PAUL SELING

Varianta în limba română

Videoclipul propune o ficțiune cu aparență ludică, dar cu un substrat reflexiv: întâlnirea improbabilă dintre o tânără a prezentului – rațională, eficientă, bine integrată în ecosistemul urban contemporan – și o figură canonică a culturii române, reconstituită tehnologic, aproape industrial. Poetul nu este „readus la viață” în sensul clasic al termenului, ci replicat, produs, activat temporar, asemenea oricărui obiect util într-o lume guvernată de funcționalitate și consum.

Gestul inițial – transformarea volumului de poezie într-un obiect imprimat 3D – marchează discret mutația esențială: cultura nu mai este interiorizată, ci procesată; nu mai este trăită, ci utilizată. Poetul devine astfel un companion de proiect, un accesoriu intelectual, o extensie exotică a unui parcurs educațional corect și previzibil.

Plimbarea prin oraș trasează un inventar recognoscibil al ritualurilor contemporane: cafeaua de specialitate, admirația pentru arhitectura nouă inserată în vechi, mall-ul ca spațiu total, clubul underground ca formă de validare alternativă. Toate aceste repere sunt prezentate fără ostentație, aproape neutru, ca o normalitate acceptată. Tocmai această neutralitate permite apariția tensiunii: poetul este integrat în flux, adaptat, stilizat, echipat pentru a „se potrivi”. I se oferă ochelari cool, muzică pe vinil, socializare, dar nu i se oferă spațiu pentru neliniște, ruptură sau refuz.

Ironia nu rezultă din caricatură, ci din contrast. Poetul – simbol al radicalității interioare, al neconcilierii și al privirii critice asupra lumii – este purtat printr-un decor care valorizează suprafața, trendul și experiența instantanee. El nu se revoltă explicit; drama sa este una tăcută, aproape invizibilă, ceea ce o face cu atât mai apropiată de spectator. În locul conflictului deschis, videoclipul construiește o discrepanță de ritm și sens.

Finalul, în care poetul este oprit și depozitat „pentru uz ulterior”, închide cercul metaforic: cultura devine resursă intermitentă, activată la nevoie, arhivată la rece. Nu distrusă, dar nici vie. Un element care poate fi scos din priză fără consecințe aparente.

Lansarea videoclipului de ziua poetului nu este un gest comemorativ, ci unul interogativ. Videoclipul nu își propune să ofere răspunsuri sau verdicte, ci să inverseze perspectiva: spectatorul ajunge să empatizeze nu cu siguranța tinerei, ci cu fragilitatea unei conștiințe scoase din contextul ei natural și forțate să funcționeze într-un sistem care îi este structural străin.

În acest sens, videoclipul funcționează ca un pamflet discret: nu atacă frontal consumerismul, conformismul educațional sau cultura „fast”, ci le lasă să se expună singure, prin normalitatea lor. Iar întrebarea finală rămâne suspendată, adresată fiecăruia:
ce anume păstrăm viu și ce alegem, fără să ne dăm seama, să punem la frigider?

_____________________________________________________________________________________

English version

The video proposes a fictional narrative with a playful surface and a reflective undertone: an improbable encounter between a young woman of the present—rational, efficient, seamlessly integrated into the contemporary urban ecosystem—and a canonical figure of Romanian culture, technologically reconstructed, almost industrially so. The poet is not “brought back to life” in the traditional sense, but replicated, produced, and temporarily activated, much like any useful object in a world governed by functionality and consumption.

The initial gesture—the transformation of a poetry volume into a 3D-printed object—quietly marks an essential shift: culture is no longer internalized, but processed; no longer lived, but utilized. The poet thus becomes a project companion, an intellectual accessory, an exotic extension of a correct and predictable educational trajectory.

The walk through the city sketches a recognizable inventory of contemporary rituals: specialty coffee, admiration for new architecture inserted into old urban fabric, the mall as a totalizing space, the underground club as a form of alternative validation. All these landmarks are presented without ostentation, almost neutrally, as an accepted normality. It is precisely this neutrality that allows tension to emerge: the poet is integrated into the flow, adapted, styled, equipped to “fit in.” He is offered cool sunglasses, vinyl records, social interaction—but not space for unrest, rupture, or refusal.

The irony does not arise from caricature, but from contrast. The poet—symbol of inner radicalism, of nonconformity, of a critical gaze upon the world—is carried through an environment that values surface, trend, and instant experience. He does not openly revolt; his drama is a quiet one, almost invisible, which makes it all the more accessible to the viewer. Instead of overt conflict, the video constructs a discrepancy of rhythm and meaning.

The final sequence, in which the poet is switched off and stored “for later use,” closes the metaphorical circle: culture becomes an intermittent resource, activated when needed, archived in the cold. Not destroyed, but neither alive. An element that can be unplugged without apparent consequences.

Releasing the video on the poet’s birthday is not a commemorative gesture, but an interrogative one. The video does not seek to offer answers or verdicts, but to reverse perspective: the viewer is led to empathize not with the young woman’s certainty, but with the fragility of a consciousness removed from its natural context and forced to function within a system structurally foreign to it.

In this sense, the video operates as a discreet pamphlet: it does not attack consumerism, educational conformity, or “fast” culture head-on, but allows them to reveal themselves through their own normality. And the final question remains suspended, addressed to each viewer individually:
what do we choose to keep alive, and what do we—often without realizing it—place in the refrigerator?