PAUL SELING

Varianta în limba română

Am tot auzit de-a lungul vieții despre societățile oculte. Mare fascinație mi-a produs Eyes Wide Shut, spre exemplu, cu scenele lor despre sexul organizat și alte mistere care probabil că aprind imaginația atâtor tineri.

Despre arta găsirii adevărului „ascuns” se poate probabil specula la infinit. Mulți ani am considerat orice formă de „divinație” ca pe o prostioară numai bună de amuzament la un „latte”, alături de prietenii mei raționali. Îmi aduc aminte de momentul în care, pe la început de ani ’90, stând cu colegul Bogdan I. la o masă în Oaza Italiană (celebru loc popular printre liceenii vremii, găzduit la parterul Hotelului București), s-a apropiat de mine o doamnă de etnie romă. Era o „ghicitoare”.

Ea s-a oferit, pentru o sumă minimală, să-mi ghicească în palmă. După o atentă introspecție, ea a concluzionat următoarele: „O blondă, o brunetă sau o roșcată te va băga în pușcărie”. Am mulțumit frumos, doamna a plecat și apoi am râs copios cu colegul, pe seama enunțului atât de generos și, cum era de așteptat, atât de vag. Deja investigam mai mult sau mai puțin sumar cărți de/despre psihologie, așa că m-am gândit că ceea ce femeia îmi spusese era suficient de general încât o minte nepregătită să poată fabula, proiectându-și acolo temerile, angoasele și, de ce nu, să intre chiar pe un parcurs periculos în care să ajungă să confirme cele prezise.

Am purtat acum un mic dialog cu ChatGPT și el mi-a sintetizat următoarele:

„Profeția auto-împlinită (self-fulfilling prophecy) reprezintă un mecanism psihologic și social prin care o predicție inițială, indiferent dacă este corectă sau arbitrară, ajunge să se confirme ca rezultat al influenței pe care o exercită asupra comportamentului persoanei vizate. În momentul în care o astfel de predicție este formulată de o sursă percepută ca având autoritate simbolică — fie că vorbim despre un «ghicitor», un astrolog, un expert sau o figură de încredere — mesajul tinde să fie internalizat și tratat ca o ipoteză plauzibilă despre viitor. Această internalizare modifică structura așteptărilor individului și îi reorientează atenția către acele situații și semnale care par compatibile cu predicția primită.

Odată instalată, așteptarea devine un factor activ în procesul decizional. Subiectul începe să acționeze diferit, adesea fără a fi conștient de acest lucru: își ajustează reacțiile emoționale, interpretările și alegerile cotidiene în funcție de scenariul anticipat. Comportamentele defensive, evitante sau, dimpotrivă, de căutare activă a confirmării pot altera dinamica relațiilor, performanța profesională sau traseul personal. În acest fel, predicția inițială nu descrie un viitor inevitabil, ci creează condițiile concrete în care acel viitor devine mai probabil.

În etapa finală, rezultatul apărut este reinterpretat retrospectiv ca dovadă a validității predicției, consolidând credința în mecanismul care a generat-o. Se produce astfel o confuzie între cauză și efect: schimbarea comportamentală este trecută cu vederea, iar accentul cade exclusiv pe «acuratețea» anticipării. Tocmai această inversare logică face ca profeția auto-împlinită să fie un instrument puternic de influență, dar și un factor de risc, deoarece poate limita autonomia personală și capacitatea de a evalua critic propriile decizii.”

Trebuie să recunosc că, după cum observă și cititorul, la mai bine de 30 de ani de la eveniment încă îmi aduc aminte de „enunțul” femeii. Deși mă tot amuzam gândindu-mă la el, un mic procent din mintea mea a rămas totuși fixat acolo. Nu mi-a fost teamă — doar nu urma să fac nimic ilegal, știam foarte bine asta. Iar să mă las influențat de vreo femeie, fie ea „naturală” sau vopsită blond, brunet sau roșcat, nici nu putea fi vorba. Deci nu, nu urma să intru la pușcărie, mi-am spus cu siguranță de sine absolută.

În primul an de facultate, vizitând-o pe colega de grupă Cristina R. m-am mirat de pasiunea ei pentru tarot. Mi-a „ghicit” și ea de câteva ori, păstrând de fiecare dată observațiile pentru sine. Sincer, nu eram prea interesat de această „artă”. M-au intrigat puțin simbolurile grafice desenate pe cărțile de jo, dar pe moment mi-am spus că sunt prea criptice. Și, în plus, eram sigur că e nevoie de studiu aprofundat pentru a înțelege mecanismul acestui tip de divinație și, bineînțeles, de exercițiu plus mult „trial and error”.

