PAUL SELING

Varianta în limba română

Povesteam în multe din însemnările precedente cum am trecut prin viață în mod „somnambul” aproape. Amintirea primelor intruziuni mediatice în viața mea datează de prin 1990–1991, când aveam 12–13 ani, momente în care, din cauza lipsei de experiență, am rămas bineînțeles fără capacitatea de a răspunde în vreun fel.

Este totuși posibil ca, măcar în subconștient, toate aceste informații să se fi sedimentat și să nu fi fost de fapt uitate niciodată. Cert este că mintea conștientă a blocat an după an unele din ele. E evident că nu funcționez în parametrii normalității, mai ales că am o imagine fragmentată asupra evoluției și dezvoltării mele de-a lungul vieții, și nu una liniară, cum poate au alți oameni.

Faptul că n-am avut niciodată control asupra acestor „intruziuni” m-a făcut să tac pentru mulți ani. Mă gândeam că ele sunt opera unor oameni maturi și educația dată de părinți m-a făcut să le acord acestora tot creditul de care eram în stare. „La urma urmei, or ști ei ce e mai bine, ce e rău, ce e greșit și ce nu”, mă gândeam, doar sunt inteligenți, culți, celebri, faimoși, nu-i așa?

Acum, la 48 de ani, pare că îmi recapăt parțial memoria. Încerc din răsputeri, de mai bine de un an, să pun piesă după piesă în acest imens puzzle din care încă îmi lipsesc multe elemente. Cu siguranță că am ignorat multe lucruri, altele îmi vor fi trecut razant prin fața ochilor; altele vor rămâne invizibile și altele vor fi fost deja alterate pentru a nu mai putea fi descoperite.

Cu acest diagnostic cu care m-am pricopsit de aproape 24 de ani (ce ciudat, să mă „trezesc la realitate” la 24 de ani după momentul în care, tot la 24 de ani, am clacat complet și am intrat, fără putință de întoarcere, în sistemul psihiatric) e și mai greu să funcționez ca om social, măcar. În România – și probabil nu numai aici – credibilitatea „nebunului” este practic zero. Orice încercare de a conecta puncte sensibile sau cu semnificație în ramificația imensă de evenimente, personaje sau produse mediatice care mă înconjoară pare sortită eșecului. Duc o luptă continuă cu ignoranța sau cu încercarea unora de a mușamaliza fenomenul și încă nu realizez care sunt toate mizele. Probabil că, în acest moment, nimeni nu mai poate face asta cu adevărat.

Odată cu apariția Facebook am avut pentru prima dată șansa să „prind de câte un fir” și să încerc să văd unde „duce fiecare”. La scurtă vreme de la abonare – prin 2009 parcă – am început să uploadez content și să văd cum lucrurile se mișcă în concordanță cu ceea ce postam online.

Acum eram vizibil, conectabil, nu mai eram un „nimeni” într-un fund de lume, cu un diagnostic teribil. Puteam deveni „cineva”. Măcar în rețea. Se împlinesc în curând 17 ani de când sunt online. 17 ani în care am rămas „lipit” de tastatură, în care am încercat să fac pe detectivul în propria viață, an după an.

Abordarea mea a fost tot timpul una naturală și cea a sincerității totale: cea stilistică, a atitudinii, cea a alegerii uneltelor sau a metodelor și, mai ales, cea a urmăririi instinctului și a intuiției. Dacă aș fi denaturat mesajul oricăreia din lucrările mele în tot acest răstimp, aș fi putut primi un feedback la fel de alterat de la cei cu care speram să comunic: cei care, poate – îmi spuneam – conduceau aceste jocuri teribile pe care nu le înțelegeam și pe care nu le înțeleg nici astăzi, de fapt.

În 17 ani am postat grafică, desen liber de mână, fotografie, muzică, filme cu activitățile sportive și, în final, de doar câteva luni, video-art – o artă la care știam că îmi va fi greu să ajung și s-o stăpânesc, pentru complexitatea ei aparte. Aici se combină nenumărate layere de informație și eram conștient încă de devreme că doar la o vârstă suficient de matură voi putea să mă exprim cu ușurință. Explozia AI a fost, în acest sens, salutară; altminteri costurile de producție, echipamente, locații, actori etc. mi-ar fi făcut abordarea imposibilă.

