Varianta în limba română
Deși tumultuoasă și plină de amintiri contradictorii, perioada petrecută în Școala de Arte din Baia Mare (1984–1992) rămâne totuși plăcută în amintirea mea, mai ales văzută cu mintea de om… bătrân. Am ieșit de acolo cu un oftat de ușurare, hotărât să nu mai pun mâna în viața mea pe vreun instrument muzical.
Dar vreau să povestesc cititorului un moment straniu, o experiență pe care mi-am notat-o în minte pentru mai târziu, spre cercetare și explicitare.
Dl. Parascineț era profesorul nostru vestit de cor. Un tip supraponderal – obez aproape – veșnic transpirat, agil, energic și, în același timp, pierdut într-un fel de lume interioară probabil chinuită și frustrantă. Era celebru pentru palmele lui grele, date cu o mână micuță – aveam să observ la un moment dat – ca o pernuță plină de grăsime. Când te plesnea „Para”, o țineai minte pentru toată viața.
O încasam cu toții. Eram în clasă, priveam pe geam în timp ce el vorbea colegilor și, deodată, capul mi s-a mutat violent către mușcatele de pe pervaz. Am făcut ochii mari, fața îmi ardea. S-a uitat la mine cu ochi ușor injectați, bombănind ceva neînteligibil. Nu fusesem cu adevărat atent. Nu m-am supărat, de fapt, bănuiam că urma să-mi vină, la un moment dat, și mie rândul. Era doar o chestiune de timp.
Sunt celebre și eternele lui replici: „Vacă socialistă!”, striga către câte unul care probabil falsa, „mai bine mergi la C.A.P. să dai lapte decât să-mi ragi aici!” (sub ton, adaug eu acum). Erau teribile momentele în care, dacă erai neatent și cântai fals, erai rapid dibuit. „Para” cerea tăcere și începea să caute „vinovatul”, punându-l pe fiecare din cei din zona de unde se auzise disonanța să cânte solo.
„Dă-ți două palme, să nu ți le dau eu!” poruncea dl. Parascineț dacă te găsea falsând. Trebuia într-adevăr să te plesnești singur pe fiecare obraz și trebuia s-o faci viguros, cu spirit autocritic și sinceritate. Într-adevăr, dacă nu te loveai bine de tot, te chema la el și ți le trăgea el însuși. Dureroase momente, e drept.
Aveam rezultate, totuși. Corul era bine pregătit și făceam o figură frumoasă oriunde cântam. Erau celebre „Cântările României”, unde evoluam în costume de pionieri, ridicând osanale bine armonizate Partidului și Conducătorului Iubit. Eram cu toții uniți prin suferință și, una peste alta, ne plăcea să „ne producem” în aplauzele furtunoase ale părinților. Mie, cel puțin. Era grandios, înălțător, emoționant chiar.
Într-una din zile aveam repetiție ca de obicei. „Para” era iar nervos și agitat. Dar, în acea zi, copiii n-au mai ascultat de el. În zadar profesorul urla la noi să facem liniște, în zadar ne amenința cu bătaia, cu represalii, cu chinuri. Copiii nu s-au mai oprit din sporovăit, murmurând ostentativ – fără chiar să-și dea seama, mi-am spus atunci. Ceva misterios pusese stăpânire pe întregul cor, care, iată, îl înfrunta cu un freamăt impersonal, fără adresă directă. Asta a fost, cred, prima mea înțelegere a faptului că nu numai că un grup unit are un ascendent asupra unui potențial abuzator, dar și că uneori o „mulțime” poate fi controlată de forțe necunoscute, care îl transcend și transmit un mesaj de neînțeles pentru niciunul dintre indivizii care o formează.
Dl. Parascineț a asudat enorm, s-a dezechilibrat ușor și s-a sprijinit de pian, tremurând. Și-a șters în tăcere fața cu batista lui cadrilată și, după ce a înjurat stins, ca pentru sine, a tăcut. M-am gândit că e chiar în pragul unui infarct. Din acel moment, corul și „ascendentul” profesorului n-au mai fost pentru mine „aceleași ca și până atunci”. După cum spuneam, mi-am notat în minte interesanta întâmplare și curioasele ei efecte, pentru un eventual studiu.
Cu toate că am încasat-o și eu o dată – eram destul de atent și conștiincios, totuși – nu am fost niciodată supărat pe „Para”. Cu sentimente contradictorii am aflat de încercarea de abuz asupra Paulei, sora mea, în primul ei an petrecut în Liceul de Artă. După atâția ani în care, în comunism, școala avusese doar gimnaziu, 1992 a fost anul în care s-a inaugurat prima clasă de a IX-a de liceu. Mi s-a părut că lucrurile începeau deja „cu stângul”.
Mama a reușit în curând un transfer al Paulei la liceul Șincai, unde învățam și eu – eram deja într-a X-a – și așa ne-am regrupat într-o nouă comunitate. Mai civilizată, mi-am spus atunci.
