PAUL SELING

Varianta în limba română

Pe Sonia S. am cunoscut-o la o cafea, în casa unei prietene comune: Camelia F. Fiind arhitectă, am schimbat câteva vorbe despre meserie, despre mediul artistic, despre locul nostru în „ecosistemul creativilor” de acest profil. I-am arătat ce randări făceam, mi-a arătat câteva proiecte de-ale ei. Mi-am spus că e muncitoare, cu talent, dar am simțit acolo un blocaj. Deși era tehnic impecabil tot ceea ce lucra, proiectelor ei mi se părea că le lipsește „energia vitală”. Sclipirea, ca s-o spun pe un ton mai… colocvial.

Vreau să zic că îmi place să „citesc” în munca altor artiști câte ceva din „profilul lor psihologic” sau afectiv. Atâta vreme cât nu se prostituează pentru bani sau clienți, cât sunt integri și dedicați meseriei, ai ce vedea în portofoliul fiecăruia.

La Sonia era multă muncă, ambiție și puțină bucurie. Rareori îndrăznea să-mi arate, cu mândrie reținută, câte un proiect care era în construcție sau finalizat. Într-adevăr, e de depus mult efort și îți trebuie abilități de comunicare, negociere și convingere ca să duci clientul de la idee până la „cheie” cu succes. Arhitecții pricepuți, cu experiență îndelungată, capătă uneori acest „dar”. Alții sunt forțați să trăiască într-o mediocritate absurdă care, în final – după părerea mea – le este de-a dreptul fatală.

Sonia s-a despărțit pe loc de prietenul ei de atunci și s-a aruncat orbește într-o relație pe care, sincer, nu mi-am dorit-o. Deși o apreciam ca pe un „copil silitor”, nu am simțit „scânteia” cu care, cu mândrie afirm, am început orice relație de până atunci.

Mă tot amuzam spunându-i că a aterizat în viața mea ca un gălăgios bărzăune zburător care, brusc, ți se oprește pe mână fără să-ți ceară consimțământul. Cum îmi plac tare mult genul acesta de „insecte”, m-am hotărât s-o studiez. Adevărul e că nu mai puteam rupe relația încă din primele zile.

Sonia izbucnea în accese atât de intense și dramatice de plâns, de fiecare dată când îi spuneam că nu mai vreau să ne întâlnim, încât mi se rupea sufletul de-a dreptul. Nu știam ce să fac, de fapt. Aveam de ales între a-mi dedica timpul unei ființe fragile, închise în sine, aproape autiste (așa credeam atunci), la marginea căderii nervoase, și a mă proteja și a-mi salva viitorul de ceea ce știam sigur că va degenera. Am avut întotdeauna credința că iubirea pasională, mânată de atracție fizică și apoi de compatibilitate pe toate planurile, e singura cale de a trece printr-o relație. Pentru mine, a sta în situații de compromis, „călduțe”, era de neconceput.

Consider că, dacă nu suntem cu adevărat „îndrăgostiți”, ne facem rău unul altuia. Pe lângă asta, am senzația că ne și „folosim” în cele mai degradante moduri: de prezența, timpul, energia și, până la urmă, de viitorul, viața celuilalt. Oamenii fac deseori asta din tot felul de calcule și asta îmi repugnă groaznic.

Bineînțeles, știu că „dragostea” este proiecție, este nebunie, este consum nervos, fizic ș.a.m.d. Cu toate astea, prefer să fiu complet angajat și nu rațional. Chestia asta, credeam eu până atunci, mă scosese cu bine „la liman” din orice încurcătură. Atunci când atracția dispărea, plecam, căutând alte relații, fără să mai privesc în urmă. Deși e greu, mi se pare mai corect să „o rupi cu celălalt” de îndată ce lucrurile și-au pierdut „vraja”, de îndată ce el sau ea îți devine străin. Oricâte justificări sau negocieri s-ar duce, știm cu toții că din acel moment orice efort e în zadar. Asta era filosofia mea de până atunci. De până când am cunoscut-o pe Sonicica.