Am încercat să „joc safe” în toți acești ani. Nu există nicăieri, în arta postată, invitații la ură, dezbinare, instigări sau manipulare. Toate lucrările au fost lăsate să circule libere în mediul social sau în „cyberspace” pentru ca să pot vedea modul în care se vor întoarce, cu feedback-ul care eram aproape sigur că va veni. Există acolo doar forme de umor negru care mi-e caracteristic de mulți, mulți ani. Faptul că m-am autoironizat deseori arată cu siguranță – cel puțin cunoscătorilor – că nu mă luam prea tare în serios și că „se putea face mișto” la adresa mea, fără să mă supăr cu adevărat. Situația mea era într-adevăr una atipică și, până astăzi, mă pufnește uneori râsul gândindu-mă la asta.

Feedback-ul de care vorbeam a fost extrem de variat ca forme sau manifestări. Au existat încă de devreme acțiuni distructive, amenințări indirecte, hacking, bruiaje, intimidări – voalate sau nu – la adresa mea. Au existat și altele, pozitive, constructive, pline de empatie și înțelegere. Și, bineînțeles, între aceste extreme a existat și feedback-ul celor neinformați, ignoranți, duplicitari sau complet neinstruiți. Mi-e greu și astăzi să sortez și să clasez în sertare bine ordonate fiecare din aceste „răspunsuri”. Încerc prin acest blog să dau tuturor informații suplimentare despre modul în care am trăit și am văzut „fenomenul”, pentru ca, în continuare, toată lumea să fie „safe” și sper ca puzzle-ul să se completeze în perioada ce urmează.

Am nevoie să îmi reîntregesc într-adevăr memoria, deși știu că acest lucru e extrem de dificil acum. Consider că, cu cât înțelegem mai bine influențele exterioare care ne împing la a acționa, cu atât avem șanse ca, în viitor, să nu mai orbecăim prin propria viață și să mergem înainte cu luciditate, raționali. Dacă în tinerețe respingeam această analiză „rațională” a oricăror tipuri de probleme sau de situații în care mă găseam, astăzi cred în mintea mea analitică tot mai mult.

Am înțeles că, deși credeam despre mine că acționez complet mânat de instinct – atitudine care părea că se valida prin ea însăși – lucrurile nu stăteau chiar așa. Confuzia cu care am trăit atâția ani a blocat deseori comunicarea – probabil fluidă și naturală în cazul altor oameni – între subconștient și mintea rațională. Am trăit, de fapt, cu un fel de „mashup” extrem de nociv și astăzi încerc cu disperare să „detoxific” atât propria minte, cât și pe cea colectivă.

Și da, acesta este noul proiect pe care încerc să îl „pun în operă” cât mai elegant, cu aceeași abordare stilistică ca și până acum și, de ce să nu recunosc, cu același umor negru care mi s-a impregnat de mulți ani, probabil chiar în ADN.

---

English version

In many of my previous notes, I talked about how I went through life in an almost “somnambulistic” way. The memory of the first media intrusions into my life dates back to around 1990–1991, when I was 12–13 years old—moments in which, due to lack of experience, I was obviously left without any capacity to respond in any way.

It is nevertheless possible that, at least in the subconscious, all this information settled and was never truly forgotten. What is certain is that the conscious mind blocked some of it year after year. It is evident that I do not function within the parameters of normality, especially since I have a fragmented image of my own evolution and development throughout life, rather than a linear one, as other people might have.

The fact that I never had any control over these “intrusions” made me remain silent for many years. I thought they were the work of mature people, and the education given to me by my parents made me grant them all the credit I was capable of giving. “After all, they must know what’s right, what’s wrong, what’s mistaken and what isn’t,” I thought—after all, they were intelligent, cultured, celebrated, famous, weren’t they?

Now, at 48 years old, it seems that I am partially recovering my memory. For more than a year now, I have been making every effort to place piece after piece into this immense puzzle from which many elements are still missing. I am certain that I ignored many things; others must have passed tangentially before my eyes; others will remain invisible, and others may already have been altered so they can no longer be discovered.

