Varianta în limba română
Cred că prin clasa a V-a l-am avut, pentru câteva săptămâni, ca profesor suplinitor pe învățătorul Avram Martin. Știu clar că eram încă în comunism, dar nu mai țin minte motivul pentru care profesorul ne-a predat, pentru o scurtă perioadă de timp, limba română.
Tovarășul Avram era o mare „figură” în colectivul profesoral. I-a fost timp de patru ani învățător surorii mele și știu cât de mult îl iubea și ea, și probabil aproape toți colegii ei. Era celebru pentru expedițiile pe munte, în care îi provoca de fiecare dată să-și depășească limitele, să respire aer curat, să depună efort. Să-și… aerisească mințile.
Deseori tov. Avram scotea clasa la câte o alergare, taman în mijlocul orei. Poate că elevii nu erau atenți, poate că se distrau prea mult, dar auzeam des de la Paula câte „ture de teren de sport” făcuseră în ziua aceea, revenind cu toții transpirați, gâfâind, la lecția următoare.
Celebre erau și gesturile lui unice. Te ridica uneori de perciuni de la loc dacă nu erai atent. Te strângea de nas, urmând ca apoi să-și șteargă cu fals dezgust degetele de haina ta, declamând cu voce presupus disprețuitoare cât de „mucos” erai. Era cu adevărat un om special. L-am admirat și eu, și mai mult după perioada în care a preluat conducerea clasei noastre.
Există un moment drăguț a cărui memorie o păstrez așa, ca un „medalion” Avram Martin. Aveam de scris o compunere pentru a doua zi și, din niscai motiv, amânasem prea mult tema; poate citisem „de-ale mele”, poate mă luasem cu joaca. Sau, mă gândesc acum, poate am vrut să scriu ceva cu adevărat special, pentru a-i câștiga admirația.
Pentru prima dată în viața mea, m-am hotărât „să mă inspir”. Mai scriam asta în alte însemnări mai vechi: până la acel moment căutasem întotdeauna, cu multă înfrigurare și efort mental, punându-mi imaginația la bătaie până la capăt, „cea mai originală idee” de care eram în stare. Niciodată n-am vrut să rămân, pentru mine, doar și apoi pentru colegi sau profesori, cu ideea că „tăiasem colțul” și alesesem o soluție facilă. Din contră, trebuia musai să am senzația că „am dat totul din mine” și că mai departe de atât nu se mai putea merge.
În după-amiaza aceea am deschis un Almanah al Copiilor – din cele publicate de Partid, frumos colorate, pline de ilustrații, benzi desenate, articole și nițică propagandă, bineînțeles. Am găsit o scriere extrem de frumoasă, plină de metafore interesante; dar nu-mi erau, totuși, specifice. Eu nu scriam atât de… „colorat”, căutam întotdeauna sinceritate stilistică și claritate mentală. M-am inspirat copios. Am scris compunerea emulând stilul autorului, care probabil era un om în toată firea.
A ieșit ceva frumos, e drept. Tovarășul Avram a fost, pe puțin spus, impresionat; a fost de-a dreptul emoționat. A încercat să-și găsească cuvintele, care îi veneau cu greu, lăudându-mi lucrarea în fața clasei, care tăcea placid. Doar nu era prima dată când primeam un „review” pozitiv din partea unui profesor. A denumit compunerea mea „o extrem de reușită și elegantă alegorie” (citat aproximativ).
M-am rușinat maxim. Am primit laudele ridicat în picioare, mulțumind, bâlbâindu-mă puțin. Aveam sentimentul că pastişasem o lume subiectivă a unui om străin și acum îmi însușeam laude pentru munca altuia. N-am mai putut mărturisi adevărul; l-aș fi pus și pe tov. Avram, și pe mine într-o lumină mult prea proastă.
Ani și ani m-am gândit la momentul acela, momentul în care făcusem un compromis major și care a dat, de fapt, tonul pentru alte momente de acest fel, de mai târziu. Nu era vorba de a „mă inspira” sau de a „copia”, ci de a medita dacă furasem într-adevăr sau făcusem altceva. Până la urmă, nu copiasem „mot-a-mot”, ci reconvertisem sau remixasem stilul, imagistica mentală pe care mi-o lăsase ca impresie subiectivă textul din Almanah.
Mult mai târziu am înțeles, intrând pe internet, că „totul fusese deja spus și făcut” și că nu mai era loc de inovație. Nu eram unic; mai erau pe Planetă mii de alți indivizi care se gândeau în același timp la ce mă gândeam și eu, aveau aceleași idei creative, atacau aceleași subiecte și veneau, probabil, cu soluții similare.
