the truth. He explained the long absence by saying he had lain unconscious in the booth until he came to and could get up. I was stunned and heartbroken for him.
It was the late ’90s, during my university years, when I met a girl on an online dating site. I liked her a lot at first; she was interesting, atypical: she seemed sharp, quick with replies, but something caught my attention—she was extremely lucid, perhaps too calculated and, at the same time, cold and reserved. In other words, the opposite of what I was looking for at the time: sensitive, present, affectionate, spontaneous girls; authentic ones.
She told me she liked “You’re Not Alone” by Olive. Indeed, she somewhat resembled the singer, I thought. I also learned that her father was “Securitate” and that her entourage always included a kind of invisible “bodyguards” who had, at least once, pulled her out of a situation of possible abuse; as far as I remember, it was again related to an online date, though my memory is fuzzy. I was a bit surprised, but I also admired the power and resources of such parents to keep an eye on their child. On the other hand, I felt sorry for a young woman who seemed far too closely monitored to understand what it’s like to live completely “free” and… “random.” In any case, Bucharest in the ’90s was indeed extremely dark and unsafe.
A strange moment was when the “girl” sent me a photo of a knife. Honestly, I no longer remember why. Later on, the video for The Knife’s “Pass This On” caught my attention.
I think we first met at a Holograf concert. I said in a previous post—and I hate repeating myself—that I was never really a fan of the band, but I was curious to see a live performance. I believe she bought the tickets; I have a vague memory of the seats, and the fact that I don’t remember how the band sounded is, I think, telling. Later on, I kept hearing their new songs on the radio, with their bizarre wordplay, more or less “subliminal,” more or less “in your face.”
There was clearly no compatibility there, at least on my side. Something “rang false,” and only now do I realize that the girl already knew fairly well the situation I/we were in. I don’t think she knew it in its entirety; maybe she had only heard rumors, maybe she was just curious, maybe she wanted to better understand what was happening—at a level and within a background to which I obviously had no access. But back then, all I had was my instinct telling me something wasn’t right.
I introduced her to my yearmate and fellow city-dweller, Sever B., at a second meeting, in Club A. They were both blond; I knew Sever as the son of a former ICRAL chief, so it seemed they might fit better. Sever had had “connections in the old system,” and I now realize that he, too, had some kind of backstage access to my unusual situation, without ever telling me once. Our family, by contrast, seemed the opposite: no P.C.R. (connections, acquaintances, and relations), no begging at doors, no interventions, no connections.
I later found out from Sever that the two of them had gotten along wonderfully. He gave me no details, only stated that the relationship had been explosive—lol. I was glad I’d played matchmaker, the first and last time in my life. That’s because when I had left the two of them alone in Club A, I was looked at condescendingly by both, even though my intention was constructive. Well, you couldn’t expect anything else from “children of the system.” Arrogance was typical of them in those days, when it seemed the whole world revolved around them.
A few years later, while visiting at work (at Ubisoft) the man who was still called “my best friend,” Cristi C.—the one who “dragged me up to my neck” into the most miserable situations (I’ll detail that story again)—I found out that the “girl” was working right there in the corporation, in human resources, apparently. I was a bit surprised; she had initially struck me as somewhat lost, but her new position confirmed that… she was competent, ambitious, and hardworking. Corporations don’t hire people just for blue eyes, do they?
PAUL SELING 
Leave a comment