Sonica încă mai suferea după moartea tatălui, care decedase cu câțiva ani înainte. Părinții divorțaseră când ea era încă în clasele primare și m-a îndurerat faptul că avusese de nenumărate ori grijă de frații ei vitregi din noua lui căsătorie. Sonia dezvoltase niște ticuri nervoase ciudate – mi-a spus ea – în preajma divorțului, așa că mi-am explicat din nou că asemenea evenimente sunt extrem de traumatizante pentru un copil mic. Sora Soniei, Ines S., este una dintre cele mai populare românce pe TikTok și lucrează, se pare, în anturajul apropiat al cântăreței autohtone Andra. Sonia e mândră de și atașată de cei doi frați vitregi.

Sonia a rămas pentru mine un mister parțial, până ne-am despărțit. Am văzut-o extrem de principială, chestie care m-a mirat. Nu cred în principialitate când e vorba de dragoste; cred mai degrabă într-o conexiune naturală, curgătoare, care se schimbă și se modelează în mod constant. Dacă aceștia sunt apropiați ca mentalitate și, de ce nu, ca fiziologie, relația are șanse să crească de la sine. A veni într-o relație cu reguli, principii rigide și enunțuri abstracte mi se pare o întreprindere sortită eșecului, din start.

Sonia avea și o formă „dark” de paranoia insidioasă. În timp ce dormeam, îmi verifica deseori telefonul sau computerul în căutare de „dovezi” că o înșelam. Nu o înșelam și nici nu aveam de gând să fac așa ceva. Găsind conversații lejere, banale cu foste iubite, i s-au „justificat” însă îndoielile și, așa, între noi s-a strecurat o nouă suferință. Pe de o parte, neîncrederea ei în sine s-a accentuat. De partea mea, s-a întâmplat că mă simțeam pus la zid, închis, bănuit și depreciat. Sonia devenea tot mai suspicioasă, abuzurile ei tot mai dese și mai intense.

Nu e de mirare că am tot vrut să scap din situație. Știam deja din experiență că acesta e un punct fără întoarcere, dar, din nou, după fiecare despărțire, Sonia devenea un mielușel submisiv, reținut și „cuminte”. Doar ca, după câteva săptămâni, să o luăm de la capăt.

Neîncrederea ei în bărbați avea o sursă mai veche. Câțiva dintre foștii iubiți o trădaseră stând la povești și probabil flirtând cu femei pe internet, descoperiri care au rănit-o probabil excesiv de mult. Cunosc ce înseamnă genul acesta de traumă. Odată instalată, paranoia e extrem de dificil să scapi de ea; plus că poate apărea când nu te aștepți, la te miri ce „trigger”. Am trecut și eu mulți, mulți ani prin asta și, probabil, nu am vindecat nici la mine însumi complet acest complex.

Au trecut patru ani și ceva în care, treptat, m-am lăsat privat de tot mai multe grade de libertate. Pe măsură ce cedam „teren”, Sonia considera că se găsește în fața unui bărbat lipsit de „personalitate” sau de „coloană vertebrală”, chiar. Mă privea ca pe un semi-ratat, îmi spunea deseori că sunt un „copil bătrân” și alte chestii de genul. Râdeam cu amărăciune în sinea mea. Îmi cristalizasem deja imaginea de sine de ceva ani și credeam că nu mă va afecta genul acesta de tratament persistent, abuziv.

Și totuși m-a afectat. Mocnea în mine deja o nemulțumire constantă, care s-a transformat treptat în necaz și furie spre final. Nu reușeam să mai am vreo replică în fața acestei femei care mă plasase în categoria aceea din mintea ei în care mai aruncase și alți foști iubiți. Așa relația a eșuat treptat într-un al cincilea an, în care nici măcar nu ne-am mai vizitat.