Momentul „Alegoria”, în care am stat față în față cu tov. Avram Martin, asumându-mi laude nemeritate, m-a ghidat de multe ori în altele, în care simțeam că nu pot „inventa” nimic nou. Alegeam atunci să „remixez” idei care pluteau deja în aer și să le dau un „twist” atipic, unic, punându-mi amprenta personală prin umor, autoironie, analiză și autoanaliză – uneori poate excesivă – lăsând întotdeauna o „cheiță” sau o „notă de subsol” care afirma că da, sunt conștient că nu explorez la frontiera noului, ci la o alta. Poate una a resemnării, poate a renunțării la căutare, poate una chiar a lipsei de speranță. Știu clar că nu pot și nu (mai) știu să inovez, nu împing limitele cunoașterii și nu mai explorez decât o lume interioară, subiectivă și, probabil, raportul meu cu lumea sau Universul.
Deseori am „prins” în lucrările mele depresia și sentimentul inutilității din fața computerului, deschizând Ableton Live și explorând „aleatorul” ca singura opțiune de a… „crea ceva nou”. Am mai povestit asta: îmi place să „drag and drop” plugin-uri, sample-uri, sunete alese „on the spot”, pe care încerc din mers să le armonizez într-o lucrare coerentă. Aproape că genul acesta de atitudine a devenit o a doua natură, mai ales în momentele în care simt că nu am nimic de spus sau poate că „nu vreau cu adevărat să spun nimic, nimănui”. Îmi spun doar mie că… „măcar am făcut act de prezență” și, deseori, piesele rămân agățate undeva într-o platformă de distribuție muzicală, pentru 2–3 ascultători lunari care dau peste ele tot, probabil, „random”. Și poate le ascultă tot fără să fie cu adevărat atenți.
Ca mică adăugare, prin vară am lucrat la un mic EP cu 5 piese, denumit „Solitude”, sub pseudonimul „Autech”; la care, în timp ce lucram, m-am gândit la tov. Avram Martin și la momentul primei mele „fraude intelectuale”. Deși piesele nu folosesc sample-uri, deși scriu totul de la zero, notă cu notă, fus cu cinel sau kick-drum, tot am sentimentul inutilului și al lipsei de sens. Dar, până la urmă, ce iese mă mulțumește în final. Îmi dă o vagă senzație că „am existat totuși” și că n-am trecut prin viață fără să fi lăsat o urmă, măcar în spațiul digital-virtual.
Acum câțiva ani m-am întâlnit cu dl. Avram în fața pub-ului Scottish, într-o zi, probabil, de iunie. Era îmbrăcat cum îi plăcea lui de obicei: în pantaloni scurți de munte, cu un pulover tricotat, șosete albe, militărești și o raniță kaki în spate. Am fost extrem de impresionat de bunul gust și eleganța unui om care nu avea o pregătire specială în domeniul artelor vizuale și era și bine avansat în vârstă. Era tonic, am schimbat două-trei vorbe și am plecat, bucurându-mă de senzația estetică pe care acest om mi-o indusese. M-am gândit atunci: „iată un adevărat hipster”, și nu… copiile conformiste de duzină pe care le vezi peste tot pe străzile marilor urbe.
În minte îmi rămâne imaginea lui Avram Martin răsucind capătul mustății și privindu-ne cu drag ascuns în spatele unui fals dispreț.
Puteți asculta aici Ep-ul : https://autech.bandcamp.com/album/solitude-lp
English version
I think that around the fifth grade I had the teacher Avram Martin as a substitute for a few weeks. I know for sure that we were still living under communism, but I no longer remember the reason why the teacher taught us Romanian language for such a short period of time.
Comrade Avram was a major “character” among the teaching staff. He had been my sister’s primary school teacher for four years, and I know how much she loved him—and probably almost all of her classmates did as well. He was famous for his mountain trips, during which he would constantly challenge them to push their limits, to breathe fresh air, to make an effort. To… air out their minds.
Often, Comrade Avram would take the class out for a run, right in the middle of the lesson. Maybe the pupils weren’t paying attention, maybe they were having too much fun, but I often heard from Paula how many “laps of the sports field” they had done that day, returning all sweaty and gasping to the next class.
His unique gestures were famous as well. Sometimes he would lift you up by the sideburns if you weren’t paying attention. He would pinch your nose and then wipe his fingers on your clothes with feigned disgust, proclaiming in a supposedly contemptuous voice how “snotty” you were. He was truly a special man. I admired him too, and even more so after the period when he took over our class.
There is a sweet moment whose memory I keep like a small “medallion” of Avram Martin. I had to write an essay for the next day and, for some reason, I had postponed the assignment for too long; maybe I had been reading “my own stuff,” maybe I had gotten carried away with play. Or, thinking about it now, maybe I wanted to write something truly special, in order to win his admiration.