Apropo de personalitatea Cristinei, vedeam foarte bine din exterior, în maniera ei de a desena la ateliere: dark, nesigur, „închistat” oarecum; neelegant. A „căzut” atunci la inspecția mea vizuală și m-am gândit că poate pasiunea pentru tarot era maniera ei de a fugi de realitate sau poate refuzul de a recurge la rațiune în a-și explicita lumea sau chiar relațiile interumane.

Odată intrat în producția de muzică electronică, am analizat în mod constant procesul de proiecție a structurilor mele mentale, an după an. Printr-un proces de feedback continuu, am căpătat tot mai mult control și înțelegere a faptului că nu facem altceva decât să stăm în fața unei „oglinzi” tehnologice și să filtrăm înspre exterior, după abilitate, experiență și talent, câte ceva din lumea interioară. Am și închis, de fapt, la final de etapă — prin 2001–2002 — acest proces, considerându-l finalizat, cel puțin temporar. Dar așa am „scăpat” de orice fel de „gândire mistică”, învățând câte ceva despre arta manipulării și despre ce înseamnă, de fapt, să fii artist.

Odată intrat în sistemul psihiatric — mai 2002 — a început o nouă etapă creativă. Deși mă găsisem într-un adevărat „horror show” la început, faptul că structura mentală de până atunci s-a dezintegrat, făcând loc uneia complet noi, m-a determinat să-mi consider mintea ca fiind un nou teren de experiment și chiar de cercetare. Cum nu mă mai puteam baza pe rațiune, am migrat gradual spre metoda „channeling-ului” subconștientului, sau ceea ce înțelegeam eu că este acesta.

Inspirat — după cum povesteam într-o postare precedentă — de romanul Ulise al lui James Joyce, m-am hotărât să învăț să mă las parcurs de acest flux de informație cu cât mai puțină intervenție din partea minții conștiente. Asta însemna, bineînțeles, să exersez pe baze continue fiecare unealtă sau metodă creativă, pentru a putea intra în acea celebră „transă creativă” de care vorbesc, de secole, de milenii chiar, artiștii celebri.

Prin 2013 am început să observ ceva ciudat. La primele mele experimente în care lăsam picături de cerneală să cadă în apă — le filmam uneori — am început să descopăr patternuri inteligibile. Eram intrigat. Fie căpătasem un soi de capacitate de a „modifica” subtil realitatea înconjurătoare, fie realitatea dorea să îmi comunice ceva.

Deseori, în alte experimente cu animația 3D sau desenul liber, pe tabletă grafică, „îmi ieșeau”, fără să caut asta, tot felul de fizionomii cunoscute. Bineînțeles, în cazul desenului realizat cu mâna liberă puteam pune asta pe seama micro-mișcărilor mâinii, ale degetelor — o comunicare directă dintre mintea profundă și instinctul deja educat de atâția ani de exercițiu. M-am gândit apoi și la faptul că, lucrând în 3D, era posibil ca, în starea de relaxare pe care mi-o dădea întotdeauna genul acesta de activitate, corpul să controleze singur, tot prin micro-gesturi, rezultatul final; mai precis, subconștientul dubla activitatea mea fără ca mintea (aparent) conștientă — de altfel extrem de dezordonată și confuză — să fi realizat asta.

Eram extrem de curios. M-am hotărât totuși să încerc să mut experimentul la exterior, unde „miza” era alta: urma să nu mai fiu într-un spațiu controlat, nu mai apelam la micro-gesturi, ci la mișcări ample. Îmi propusesem ca orașul să devină „o pânză”, opinia publică — nu publicul — ci adevărata entitate, cumul de conștiințe, care ar fi putut sau nu să „compileze” în locul meu rezultatul experimentului.

Teoria mea, la acel moment în care nu înțelegeam — cum încep să înțeleg acum — în ce fenomen „grandios” mă găseam — era una simplificată: mă găseam într-un fel de mașină de calcul globală din care nu știam sau nu aveam cum să ies; subconștientul meu voia să îmi arate ceva ce mintea conștientă refuza să priceapă, să integreze, să analizeze chiar. Cum presiunea socială și „narativul” acceptat era că am schizofrenie paranoidă, integrasem și eu, an după an, acest mesaj și îmi era aproape imposibil să gândesc altceva.