Am încercat o vreme s-o provoc la a lucra împreună. Contrar așteptărilor multora, nu am acceptat să fiu vreodată plătit pentru randările pe care le făceam proiectelor ei; mai ales pentru faptul că învățam de la ea ArchiCAD, lucru care mi-a folosit enorm în proiectele personale. M-am bucurat mult că puteam petrece timp împreună fără să discutăm fără sens banalități. Ne puneam împreună mintea la contribuție și ieșea tot timpul ceva mai drăguț decât suma a ceea ce am fi fost, luați separat. Cu toate astea, n-am încercat niciodată s-o forțez peste limitele pe care mi se părea că și le impune singură. Aș fi vrut de la ea să fie mai… „exaltată” puțin în demersurile creative, mai entuziasmată de faptul că, iată, are o meserie specială și plină de recompense. Dar m-am mulțumit să dau mici sugestii, să mai adaug ici-colo câte un detaliu sau pur și simplu să pun, prin randări, într-o lumină mai favorabilă proiectele ei.

În ultimul an eram deja disperat de eterna ieșire de dimineață la o cafea – neapărat pe teritoriu neutru –, discuția în derizoriu despre banalități, raportul activităților zilnice și, bineînțeles, replicile acide, disprețuitoare ale Soniei, plasate reținut, pline de reproș. Eram rupt deja între siderare și amuzament. Cu cât mă atașasem mai mult de această ființă, cu atât păream mai „slab” și mai „neinteresant”. Era un caz „ca la carte”, îmi spuneam, disperat că Sonia nu vedea lucrul acesta. Dar da, mi-am spus, nu tuturor ne place să citim cărți de psihologie și nu toți am trecut prin suficient de multe experiențe de viață. Și nu toți stăm să ne analizăm și propria conduită în raport cu comportamentul celuilalt, ca să înțelegem cine, unde a greșit și ce poate fi îndreptat. Măcar pentru viitor.

Sonia mai avea și o relație atipică cu mama ei. Mama care îi „făcea toate poftele”, la cel mai mic gest, lucru care mie mi s-a părut nițel imatur. Am tot provocat-o pe fată să se gândească puțin în viitor, când poate mama nu va mai fi. Cum avea să se descurce?, mă tot întrebam. Pe de altă parte, modul ei de a se raporta la mamă – ca la oricine părea că ține cu adevărat la ea – era dezastruos. M-am trezit și eu beștelit și scos afară cu obidă din casă, cum probabil se comporta și cu cea care, de fapt, o îngrijea și o ținea pe linia de plutire dintotdeauna. Mi-am spus și i-am spus că va avea un mare șoc atunci când va rămâne singură în lumea asta „de câine”. Nu m-a luat în seamă, bineînțeles, pufnind a nemulțumire și dispreț.

Sonia și-a găsit, după aproape șase ani de când ne-am cunoscut, un nou iubit. De data aceasta, un muzician activ în sistemul mediatic românesc, am înțeles de la ea. Dacă intersectarea ei cu acest sistem este întâmplătoare sau nu, nu am cum să mă pronunț. Ea a cerut să nu o mai contactez: contravine, se pare, principiilor ei. După ce îmi reproșase atâția ani că „țin legătura cu fostele”, ar fi fost într-adevăr absurd să continuăm să comunicăm.

În ce o privește pe Sonia, nu știu dacă a fost și ea victima „luării pe sus” în sistemul de „entertainment” global, cum s-a întâmplat cu alte foste prietene. Gurile rele spun că ar putea fi găsită – mai degrabă ca atitudine sau comportament – într-un clip recent al artistei albaneze Dua Lipa. Poate pentru că Sonia nu are o frumusețe tipică, potrivită acestui mediu aparte, nu cred că vom găsi vreodată o „sosie” care să-i semene.

