PAUL SELING

Varianta în limba română

Scriam în „Divinație” (Episodul 1, o postare precedentă) despre faptul că am intrat în sistemul psihiatric la început de mai 2002 și că mintea mea, așa cum era până în acel moment, s-a dezintegrat complet. Caut de atunci încoace pe cel/cei care ar fi putut pune la cale acest „atac” ce m-a scos de pe o traiectorie pe care la acel moment o credeam naturală. În mod cert, acel „flow” dat de o conexiune firească între minte și corp a fost întrerupt. Doar în ultima vreme realizez că, aidoma poveștii din filmul „Inception”, eram deja într-o construcție mediatică care mă agresa – și nu numai pe mine – fără ca eu să îmi dau seama. Cel puțin la nivel conștient.

Am cercetat propria psihoză și fuga continuă de idei multe luni după ziua fatidică de 4 mai, încercând să găsesc „amprenta” logică a „loviturii”, izolată cumva într-un colț al minții. Observând lucid, detașat, găseam unele elemente inteligibile, dar care păreau a fi bazate oarecum pe o dogmă religioasă care îmi fusese străină până atunci.

Mulți ani după am studiat sisteme de gândire mistice: am început să citesc cu atenție Biblia, Filocalia, Talmudul, cărți despre Budism, Zoroastrism, Hinduism și, mai târziu, după 2010, și Coranul. Au fost câțiva ani de regresie totală în mintea mea de copil instruit de bunicii din partea lui tata în spirit penticostal. Am înțeles atunci că, în unele cazuri de șoc sau agresiune, putem regresa înspre o structură mentală mai veche. Dar, deși atacul părea unul „punitiv”, nu găseam nimic grav să-mi reproșez. Așa, am luat-o pas cu pas pe un fir logic pe care îl parcurg, iată, până în ziua de azi.

După ce, deja prin 2012–2013, observam tot mai multe fenomene stranii, la marginea subliminalului, atunci când lucram la micile mele proiecte creative am avut treptat tot mai multe insighturi care îmi confirmau că nu eram „nebun”, ci o victimă; cel puțin a sistemului media local, dacă nu chiar a celui global. Starea de confuzie în care eram deja din 2002 începea, treptat, să se disipe.

Au fost momentele în care au început agresiunile fizice asupra mea. În acea perioadă, petrecută pe str. Einstein din Cluj, s-au întâmplat multe lucruri nefaste pe care le voi detalia în alte postări. Aș vrea să-i mulțumesc Corinei C., cu care mă vedeam atunci, pentru un moment edificator: în timp ce priveam la televizor un videoclip al unei trupe locale, românești, mi-a vârât sub nas, în căușul palmei, o grămăjoară de bomboane colorate. În clip, aproape în același moment, cineva arăta pe ecran o imagine similară: un pumn de bomboane colorate.

Am avut instant confirmarea tăcută, din partea Corinei, că sunt(em) într-adevăr „emulat(i)” în media locală. M-am gândit că știa mai multe despre fenomen și modul în care informația din sfera mea personală ajungea la producătorii de clipuri sau muzicienii bucureșteni. Cu toate acestea, n-a explicat niciodată nimic. După câteva zile (sau săptămâni?) mi-a povestit că cineva o filmase în parc, pe o bancă, și acum apărea pe TV-uri, aparent aleator, într-un spot publicitar care promova „frumusețile Clujului”. Îndrăznesc să cred, sper, că nu avea cum să cunoască întreaga poveste în amploarea ei „grandioasă”, care, iată, îmi este și mie inaccesibilă. Mai ales că ea se modifică în mod constant și i se adaugă noi actori, noi ramificații, noi produse mediatice. Dacă era totuși mai informată decât mine și nu mi-a spus în tot acest răstimp nimic, mi se pare cel puțin trist.

Un moment straniu m-a pus pe o nouă traiectorie de investigație: am făcut într-una din zile, sub influența unei inspirații de moment, un portret – pe o coală mare, cred că format A2 sau A1 –, un portret care se voia un mic cadou dedicat Corinei și sorei ei. Dintr-un instinct ciudat am desenat într-un colț steagul Norvegiei. A doua sau a treia zi norvegianul Anders Breivik comitea atentatul din insula Utøya. Am rămas pe gânduri.