Am făcut un mic experiment timid la început, cu o cutie de ulei aproape translucid. La mijlocul nopții am aruncat lichidul, printr-un gest cât de spontan, cât de puțin controlat, pe cubul-bază al statuii lui Gheorghe Pop de Băsești — ctitorit de primărie în parcul Mara. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că pata obținută a luat destul de fidel forma hărții lumii. Atâta doar că „China” ( sau India ? am uitat deja ) lipsea din ansamblu. Am rămas pe gânduri o vreme.

În mai 2016 am hotărât să încerc cu adevărat să îmi verific teoria metaforică a existenței într-un „computer gigantic”. Aparentele vandalizări erau de fapt forma mea de chestionare a întregului sistem social-politic-economic-mediatic. Pe baza clădirii-sediu al firmei Architel a „ieșit” un personaj care ridica din umeri. L-am asociat atunci cu un cunoscut personaj popular din oraș, Ovi L., care avea obiceiul să își țină umerii ridicați.

Pe liceul Șincai a ieșit aproximativ un „înger” cu o sabie căzută în derizoriu. M-am speriat. Părea că „îngerul” îmi reproșează că făcusem gestul, insinuând că „răzbunarea cerească” devenea acum de ne-dus la capăt, fiind prea expusă. Amicul Tomi H. mi-a spus că a crezut că e vorba de o instigare anti-maghiară — culorile erau roșu, verde și alb — dar nu, acolo era o glumiță de subsol. Era vorba de steagul italian, citeam o scenă din Boogie Nights în care personajul lui Mark Wahlberg, starul porno în devenire, proaspăt îmbogățit — Dirk Diggler — organizează o petrecere la el acasă. Când un oaspete așază ceva — poate un pahar cu băutură — pe un obiect de mobilier, Dirk exclama îngrijorat: „Ia-l de acolo, ai grijă, that’s Italian!” Prețios, de import, „de lux”. Da, liceul era în mintea mea de atunci o prețioasă bijuterie a urbei. Poate prea prețioasă, îmi spuneam.

Pe termopanele de la intrarea în Uniunea Artiștilor Plastici iar am aruncat relativ spontan câteva cutii de vopsea, „realizând” un fel de scară cu un palier de odihnă la mijloc. Dacă el are sens, dacă el arată că… poate mă gândeam la acest ecosistem închis ca la unul de acces și ascensiune graduală, treptată, în cel mai vast — politic, spre exemplu — nu mai știu exact.

Oricât, nu eram realmente furios, și în nici un caz nu pe „societate în general”. E și motivul pentru care am râs copios și sincer când am fost arestat. Scopul meu principal era să testez feedback-ul populației — nu numai cel local, ci și cel național și poate, speram eu, chiar cel global. Era mai degrabă vorba de senzația de neputință și de confuzie în care trăiam de mai bine de 14 ani, cu bănuiala insidioasă că altcineva — și în special arhitecții, mă gândeam eu atunci — știe foarte bine cum stau lucrurile, cine trage sforile, cine câștigă și cine pierde.

Acesta a fost motivul pentru care am folosit șablonul de stencils pentru a picta cu spray găurile de „dum-dum”-uri care au apărut pe pereții sediului OAR sau pe baza firmei Architel. Ele arătau cumva că da, într-adevăr, îi consideram responsabili, ca întreg, ca organizație, de toată pățania mea nefericită și intrarea atât de abruptă în nebunie. Era acolo furie, dar și un umor negru: gloanțele urmau să explodeze, fuseseră plasate și rămâneau — cel puțin ca idee și realizare grafică — în clădirile vizate. Să explodeze „la figurat”, încercam eu să spun.

De fapt, întregul experiment era și o joacă cu mintea colectivă, pe care o credeam capabilă să proceseze atitudinea mea mai degrabă „estetizantă”, care sublima frustrarea și o exprima într-o manieră „cartoonish”, grafică. Chiar și aparența „mizeriei” a vopselelor curgând, transformând în unele locuri actul într-unul ce conducea privitorul spre filme de groază, era de fapt căutată: un mix de umor negru și „horror show” total — asta simțeam atunci că trebuie să expun, să exprim.