Ca ultim paragraf, singura mea salvare din frustrările și apoi confuzia tot mai profundă în care m-a dus această relație – de compromis – a fost muzica. Din start m-am hotărât să „înregistrez” în continuare, cum făceam deja din 2019, de când am început să produc muzică electronică, o „stare a zilei”. Această „stare” se regăsește în fiecare piesă. A fost, de fapt, dintotdeauna maniera mea de a „salva” momentul așa cum îl simțeam și îl experimentam atunci.

Gradual, piesele au devenit tot mai experimentale, mai abstracte și mai reci. Relația mă vlăguia complet și mă seca de energie, empatie și chiar de înțelegere a celorlalți, a lumii. Fac eforturi considerabile și acum să-mi revin după acești ani pe care, sincer, nici până în acest moment nu i-am analizat suficient.

Deși acceptasem conexiunea cu Sonia cu curaj, empatie și speranța că voi ieși, în câteva luni, la celălalt capăt teafăr, iată că nu s-a întâmplat așa. Dacă fata a știut exact pe ce „butoane” să apese, de la șantaj emoțional la abuzuri, mi-e încă greu să știu. În mod constant am simțit un amestec de milă și afecțiune autentică pentru adevăratul „copil bătrân”, care era chiar ea, trecută prin atâtea greutăți încă din cea mai fragedă copilărie. Totuși, la un moment dat a intrat în funcțiune și instinctul meu de conservare și am devenit tot mai retras și mai rezervat.

Nu regret relația neapărat; regret că n-am știut să tranșez lucrurile puțin mai devreme și n-am avut tăria să tai nodul gordian al suferinței și neînțelegerii. Ar fi fost mai bine pentru amândoi, și în special pentru Sonia.

---

English version

I met Sonia S. over a coffee, at the house of a mutual friend: Camelia F. Being an architect, we exchanged a few words about the profession, about the artistic environment, about our place within this kind of “creative ecosystem.” I showed her the renderings I was working on, she showed me a few of her own projects. I told myself she was hardworking, talented, but I felt a blockage there. Although everything she worked on was technically impeccable, her projects seemed to me to lack “vital energy.” That spark, to put it in a more… colloquial tone.

What I mean is that I like to “read,” in the work of other artists, something of their “psychological” or emotional profile. As long as they don’t prostitute themselves for money or clients, as long as they are upright and dedicated to their craft, there is something to be seen in everyone’s portfolio.

With Sonia there was a lot of work, ambition, and very little joy. Rarely did she dare to show me, with restrained pride, a small project that was under construction or already finished. Indeed, it takes a lot of effort and you need communication, negotiation, and persuasion skills to take a client successfully from idea to “turnkey.” Skilled architects with long experience sometimes acquire this “gift.” Others are forced to live in an absurd mediocrity that, in the end— in my opinion— is downright fatal to them.

Sonia broke up on the spot with her boyfriend at the time and threw herself blindly into a relationship that, honestly, I did not want. Although I appreciated her as a “diligent child,” I did not feel the “spark” with which, I proudly state, I had begun every relationship up to that point.

I used to amuse myself by telling her that she had landed in my life like a noisy flying gadfly that suddenly stops on your hand without asking your consent. Since I am very fond of this kind of “insects,” I decided to study her. The truth is that I could no longer break off the relationship from the very first days.

Sonia would burst into such intense and dramatic bouts of crying every time I told her I no longer wanted to meet that my heart would break outright. I didn’t know what to do, really. I had to choose between dedicating my time to a fragile being, closed in on herself, almost autistic (that’s what I thought then), on the edge of a nervous breakdown, and protecting myself and saving my future from what I knew for sure would degenerate. I have always believed that passionate love, driven by physical attraction and then by compatibility on all levels, is the only way to go through a relationship. For me, staying in compromise situations, “lukewarm” ones, was inconceivable.