For the first time in my life, I decided “to draw inspiration.” I have written about this in other, older notes: up to that moment I had always searched, with great anxiety and mental effort, pushing my imagination to its limits, for “the most original idea” I was capable of. I never wanted to be left, first in my own eyes and then in those of my classmates or teachers, with the feeling that I had “cut corners” and chosen an easy solution. On the contrary, I had to feel that I had “given everything I had,” and that beyond that point nothing more could be done.
That afternoon I opened a Children’s Almanac—one of those published by the Party, beautifully colored, full of illustrations, comics, articles, and a bit of propaganda, of course. I found an extremely beautiful piece of writing, full of interesting metaphors; but it still wasn’t truly mine. I didn’t write in such a… “colorful” way; I always sought stylistic sincerity and mental clarity. I drew heavily from it. I wrote my essay by emulating the author’s style, who was probably a fully grown adult.
It turned out beautifully, it’s true. Comrade Avram was, to say the least, impressed; he was downright moved. He struggled to find his words, praising my work in front of the class, which sat in placid silence. After all, it wasn’t the first time I had received a positive “review” from a teacher. He called my essay “an extremely successful and elegant allegory” (approximate quote).
I was deeply embarrassed. I received the praise standing up, thanking him, stammering a little. I felt that I had pastiched the subjective world of a stranger and was now claiming praise for someone else’s work. I could no longer confess the truth; I would have placed both Comrade Avram and myself in a far too bad light.
For years and years I thought about that moment—the moment when I had made a major compromise, which in fact set the tone for other such moments later on. It wasn’t about “being inspired” or “copying,” but about reflecting on whether I had truly stolen something or done something else entirely. In the end, I hadn’t copied “word for word,” but rather reconverted or remixed the style, the mental imagery that the text from the Almanac had left me as a subjective impression.
Much later, once I got online, I understood that “everything had already been said and done,” and that there was no more room for innovation. I wasn’t unique; there were thousands of other individuals on the planet thinking at the same time about what I was thinking, having the same creative ideas, approaching the same subjects, and probably arriving at similar solutions.
The “Allegory” moment, when I stood face to face with Comrade Avram Martin, accepting undeserved praise, guided me many times afterward, in other situations in which I felt I could not “invent” anything new. I would then choose to “remix” ideas that were already in the air and give them an atypical, unique twist, imprinting them with my personal mark through humor, self-irony, analysis and self-analysis—sometimes perhaps excessive—always leaving a little “key” or a “footnote” stating that yes, I am aware that I am not exploring at the frontier of the new, but at another one. Perhaps one of resignation, perhaps of giving up the search, perhaps even one of hopelessness. I know for certain that I cannot and no longer know how to innovate; I no longer push the limits of knowledge and no longer explore anything but an inner, subjective world, and probably my relationship with the world or the Universe.
Often, I have captured in my works the depression and the feeling of uselessness in front of the computer, opening Ableton Live and exploring randomness as the only option to… “create something new.” I’ve talked about this before: I like to drag and drop plugins, samples, sounds chosen on the spot, which I try to harmonize on the fly into a coherent piece. This kind of attitude has almost become second nature, especially in moments when I feel I have nothing to say, or perhaps that “I don’t really want to say anything to anyone.” I tell myself only that… “at least I showed up,” and often the tracks remain hanging somewhere on a music distribution platform, for two or three monthly listeners who stumble upon them probably just as “randomly.” And perhaps they listen without really paying attention.
As a small addition, over the summer I worked on a small EP with five tracks, entitled Solitude, under the pseudonym “Autech”; while working on it, I thought about Comrade Avram Martin and the moment of my first “intellectual fraud.” Although the tracks use no samples, although I write everything from scratch, note by note, synth, cymbal, or kick drum, I still feel a sense of futility and lack of meaning. But in the end, what comes out satisfies me. It gives me a vague feeling that “I did exist, after all,” and that I didn’t pass through life without leaving a trace, at least in the digital–virtual space.
A few years ago I ran into Mr. Avram in front of the Scottish pub, on what was probably a June day. He was dressed as he usually liked: in mountain shorts, a knitted sweater, white military-style socks, and a khaki backpack. I was extremely impressed by the good taste and elegance of a man who had no special training in the visual arts and was already well advanced in age. He was lively; we exchanged a few words and went our separate ways, enjoying the aesthetic sensation this man had induced in me. I thought then: “here is a true hipster,” not the conformist, mass-produced copies you see everywhere on the streets of big cities.
In my mind remains the image of Avram Martin twirling the end of his mustache and looking at us with affection hidden behind a mask of false contempt.
You can listen to the EP here : https://autech.bandcamp.com/album/solitude-lp
PAUL SELING 
Leave a comment