Am mai spus-o în trecut, a existat și o trimitere în… subtext la un atac cu bombe cu vopsea, pus la cale de israelieni în Războiul de Yom Kippur (1973) asupra barajului Assuan. Știu clar că am citit despre asta undeva pe internet în perioada aceea și mi s-a părut elegantă atitudinea, așa că am mai adăugat — cel puțin în mintea mea — și acest layer la „întâmplare”. Dacă el a fost „găsit” sau nu, nu știu.

Una peste alta, a venit internarea în Spitalul de Psihiatrie în zilele următoare și brusc am uitat totul. Plin de medicație, convins de psihiatra — la acea vreme d-na Aurora I. — că trăisem doar o psihoză și paranoia extremă, am renunțat la a mai compila posibilul feedback. M-am îngrozit să văd că a doua zi eram deja prezent în toate tabloidele și platformele de știri online. Pe de altă parte, mi-am confirmat faptul că… potențialul meu de „material exploziv” — cel puțin la nivel social — existase și ar fi putut fi declanșat din exterior, dacă n-o făceam eu prin acel gest aleator.

În oribilele zile de după externare, spre iunie 2016, mi se părea că totul fusese doar un vis urât. Toți anii de căutări, de experimente, de creativitate nelimitată de până atunci erau acum un non-sens imens, fuseseră o pierdere de timp, de bani, de viață, șamd. Când am găsit, într-un videoclip al trupei scotiene Chvrches, scena în care solista era împroșcată cu vopsea (albastră) în mijlocul unei bătăi de stradă, n-am mai reacționat. Poate era doar o coincidență și atât.

p.s. : dacă cititorul dă acum un search pe google dupa termenii : paul seling + vandalism” va găsi “instalația” incă activă in spațiul virtual / mental colectiv

(va urma)

---

English version

I have heard throughout my life about occult societies. Eyes Wide Shut, for example, fascinated me greatly, with its scenes of organized sex and other mysteries that probably ignite the imagination of so many young people.

The art of finding “hidden” truth can probably be speculated upon endlessly. For many years I considered any form of “divination” to be a trivial thing, suitable only for amusement over a latte with my rational friends. I remember the moment when, sometime in the early 1990s, while sitting with my colleague Bogdan I. at a table in Oaza Italiana (a well-known place popular among high school students of the time, located on the ground floor of the Bucharest Hotel), a Roma woman approached me. She was a “fortune-teller.”

She offered, for a minimal fee, to read my palm. After careful introspection, she concluded the following: “A blonde, a brunette, or a redhead will send you to prison.” I thanked her politely, the woman left, and then my colleague and I laughed heartily at the statement — so generous and, as expected, so vague. At that time, I was already investigating, more or less superficially, books of/about psychology, so I thought that what the woman had told me was general enough for an unprepared mind to fabricate meanings, projecting fears and anxieties onto it and, why not, even entering a dangerous trajectory in which the prediction itself might end up being confirmed.

I recently had a brief dialogue with ChatGPT, and it summarized the following for me:

“A self-fulfilling prophecy represents a psychological and social mechanism through which an initial prediction, regardless of whether it is correct or arbitrary, ends up being confirmed as a result of the influence it exerts on the behavior of the targeted person. When such a prediction is formulated by a source perceived as having symbolic authority — whether a ‘fortune-teller,’ an astrologer, an expert, or a trusted figure — the message tends to be internalized and treated as a plausible hypothesis about the future. This internalization alters the structure of the individual’s expectations and redirects their attention toward situations and signals that appear compatible with the received prediction.

Once established, the expectation becomes an active factor in the decision-making process. The subject begins to act differently, often without being aware of it: they adjust their emotional reactions, interpretations, and everyday choices according to the anticipated scenario. Defensive, avoidant, or, on the contrary, actively confirmation-seeking behaviors can alter relationship dynamics, professional performance, or personal trajectory. In this way, the initial prediction does not describe an inevitable future but creates the concrete conditions in which that future becomes more likely.

In the final stage, the resulting outcome is retrospectively reinterpreted as proof of the prediction’s validity, reinforcing belief in the mechanism that generated it. A confusion between cause and effect thus occurs: behavioral change is overlooked, while emphasis is placed exclusively on the ‘accuracy’ of the anticipation. This very logical inversion makes the self-fulfilling prophecy a powerful instrument of influence, but also a risk factor, as it can limit personal autonomy and the capacity to critically evaluate one’s own decisions.”