I believe that if we are not truly “in love,” we harm each other. On top of that, I have the feeling that we also “use” each other in the most degrading ways: the other’s presence, time, energy, and ultimately their future, their life. People often do this out of all kinds of calculations, and that utterly disgusts me.

Of course, I know that “love” is projection, madness, nervous and physical consumption, and so on. Even so, I prefer to be fully engaged rather than rational. This thing, I believed until then, had always brought me safely “to shore” out of any entanglement. When attraction disappeared, I would leave, looking for other relationships, without looking back. Although it is hard, it seems more correct to me to “break it off with the other” as soon as things lose their “magic,” as soon as he or she becomes a stranger to you. No matter how many justifications or negotiations take place, we all know that from that moment on, any effort is in vain. That was my philosophy up to that point. Up until I met Sonicica.

Sonica was still suffering from the death of her father, who had passed away a few years earlier. Her parents had divorced when she was still in primary school, and it saddened me that she had so often taken care of her half-siblings from his new marriage. Sonia had developed some strange nervous tics—she told me—around the time of the divorce, so once again I explained to myself that such events are extremely traumatizing for a small child. Sonia’s sister, Ines S., is one of the most popular Romanian women on TikTok and apparently works in the close circle of the local singer Andra. Sonia is proud of and attached to her two half-brothers.

Sonia remained a partial mystery to me until we broke up. I saw her as extremely principled, which surprised me. I do not believe in principledness when it comes to love; I believe rather in a natural, flowing connection that constantly changes and reshapes itself. If the two are close in mentality and, why not, in physiology, the relationship has a chance to grow on its own. Entering a relationship with rules, rigid principles, and abstract statements seems to me an undertaking doomed to failure from the start.

Sonia also had a “dark” form of insidious paranoia. While we slept, she would often check my phone or computer in search of “proof” that I was cheating on her. I was not cheating on her and had no intention of doing so. Finding light, banal conversations with former girlfriends, however, “justified” her doubts, and thus a new suffering crept in between us. On the one hand, her lack of self-confidence intensified. On my side, I felt cornered, confined, suspected, and devalued. Sonia became increasingly suspicious, her abuses more frequent and more intense.

It is no wonder that I kept wanting to escape the situation. I already knew from experience that this was a point of no return, but again, after every breakup, Sonia would become a submissive, restrained, “well-behaved” little lamb. Only for us to start all over again a few weeks later.

Her distrust of men had an older source. A few of her former boyfriends had betrayed her by chatting and probably flirting with women online, discoveries that likely hurt her excessively. I know what this kind of trauma means. Once paranoia sets in, it is extremely difficult to get rid of; moreover, it can surface when you least expect it, triggered by the strangest things. I myself went through many, many years of this, and I probably haven’t fully healed this complex in myself either.

Four years and more passed in which, gradually, I allowed myself to be deprived of more and more degrees of freedom. As I gave up “ground,” Sonia felt she was facing a man lacking “personality” or even a “backbone.” She saw me as a semi-failure, often telling me I was an “old child,” and other things of that sort. I laughed bitterly to myself. I had already crystallized my self-image years earlier and believed that this kind of persistent, abusive treatment would not affect me.

And yet it did affect me. A constant dissatisfaction was already smoldering inside me, which gradually turned into distress and anger toward the end. I could no longer muster any reply in front of this woman who had placed me in that mental category where she had already thrown other former lovers. Thus, the relationship gradually failed into a fifth year, in which we no longer even visited each other.

For a while, I tried to provoke her into working together. Contrary to many people’s expectations, I never accepted to be paid for the renderings I made for her projects, especially because I was learning ArchiCAD from her, something that helped me enormously in my personal projects. I was very glad that we could spend time together without discussing pointless banalities. We put our minds together and something nicer always came out than the sum of what we would have been separately. Even so, I never tried to push her beyond the limits that I felt she imposed on herself. I would have liked her to be a bit more… “exalted” in her creative endeavors, more enthusiastic about the fact that she had a special profession full of rewards. But I contented myself with offering small suggestions, adding a detail here and there, or simply placing her projects in a more favorable light through renderings.

