PAUL SELING

Varianta în limba română ( cu ChatGpt )

De ce ajungem să imităm comportamentul abuzatorilor

Fenomenul prin care o persoană ajunge să preia comportamente, atitudini, tipare emoționale sau chiar ticuri ale celor care au abuzat-o în copilărie sau adolescență este mult mai răspândit decât pare. De cele mai multe ori, această realizare apare târziu și este însoțită de confuzie, vinovăție sau rușine: „vorbesc exact ca el”, „reacționez exact ca ea”, „gândesc la fel”. În realitate, nu este vorba despre o alegere conștientă, ci despre un mecanism profund de adaptare.

Pentru a înțelege acest fenomen, este necesar să intrăm în psihologia traumei, a atașamentului și a mecanismelor de supraviețuire psihică, inclusiv în zona mai puțin discutată a identificării cu agresorul și a unei forme extinse a sindromului Stockholm.

Abuzul ca mediu de formare psihică

Copilul și adolescentul nu dispun de instrumente interne mature pentru a evalua critic realitatea. Identitatea lor este în construcție și se bazează masiv pe observație, imitație și adaptare la mediu. Atunci când mediul este abuziv – emoțional, verbal, fizic sau psihologic subtil – acesta devine, inevitabil, norma internă.

Abuzatorul este adesea o figură de autoritate, de atașament sau de dependență. Chiar și atunci când este sursă de frică, el rămâne un reper central. Psihicul copilului învață că supraviețuirea depinde de capacitatea de a-l citi, anticipa și înțelege. În timp, această adaptare externă se transformă într-o structură internă.

Astfel, abuzul nu este doar un eveniment, ci un context de dezvoltare care modelează felul în care persoana va percepe relațiile, limitele, puterea și propria valoare.

Identificarea cu agresorul – un mecanism de supraviețuire

În psihanaliză, acest proces este cunoscut sub numele de „identificare cu agresorul”. În fața unei amenințări constante, psihicul găsește o soluție paradoxală: preia caracteristici ale celui periculos. La nivel inconștient, mesajul devine: „dacă sunt ca el, nu mai sunt complet vulnerabil”.

Această identificare poate include:

• ticuri verbale sau gestuale
• mimica și postura corporală
• tonul vocii și ritmul vorbirii
• rigiditate emoțională sau sarcasm defensiv
• moduri de gândire autoritare sau punitive
• tendința de a controla, critica sau minimaliza

Important de subliniat este că aceste comportamente nu apar din cruzime, ci dintr-o încercare veche de a reduce frica și neputința.

Atașamentul traumatic și confuzia dintre iubire și pericol

Atunci când abuzul este intermitent – alternând cu perioade de aparentă grijă, afecțiune sau „normalitate” – se formează ceea ce psihologia modernă numește atașament traumatic. Creierul ajunge să asocieze ușurarea și calmul cu aceeași persoană care produce suferința.

Această dinamică creează o legătură intensă, confuză, în care frica și apropierea coexistă. În timp, intensitatea emoțională este confundată cu iubirea, iar instabilitatea cu pasiunea. Acest tipar se poate repeta ulterior în relațiile adulte.

Legătura cu sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm descrie situația în care victima dezvoltă simpatie, loialitate sau identificare cu agresorul ca strategie de supraviețuire. Deși termenul este asociat frecvent cu răpiri sau situații extreme, mecanismul psihologic este relevant și pentru relațiile de abuz prelungit din familie, școală sau alte medii de autoritate.

În această formă extinsă, victima:

• minimizează sau neagă abuzul
• justifică comportamentul agresorului
• îi preia valorile, credințele și judecățile
• ajunge să se evalueze pe sine prin vocea acestuia

Astfel, sindromul Stockholm nu se reduce la „a-l plăcea” pe agresor, ci la a-l interioriza ca instanță psihică.

Auto-abuzul (self-abuse) – agresorul interiorizat

Unul dintre cele mai puțin discutate efecte ale abuzului este apariția formelor de auto-abuz. Odată ce agresorul este interiorizat, el nu mai are nevoie să fie prezent în exterior. Critica, duritatea și pedeapsa devin autoaplicate.

Auto-abuzul poate lua forme diverse:

• dialog interior extrem de critic sau disprețuitor
• autoînvinovățire constantă
• sabotarea propriei reușite
• tolerarea relațiilor distructive
• neglijarea nevoilor de bază
• comportamente compulsive sau adictive

Aceste manifestări nu sunt dorințe de autodistrugere, ci ecouri ale unui mediu în care valoarea personală era condiționată, atacată sau negată.