With this diagnosis that I have carried for almost 24 years (how strange—to “wake up to reality” 24 years after the moment when, also at 24 years old, I completely collapsed and entered, with no possibility of return, the psychiatric system), it is even harder to function as a social being, even minimally. In Romania—and probably not only here—the credibility of the “madman” is practically zero. Any attempt to connect sensitive or meaningful points within the immense branching of events, characters, or media products that surround me seems to be doomed to failure. I am engaged in a continuous struggle with ignorance or with some people’s attempts to cover up the phenomenon, and I still do not realize what all the stakes truly are. Probably, at this moment, no one can genuinely do that anymore.

With the appearance of Facebook, I had, for the first time, the chance to “catch hold of a thread” and try to see where each one “leads.” Shortly after joining—around 2009, I think—I began uploading content and observing how things moved in accordance with what I was posting online.

Now I was visible, connectable; I was no longer a “nobody” in the middle of nowhere, with a terrible diagnosis. I could become “someone.” At least within the network. Soon it will be 17 years since I have been online—17 years in which I remained “glued” to the keyboard, trying to play detective in my own life, year after year.

My approach has always been a natural one, grounded in total sincerity: stylistically, in attitude, in the choice of tools or methods, and above all in following instinct and intuition. Had I distorted the message of any of my works during all this time, I might have received equally distorted feedback from those I hoped to communicate with—those who, perhaps, I told myself, were running these terrible games that I did not understand and, in fact, still do not understand today.

Over 17 years, I have posted graphics, freehand drawing, photography, music, films with sports activities, and finally, for just a few months now, video art—an art form I knew would be difficult for me to reach and master due to its particular complexity. Here, countless layers of information are combined, and I was aware early on that only at a sufficiently mature age would I be able to express myself with ease. The explosion of AI has been, in this respect, a blessing; otherwise, production costs, equipment, locations, actors, and so on would have made this approach impossible.

I tried to “play it safe” throughout all these years. Nowhere in the art I posted are there invitations to hatred, division, incitement, or manipulation. All the works were left to circulate freely in the social environment or in “cyberspace” so that I could observe the way they would return, along with the feedback I was almost certain would come. What exists there are only forms of dark humor that have been characteristic of me for many, many years. The fact that I often self-ironized myself certainly shows—at least to those who know—that I did not take myself too seriously and that one could “make fun” of me without me truly taking offense. My situation was indeed atypical, and even today I sometimes burst out laughing when I think about it.

The feedback I was referring to was extremely varied in its forms and manifestations. From early on, there were destructive actions, indirect threats, hacking, jamming, intimidation—veiled or not—directed at me. There were also others: positive, constructive, full of empathy and understanding. And of course, between these extremes, there was also the feedback of the uninformed, the ignorant, the duplicitous, or the completely uneducated. Even today, it is hard for me to sort and neatly classify each of these “responses” into well-ordered drawers. Through this blog, I try to provide everyone with additional information about the way I lived and perceived the “phenomenon,” so that, going forward, everyone can remain “safe,” and I hope the puzzle will be completed in the period ahead.

I truly need to restore my memory, even though I know this is extremely difficult now. I believe that the better we understand the external influences that push us to act, the greater our chances are that, in the future, we will no longer grope blindly through our own lives and will move forward with lucidity, rationally. If in my youth I rejected this “rational” analysis of any type of problem or situation I found myself in, today I believe more and more in my analytical mind.

I have come to understand that, although I believed about myself that I acted entirely driven by instinct—an attitude that seemed to validate itself—the reality was not quite so. The confusion with which I lived for so many years often blocked communication—probably fluid and natural in the case of other people—between the subconscious and the rational mind. In fact, I lived with a kind of extremely harmful “mashup,” and today I am desperately trying to “detoxify” both my own mind and the collective one.

And yes, this is the new project that I am trying to “bring to life” as elegantly as possible, with the same stylistic approach as before and, why not admit it, with the same dark humor that has been ingrained in me for many years—probably even in my DNA.