In the last year, I was already desperate over the eternal morning coffee outing—necessarily on neutral ground—the trivial discussions about banalities, the report of daily activities, and, of course, Sonia’s acidic, contemptuous remarks, delivered in a restrained manner, full of reproach. I was already torn between bewilderment and amusement. The more attached I became to this being, the more “weak” and “uninteresting” I seemed. It was a textbook case, I told myself, desperate that Sonia could not see it. But yes, I said to myself, not everyone likes to read psychology books, and not all of us have gone through enough life experiences. And not all of us sit down to analyze our own conduct in relation to the other’s behavior, in order to understand who, where, made a mistake and what can be fixed. At least for the future.

Sonia also had an atypical relationship with her mother. A mother who “fulfilled her every whim” at the slightest gesture, something that struck me as somewhat immature. I kept urging the girl to think a bit about the future, when perhaps her mother would no longer be around. How would she cope?, I kept asking myself. On the other hand, the way she related to her mother—like to anyone she seemed to truly care about—was disastrous. I myself ended up being scolded and thrown out of the house in resentment, just as she probably behaved with the one who, in fact, had always cared for her and kept her afloat. I told myself and told her that she would suffer a great shock when she would be left alone in this “dog-eat-dog” world. She didn’t pay attention to me, of course, snorting with dissatisfaction and contempt.

As possible “ramifications” that caught my attention, there was the contact between my former employer, architect Roșca, and the girl’s mother, while I was seeing Sonia. Although I had heard that the architect was somewhat fickle, the closeness of this connection seemed a bit bizarre to me. Learning that Mr. R. had also tried to court my former “companion in suffering,” Bianca P., surprised me somewhat. But who knows, perhaps some men are cut to this pattern, and it is not for me to comment or truly evaluate the situation.

Sonia found herself, after almost six years since we met, a new boyfriend. This time, a musician active in the Romanian media system, I understood from her. Whether her intersection with this system is accidental or not, I cannot say. She asked me not to contact her anymore: it apparently goes against her principles. After reproaching me for so many years that I “keep in touch with my exes,” it would indeed have been absurd for us to continue communicating.

As far as Sonia is concerned, I don’t know whether she too was a victim of being “swept up” into the global entertainment system, as happened with other former girlfriends. Ill tongues say that she could be found—more in attitude or behavior—in a recent clip by the Albanian artist Dua Lipa. Perhaps because Sonia does not have a typical beauty suited to this particular environment, I do not believe we will ever find a “look-alike” resembling her.

As a final paragraph, my only salvation from the frustrations and then the increasingly deep confusion into which this compromise relationship led me was music. From the start, I decided to continue “recording,” as I had already been doing since around 2019, when I began producing electronic music, a “state of the day.” This “state” can be found in every track. It has, in fact, always been my way of “saving” the moment as I felt and experienced it at the time.

Gradually, the tracks became more experimental, more abstract, and colder. The relationship drained me completely and exhausted me of energy, empathy, and even understanding of others, of the world. I am still making considerable efforts to recover after these years which, honestly, even now I have not sufficiently analyzed.

Although I had accepted the connection with Sonia with courage, empathy, and the hope that I would come out the other end whole after a few months, that is not what happened. Whether the girl knew exactly which “buttons” to push, from emotional blackmail to abuse, I still find it hard to say. Constantly, I felt a mixture of pity and genuine affection for the true “old child” that she was, having gone through so many hardships from the earliest childhood. Still, at some point, my instinct for self-preservation kicked in, and I became increasingly withdrawn and reserved.

I do not necessarily regret the relationship; I regret that I did not know how to settle things a bit earlier and did not have the strength to cut the Gordian knot of suffering and misunderstanding. It would have been better for both of us, and especially for Sonia.