Repetarea traumei și confuzia identitară

Odată interiorizate, tiparele abuzive pot fi proiectate asupra propriei persoane sau asupra celorlalți. Nu pentru că victima „devine abuzator”, ci pentru că acesta este limbajul relațional învățat timpuriu.

Creierul preferă familiarul în detrimentul siguranței. Astfel, persoana poate ajunge să se simtă mai „acasă” în conflict, tensiune sau duritate decât în relații calme și previzibile.

Conștientizarea – începutul separării

Momentul în care apare observația lucidă: „acesta nu sunt eu, acesta este un mecanism” reprezintă un punct de cotitură. Conștientizarea creează spațiu între identitatea autentică și strategiile de supraviețuire învățate.

Vindecarea nu presupune ștergerea trecutului, ci dezactivarea acelor structuri care au fost cândva necesare, dar care nu mai servesc prezentului.

Concluzie

Imitarea comportamentului abuzatorilor și apariția auto-abuzului nu sunt eșecuri morale sau defecte de caracter. Ele reprezintă adaptări inteligente ale unui psihic supus unei presiuni extreme. Înțelegerea acestor mecanisme – identificarea cu agresorul, atașamentul traumatic și forma extinsă a sindromului Stockholm – este esențială pentru recuperarea autonomiei emoționale și reconstruirea unui sine propriu, neabuziv.

---

English version

Why we end up imitating our abusers ( ChatGpt )

The phenomenon in which a person adopts behaviors, attitudes, emotional patterns, or even unconscious tics from those who abused them in childhood or adolescence is far more common than it appears. This realization often emerges late and is accompanied by confusion, shame, or guilt: “I sound exactly like them”, “I react the same way”, “I think just like they did”. In reality, this is not a conscious choice, but a deep survival adaptation.

To understand this process, we need to look closely at trauma psychology, attachment theory, and survival mechanisms — including identification with the aggressor and an extended form of what is known as Stockholm syndrome.

Abuse as a formative environment

Children and adolescents do not yet possess a fully formed critical self. Their identity is shaped largely through observation, imitation, and adaptation. When the environment is abusive — emotionally, verbally, physically, or subtly psychologically — it becomes the internal reference point for relationships, power, and self-worth.

The abuser is often a figure of authority or attachment. Even when they are a source of fear, they remain central. The developing brain learns that survival depends on understanding, anticipating, and adapting to the aggressor. Over time, this external adaptation becomes an internal structure.

Identification with the aggressor

In psychoanalytic terms, this mechanism is known as identification with the aggressor. Faced with constant threat, the psyche adopts a paradoxical strategy: it internalizes traits of the one who causes harm. At an unconscious level, the message becomes: “if I am like them, I am no longer completely powerless”.

This identification may manifest as:

• verbal or physical tics
• facial expressions and posture
• tone of voice and speech rhythm
• emotional rigidity or defensive sarcasm
• controlling or punitive thinking patterns

These behaviors are not born out of cruelty, but out of fear regulation.

Traumatic attachment

When abuse is intermittent — alternating with moments of care, affection, or apparent normalcy — a traumatic attachment forms. Relief and calm become associated with the same person who causes pain. Over time, emotional intensity is mistaken for love, and instability for passion.

The link to Stockholm syndrome

Stockholm syndrome describes situations in which victims develop sympathy or identification with their captors as a survival strategy. While commonly associated with extreme hostage situations, the psychological mechanism also applies to long-term abuse in families or authority-based environments.

In this extended form, the victim minimizes abuse, justifies the aggressor, adopts their values, and evaluates themselves through the aggressor’s internalized voice.

Self-abuse – the internalized aggressor

One of the least discussed consequences of abuse is self-abuse. Once internalized, the aggressor no longer needs to be present externally. Harshness, punishment, and criticism become self-directed.

Self-abuse may include:

• a relentlessly critical inner dialogue
• chronic self-blame
• self-sabotage
• tolerating destructive relationships
• neglecting basic needs
• compulsive or addictive behaviors

These are not expressions of self-hatred, but echoes of an environment where worth was conditional or denied.

Awareness as separation

The moment a person recognizes: “this is not who I am, this is a survival pattern” marks the beginning of separation. Healing does not mean erasing the past, but deactivating strategies that were once necessary and are no longer needed.

Conclusion

Imitating abusers and developing self-abusive patterns are not moral failures. They are intelligent adaptations to overwhelming circumstances. Understanding these mechanisms is a crucial step toward reclaiming emotional autonomy and rebuilding a non-abusive sense of self.