Prefer să ignor „deraierea” punctuală a profesorului și să-mi aduc aminte de colectivul de la „Arta” ca de o serie de caractere colorate, atipice, dar pasionate și interesate de meserie și de calitatea muncii lor. Pe de altă parte, sunt conștient că această atitudine nu justifică nicio formă de abuz asupra elevilor. Probabil că astăzi, în noua realitate, un profesor ca dl. Parascinet n-ar mai fi fost tolerat în colectiv și ar fi fost sancționat din timp, cu toate rezultatele lui bune. Dar da, „așa au fost vremurile”.
English version
Although tumultuous and filled with contradictory memories, the period spent at the School of Arts in Baia Mare (1984–1992) nevertheless remains a pleasant one in my memory, especially when viewed through the mind of an… old man. I left that place with a sigh of relief, determined never again in my life to lay a hand on any musical instrument.
But I want to tell the reader about a strange moment, an experience I mentally noted down for later, for research and clarification.
Mr. Parascineț was our famous choir teacher. An overweight—almost obese—man, perpetually sweaty, agile, energetic, and at the same time lost in a kind of inner world that was probably tormented and frustrating. He was notorious for his heavy slaps, delivered with a tiny hand—which I noticed at some point—like a little cushion full of fat. When “Para” slapped you, you remembered it for the rest of your life.
We all took it. I was in class, staring out the window while he was talking to my classmates, and suddenly my head was violently turned toward the geraniums on the windowsill. My eyes widened, my face was burning. He looked at me with wide, slightly bloodshot eyes, muttering something unintelligible. I hadn’t really been paying attention. I wasn’t actually upset; I assumed that sooner or later my turn would come as well. It was just a matter of time.
His famous and eternal remarks are well known: “Socialist cow!” he would shout at someone who was probably singing off-key, “better go to the collective farm and give milk than bellow here for me!” (under his breath, I add now). Those were terrible moments when, if you were inattentive and sang out of tune, you were quickly discovered. “Para” would demand silence and begin searching for the “culprit,” making each person from the area where the dissonance had been heard sing solo.
“Slap yourself twice, so I don’t have to do it!” Mr. Parascineț would command if he caught you singing falsely. You really did have to slap yourself on each cheek, and you had to do it vigorously, with a spirit of self-criticism and sincerity. Indeed, if you didn’t hit yourself hard enough, he would call you over and do it himself. Painful moments, it’s true.
We did have results, though. The choir was well prepared, and we made a good impression wherever we sang. The famous “Cântarea României” festivals were where we performed in pioneer uniforms, offering well-harmonized praises to the Party and the Beloved Leader. We were all united through suffering, and all in all, we enjoyed “putting on a show” amid the thunderous applause of our parents. At least I did. It was grand, uplifting, even moving.
One day we had rehearsal as usual. “Para” was once again nervous and agitated. But that day, the children no longer listened to him. In vain the teacher shouted at us to be quiet, in vain he threatened us with beatings, with reprisals, with torment. The children did not stop chatting, murmuring ostentatiously—without even realizing it, I told myself then. Something mysterious had taken hold of the entire choir, which now confronted him with an impersonal rustle, without direct address. This was, I believe, my first understanding of the fact that not only does a united group have ascendancy over a potential abuser, but also that sometimes a “crowd” can be controlled by unknown forces that transcend it and convey a message incomprehensible to any of the individuals who make it up.
Mr. Parascinet began to sweat profusely, lost his balance slightly, and leaned against the piano, trembling. He silently wiped his face with his checkered handkerchief and, after muttering a faint curse to himself, fell silent. I thought he was right on the verge of a heart attack. From that moment on, the choir and the teacher’s “ascendancy” were no longer the same for me as before. As I said, I noted the interesting incident and its curious effects in my mind, for possible future study.
Even though I took a beating myself once—I was generally attentive and conscientious—I was never angry with “Para.” With contradictory feelings, I later learned about the attempted abuse against Paula, my sister, in her first year at the School of Arts High School. After so many years during communism, when the school had only lower grades, 1992 was the year when the first ninth-grade high school class was inaugurated. It seemed to me that things were already starting off “on the wrong foot.”
My mother soon managed to transfer Paula to the Șincai High School, where I was studying as well—I was already in the tenth grade—and thus we regrouped within a new community. More civilized, I told myself at the time.
I prefer to ignore the teacher’s isolated “derailment” and remember the collective at the School of Arts as a series of colorful, atypical characters, passionate and committed to their craft and to the quality of their work. On the other hand, I am aware that this attitude does not justify any form of abuse toward students. Probably today, in the new reality, a teacher like Mr. Parascinet would no longer have been tolerated within the staff and would have been sanctioned in time, despite his good results. But yes, “those were the times.”
PAUL SELING 
Leave a comment