M-am gândit la două posibile variante: fie aveam cumva acces la un layer al conștiinței colective din care „prindeam” un semnal mental al unor atentatori, criminali, teroriști; fie aveam în casă camere de supraveghere invizibile și cineva observase detaliul din planșă, declanșând poate o criză în mentalul fragil al lui Breivik, cauzând atentatul. Ambele variante păreau de-a dreptul fantasmagorice.

Am crezut mai mult în a doua variantă și așa am început să sparg cu atenție dublajul din gips-carton al casei mele de pe Einstein, căutând camerele de supraveghere. Mă gândeam că, dacă nu le găsesc, măcar le distrug. N-am găsit nimic, din păcate. După efortul prelungit m-am întins pe canapea, privind la becul care atârna stingher din tavan. M-a străfulgerat o nouă idee – poate camera era chiar acolo. Am întins degetul arătător spre bec, epuizat de atâta paranoia; renunțam, nu mai aveam chef și energie să mai caut instalații de supraveghere. Dacă ele chiar existau, erau fie prea „high-tech” – de nedetectat –, fie erau atât de abil mascate și ascunse încât nu le-aș fi putut găsi niciodată. Urma să trăiesc cum oi putea, dacă asta era realitatea, sub „supraveghere”. Totuși, îndoiala perpetuă și senzația că totuși e vorba doar de paranoia erau îngrozitor de greu de evitat sau de tolerat.

Ca detaliu bizar, din nou, la câteva zile după aceea plecam într-una din desele mele excursii cu destinație aleatorie. Eram la o terasă, în fața gării din Brașov, așteptând un tren, când pe lângă masa la care îmi beam cafeaua a trecut un cunoscut politician român, însoțit de o doamnă. În trecere, politicianul a întins degetul către mine și apoi cei doi au trecut probabil neobservați de nimeni.

Observând acel deget arătat „în oglindă”, m-am gândit la cele două teorii care, iată, mă puseseră în disperare să fug din casă. Dacă sistemul video exista, atunci gestul omului era edificator. Și totuși, nici n-am integrat / conștientizat cu adevărat ideea, dar nici n-am uitat momentul. A rămas o temă de studiu pentru mai târziu. Atunci când ești în stare de șoc preferi cumva să ignori situația, să reprimi adevărul care uneori, pentru unii oameni sau pentru anumite vârste sau experiențe de viață, e prea greu de conștientizat; asta te ajută oarecum să reziști pe termen lung, dar în același timp te consumă îngrozitor. Consider și azi că incertitudinea și îndoiala sunt cele mai distructive stări de conștiință.

Revenind la Corina, după întâmplarea cu „bomboanele” am început să „compilez” mai atent și mai sigur pe mine posibilele conexiuni între media locală și cea internațională. Mă întrebam dacă românii „maschează” și deturnează intenția celor „de afară” sau dacă, de fapt, „colaborează”; dacă „copiile” pe care media românească le face sunt „agreate” – asta pentru că păreau mult mai precare și deseori chiar jalnice; și dacă românii culeg date personale din jurul targetului (sau targeturilor) și le exportă în Occident, probabil prin chiar limbajul informal, metaforic, al layerului audio-video din producția lor. Voi face o analiză a posibilelor lor conexiuni într-o viitoare postare.

---

English version

I was writing in “Divination” (Episode 1, a previous post) about the fact that I entered the psychiatric system at the beginning of May 2002 and that my mind, as it had been up to that point, completely disintegrated. Ever since, I have been searching for the person or people who might have orchestrated this “attack” that knocked me off a trajectory which, at the time, I believed to be natural. Without a doubt, that “flow” created by a natural connection between mind and body was interrupted. Only recently have I realized that, much like the story in the film Inception, I was already inside a media construction that was assaulting me—and not only me—without my realizing it. At least not at a conscious level.

I examined my own psychosis and the continuous flight of ideas for many months after the fateful day of May 4, trying to find the logical “fingerprint” of the “blow,” somehow isolated in a corner of my mind. Observing lucidly, with detachment, I found certain intelligible elements, but ones that seemed to be somehow based on a religious dogma that had been foreign to me until then.

Many years later I studied mystical systems of thought: I began to read carefully the Bible, the Philokalia, the Talmud, books about Buddhism, Zoroastrianism, Hinduism, and later, after 2010, the Qur’an as well. There were a few years of total regression into the mind of the child I had been, educated by my paternal grandparents in a Pentecostal spirit. I understood then that, in certain cases of shock or aggression, we can regress toward an older mental structure. But although the attack seemed “punitive,” I could find nothing serious to reproach myself for. So I proceeded step by step along a logical thread that I have been following, as it turns out, to this very day.