I must admit that, as the reader may also observe, more than 30 years after the event I still remember the woman’s “statement.” Although I often amused myself thinking about it, a small percentage of my mind nevertheless remained fixed there. I was not afraid — after all, I was not going to do anything illegal, I knew that very well. And as for letting myself be influenced by a woman, whether “natural” or dyed blonde, brunette, or red-haired, that was out of the question. So no, I was not going to prison, I told myself with absolute self-confidence.

In my first year of university, visiting my classmate Cristina R., I was surprised by her passion for tarot. She “read” my cards a few times as well, each time keeping her observations to herself. Honestly, I was not very interested in this “art.” The graphic symbols drawn on the cards intrigued me slightly, but at the time I told myself they were too cryptic. And besides, I was certain that a thorough study was required to understand the mechanism of this type of divination and, of course, practice plus a lot of trial and error.

As for Cristina’s personality, I could clearly see it from the outside, in the way she drew during studio classes: dark, insecure, somewhat “closed-off”; inelegant. She “failed” my visual inspection at that time, and I thought that perhaps her passion for tarot was her way of escaping reality, or perhaps a refusal to resort to reason in explaining her world or her interpersonal relationships.

Once I entered the field of electronic music production, I constantly analyzed the process of projecting my mental structures, year after year. Through a continuous feedback process, I gradually gained greater control and understanding of the fact that we do nothing more than stand in front of a technological “mirror” and filter outward, according to ability, experience, and talent, fragments of the inner world. I actually closed this process at the end of a phase — around 2001–2002 — considering it complete, at least temporarily. But this is how I “got rid” of any form of “mystical thinking,” learning something about the art of manipulation and about what it truly means to be an artist.

Once I entered the psychiatric system — May 2002 — a new creative phase began. Although at first I found myself in a veritable “horror show,” the fact that my previous mental structure disintegrated, making room for a completely new one, led me to consider my mind as a new terrain for experiment and even research. Since I could no longer rely on reason, I gradually migrated toward the method of “channeling” the subconscious, or what I understood that to be.

Inspired — as I mentioned in a previous post — by James Joyce’s novel Ulysses, I decided to learn how to let myself be carried by this flow of information with as little intervention as possible from the conscious mind. This meant, of course, continuously practicing every tool or creative method, in order to be able to enter that famous “creative trance” that artists have spoken of for centuries, even millennia.

Around 2013 I began to notice something strange. In my first experiments where I let drops of ink fall into water — sometimes filming them — I began to discover intelligible patterns. I was intrigued. Either I had acquired some kind of ability to subtly “modify” the surrounding reality, or reality itself wanted to communicate something to me.

Often, in other experiments with 3D animation or free drawing on a graphic tablet, all kinds of familiar physiognomies would “emerge” without me actively seeking them. Of course, in the case of freehand drawing, I could attribute this to the micro-movements of the hand and fingers — a direct communication between the deep mind and an instinct already trained by so many years of practice. I then thought that, when working in 3D, it was possible that, in the state of relaxation that this type of activity always gave me, the body itself controlled the final result through micro-gestures; more precisely, the subconscious doubled my activity without the (apparently) conscious mind — otherwise extremely disordered and confused — realizing it.

I was extremely curious. I nevertheless decided to try moving the experiment outdoors, where the “stakes” were different: I would no longer be in a controlled space, I would no longer rely on micro-gestures, but on broad movements. I intended for the city to become “a canvas,” public opinion — not the public, but the true entity, a cumulation of consciousnesses — which could or could not “compile” the result of the experiment in my place.

My theory at that moment — when I did not understand, as I am beginning to understand now, the “grand” phenomenon I was in — was a simplified one: I was inside some kind of global computing machine from which I did not know or had no way to exit; my subconscious wanted to show me something that the conscious mind refused to grasp, to integrate, even to analyze. Since the social pressure and the accepted “narrative” were that I had paranoid schizophrenia, I too had integrated this message year after year, and it had become almost impossible for me to think otherwise.

I conducted a small experiment, timid at first, using a box of nearly translucent oil. In the middle of the night, I threw the liquid, through a gesture as spontaneous and as little controlled as possible, onto the base cube of the statue of Gheorghe Pop de Băsești, erected by the city hall in Mara Park. I was not little surprised to see that the resulting stain quite faithfully took the shape of the world map — except that “China” ( or India ?..i forgot ) was missing from the ensemble. I remained thoughtful for a while.