After already noticing, around 2012–2013, more and more strange phenomena at the edge of the subliminal, while working on my small creative projects I gradually had more and more insights that confirmed I was not “crazy,” but a victim—at least of the local media system, if not even the global one. The state of confusion I had been in since 2002 was beginning, gradually, to dissipate.

Those were the moments when physical aggressions against me began. During that period, spent on Einstein Street in Cluj, many unfortunate things happened which I will detail in other posts. I would like to thank Corina C., whom I was seeing at the time, for an illuminating moment: while we were watching on television a music video by a local Romanian band, she shoved under my nose, into the hollow of her palm, a small pile of colorful candies. In the clip, almost at the same moment, someone showed on screen a similar image: a handful of colorful candies.

I instantly received a silent confirmation from Corina that we were indeed being “emulated” in the local media. I thought she knew more about the phenomenon and about how information from my personal sphere was reaching video producers or musicians in Bucharest. And yet she never explained anything. After a few days (or weeks?) she told me that someone had filmed her in a park, on a bench, and that she was now appearing on local TV, apparently at random, in an advertising spot promoting “the beauties of Cluj.” I dare to believe—hope—that she could not have known the entire story in its “grandiose” scope, which, as it happens, is inaccessible even to me. Especially since it is constantly changing and new actors, new branches, new media products are continually being added. If she was nonetheless more informed than I was and told me nothing throughout all this time, that strikes me as at least sad.

A strange moment set me on a new trajectory of investigation: one day, under the influence of a momentary inspiration, I made a portrait—on a large sheet, I think A2 or A1 format—a portrait meant as a small gift dedicated to Corina and her sister. From a strange instinct I drew the Norwegian flag in one corner. On the second or third day after that, the Norwegian Anders Breivik carried out the attack on the island of Utøya. I was left deep in thought.

I considered two possible variants: either I somehow had access to a layer of collective consciousness from which I was “catching” a mental signal from attackers, criminals, terrorists; or I had invisible surveillance cameras in my house and someone had noticed the detail in the drawing, perhaps triggering a crisis in Breivik’s fragile mind and causing the attack. Both variants seemed downright fantastical.

I believed more in the second variant, and so I began carefully breaking into the plasterboard double walls of my house on Einstein Street, searching for surveillance cameras. I thought that if I couldn’t find them, at least I would destroy them. Unfortunately, I found nothing. After the prolonged effort I lay down on the couch, looking at the light bulb hanging forlornly from the ceiling. A new idea flashed through my mind—maybe the camera was right there. I stretched my index finger toward the bulb, exhausted by so much paranoia; I was giving up, I no longer had the energy or desire to keep searching for surveillance installations. If they really did exist, they were either too “high-tech”—undetectable—or so skillfully disguised and hidden that I would never have been able to find them. I was going to live as best I could, if that was reality, under “surveillance.” Still, the perpetual doubt and the feeling that it might all be just paranoia were terribly hard to avoid or tolerate.

As another bizarre detail, a few days later I set off again on one of my frequent trips with a random destination. I was at a terrace in front of the Brașov train station, waiting for a train, when a well-known Romanian politician, accompanied by a woman, passed by the table where I was drinking my coffee. As he passed, the politician pointed his finger toward me, and then the two of them went on, probably unnoticed by anyone.

Observing that finger pointed “in the mirror,” I thought about the two theories that had driven me, as it turned out, into desperation and flight from my home. If the video system existed, then the man’s gesture was telling. And yet, I neither truly integrated nor fully acknowledged the idea, but I also did not forget the moment. It remained a topic of study for later. When you are in a state of shock, you somehow prefer to ignore the situation, to repress the truth—which sometimes, for some people or at certain ages or life experiences, is too hard to acknowledge; this helps you, to some extent, to endure in the long term, but at the same time it consumes you terribly. I still believe today that uncertainty and doubt are the most destructive states of consciousness.

Returning to Corina, after the “candies” incident I began to “compile” more carefully and with greater confidence the possible connections between local and international media. I wondered whether Romanians “mask” and divert the intentions of those “from outside,” or whether they actually “collaborate”; whether the “copies” that Romanian media produce are “approved”—given that they often seemed much more precarious and even pitiful; and whether Romanians collect personal data from around the target (or targets) and export it to the West, probably through the very informal, metaphorical language of the audio-video layer in their productions. I will make an analysis of their possible connections in a future post.