In May 2016, I decided to truly attempt to verify my metaphorical theory of existence within a “gigantic computer.” The apparent acts of vandalism were, in fact, my way of questioning the entire social–political–economic–media system.

On the base of the Architel company’s headquarters building, a character “emerged” shrugging his shoulders. I associated it at the time with a well-known local character, Ovi L., who had the habit of keeping his shoulders raised.

On the Șincai High School building there appeared roughly an “angel” with a sword fallen into derision. I was frightened. It seemed that the “angel” was reproaching me for having made the gesture, insinuating that “celestial revenge” was now impossible to carry out, being too exposed. My friend Tomi H. told me he thought it was an anti-Hungarian provocation — the colors were red, green, and white — but no, it was a subtle joke. It referred to the Italian flag, quoting a scene from Boogie Nights in which Mark Wahlberg’s character, the rising porn star Dirk Diggler, newly enriched, throws a party at his home. When a guest places something — perhaps a drink — on a piece of furniture, Dirk exclaims anxiously: “Take it off, be careful, that’s Italian!” Precious, imported, “luxury.” The high school, in my mind at the time, was a precious jewel of the city. Perhaps too precious, I told myself.

On the thermal windows at the entrance of the Union of Plastic Artists, I again threw, relatively spontaneously, several boxes of paint, “creating” a kind of staircase with a resting landing in the middle. If it made sense, if it showed that… perhaps I was thinking of this closed ecosystem as one of access and gradual ascent into something broader — political, for example — I no longer remember exactly.

In any case, I was not truly angry, and certainly not at “society in general.” This is also the reason why I laughed openly and sincerely when I was arrested. My main goal was to test the population’s feedback — not only local but also national and, I hoped, even global. It was rather about the feeling of helplessness and confusion in which I had been living for more than 14 years, with the insidious suspicion that someone else — especially architects, as I thought at the time — knew very well how things stood, who pulled the strings, who won and who lost.

This was the reason I used stencil templates to spray-paint the “dum-dum” bullet holes that appeared on the walls of the OAR headquarters or on the base of the Architel building. They somehow suggested that yes, indeed, I considered them responsible, as a whole, as an organization, for my entire unfortunate ordeal and my abrupt descent into madness. There was anger there, but also black humor: the bullets were supposed to explode; they had been placed and remained — at least as an idea and graphic execution — in the targeted buildings. To explode “figuratively,” as I was trying to say.

In fact, the entire experiment was also a game played with the collective mind, which I believed capable of processing my rather “aestheticizing” attitude, which sublimated frustration and expressed it in a “cartoonish,” graphic manner. Even the apparent “filth” of the dripping paint, transforming the act in some places into something that led the viewer toward horror films, was in fact intentional: a mix of black humor and total “horror show” — that was what I felt I needed to expose, to express.

I have said it before: there was also a subtextual reference to a paint-bomb attack allegedly carried out by Israelis during the Yom Kippur War (1973) on the Aswan Dam. I know for certain that I read about this somewhere on the internet during that period, and I found the attitude elegant, so I added — at least in my mind — this layer to the “randomness.” Whether it was “found” or not, I do not know.

All in all, hospitalization at the Psychiatric Hospital followed in the days afterward, and suddenly I forgot everything. Heavily medicated, convinced by the psychiatrist at the time — Mrs. Aurora I. — that I had experienced nothing but psychosis and extreme paranoia, I gave up compiling any possible feedback. I was horrified to see that the very next day I was already present in all the tabloids and online news platforms. On the other hand, I confirmed to myself that my potential as “explosive material” — at least at a social level — had existed and could have been triggered from the outside, had I not done so myself through that random gesture.

In the horrible days following my discharge, around June 2016, it seemed to me that everything had been nothing more than a bad dream. All the years of searching, experimentation, and unlimited creativity up to that point now appeared as a massive nonsense, a waste of time, money, life, and so on. When I found, in a video by the Scottish band Chvrches, the scene in which the singer is splashed with (blue) paint in the middle of a street fight, I no longer reacted. Perhaps it was just a coincidence, and nothing more.

P.S.: if the reader now does a Google search for the terms: paul seling + vandalism, they will find the “installation” still active in the virtual/collective mental space.

(to be continued)