PAUL SELING

Varianta în limba română

aprox 1992–1996

Pe Cristina S. am cunoscut-o întâmplător, pe terenul de basket al liceului Lucaciu. Era acolo cu un posibil „curtezan” de-al ei, poreclit Coco, un tip ceva mai mare care, la scurt timp după absolvire, a emigrat în Canada. Deși băiatul o plăcea, Cristina și-a îndreptat atenția spre mine, mai ales că am jucat cot la cot un meci intens, „unu la unu”.

Cristina era „The One”, mi-am spus atunci. Eram deja acostat sau „filat” de unele fete din liceu, dar respingeam de fiecare dată avansurile. Eram extrem de atent la detalii. Nu-mi plăceau fetele gălăgioase, „de lume”; ciripitul lor superficial îmi repugna. În timp ce toată lumea căuta cu disperare să fie și să arate „cool”, Cristina avea toate calitățile astea fără să pară că încearcă măcar.

Venea dintr-o familie de profesori: mama, o doamnă drăguță, prietenoasă și posesoare a unui umor reținut, mucalit. Tata, un domn rigid, sever, aspru cu fetele și, în special, cu Cristina.

Îndrăgostit lulea, am invitat-o pe C. în niște ieșiri cu clubul de alpinism Ecosport. Voiam să împărtășesc cu ea ceva „cool” și trendy: cățărarea pe stâncă. Era comunicativă, drăguță cu toată lumea și extrem de populară, mai ales printre băieți. Un „tomboy” autentic, dar cu însușiri extrem de feminine: o piele fină și nițel oacheșă, așa cum îmi place mie, și o voce ușor gravă, cu mici inflexiuni ludice, probabil moștenite de la mama.

Rămâneam în mod constant în urma grupului în expediții, doar ca să putem discuta în liniște. Era nițel speriată de băieți și de posibilul contact fizic, așa că n-am făcut niciun pas spre ea timp de mai mult de trei luni de zile. Am așteptat pur și simplu să „îmblânzesc vulpea”, aidoma Micului Prinț. Bineînțeles, vulpea s-a îmblânzit singură și apoi am intrat într-o relație aproximativ normală.

Deși ideea ei a fost să ne ferim tot timpul de ochiul public – nu voia să se știe că ne întâlnim – ne petreceam după-amiezile împreună pe terenuri de basket, jucând în echipe de tot felul, alături sau ca adversari. În weekenduri mergeam cu clubul pe munți. Evident, oamenii și-au dat seama că ceva se întâmpla între noi.

Atunci a început măcinarea relației. Mai întâi din exterior – „binevoitori”, băieții din Ecosport o informau cât sunt de „afemeiat” și cât de ușor schimb partenere, probabil „pe la spatele” ei sau, de ce nu, chiar în văzul tuturor. După ce îndoiala s-a instalat în mintea fetei, a urmat un joc tensionat și complicat – unul de-a despărțirea și reconectarea, altul de-a flirtul demonstrativ cu alți băieți din grup.

Eram îndurerat, e puțin spus. Nu înțelegeam nimic. Între noi n-a existat deloc comunicare rațională și am aflat mai târziu, cu mulți ani, despre insidioasele și insistentele „șopârle” pe care Cristina începuse să le creadă. Uneori mă apuca plânsul de cât de imposibilă mi se părea și situația, și relația. Genul acela de durere s-a impregnat în mintea mea pentru zeci de ani după aceea și probabil a pus bazele lipsei mele de angajare și de încredere în femei în anii care au urmat; lucruri care m-au marcat extrem de puternic, mi-au deturnat complet viața afectivă și m-au făcut un etern călător printre relații. Abia în ultimii ani, reconectându-mă cu fata și depanând împreună câteva amintiri, am aflat mai multe detalii din „partea ei de adevăr” și am putut să-mi explic câte ceva din ce se întâmplase.

Chestia care a pus cu adevărat punct a fost intervenția pseudo-prietenului meu de atunci, Răzvan C. Mergeam spre terenul de basket de la Liceul Șincai când i-am văzut pe cei doi plimbându-se înaintea mea pe stradă. Am hotărât să-i urmăresc. Drumul s-a tot prelungit, prin parc, până chiar sus pe Piatra Virgină, unde ne cățăram cu clubul în timpul săptămânii.

Mă simțeam ca un adevărat infractor, dar am tot continuat urmărirea, de la distanță, îngrozit de ceea ce părea a fi caracter duplicitar la ambii mei așa-ziși prieteni. Se lăsase întunericul deja și am stat pe o piatră, la vreo 15 metri sub peretele de cățărat, doar ca să aud șoapte slabe și apoi tăceri de nesuportat. Mintea mea a țesut iarăși scenarii alambicate și am coborât apoi în oraș complet debusolat, lăsându-i pe cei doi în urmă. Poate că trebuia să-i confrunt și să apăr, dar decizia de a rupe relația fusese, de fapt, luată. Poate cu mult înainte de evenimentul din acea seară.

Ne-am tot distanțat, treptat, Cristina și cu mine. Spre final, Răzvan C. a mai călătorit o dată singur cu grupul de colegi ai fetei în Stațiunea Izvoare, unde, mi-a spus el după weekend, încercase să o abordeze doar „ca să o verifice”. Dacă îmi era cu adevărat fidelă, adică.

Sincer, n-am mai băgat de seamă și am trecut cu nepăsare peste întâmplare, nici măcar dezamăgit, ci de-a dreptul indiferent. Săptămână după săptămână, Cristina a devenit tot mai distantă, mai iritabilă și uneori aproape agresivă.

Atunci când trupa franceză „Modjo” a lansat piesa „Lady”, am avut o mică… tresărire. În primul rând, pentru că în layerul audio am găsit o copiuță aproximativă a trupei Daft Punk. Parcă și membrii trupei aduceau vag cu eroii mei francezi de la acea dată. Piesa îmi suna nițel „sloppy” și mă tot întrebam de ce artiștii aleseseră această abordare, care părea să fi fost asumată și calculată. Mi-a plăcut linia de bass, pe care am discutat-o nițel cu colegul de cameră Radu P. Eram în Tramvaiul 5, veneam spre Cămin și, legănându-ne agale în mersul leneș al vehiculului, ciuleam urechile la radio, disecând piesa.

Una peste alta, mi-am spus că totul sună „ruginit”. Vechi, vintage, neglijent. Și totuși, plăcut și ușor amuzant; mai ales accentul inabil al vocalului de origine franceză, plus traducerea stângace în engleză.

Da, m-a surprins asemănarea aproape perfectă dintre Cristina S. „a mea”, din liceu, și actrița din rolul principal. Mai erau acolo o serie de simboluri recognoscibile: acel „7” – Seven – de pe tricoul unuia din băieți m-a trimis și la „nota 7”, și la filmul „Seven” (cu Brad Pitt), și chiar și la colegul meu de cameră Sever B.

Mi-e greu acum, după aproape 30 de ani, să-mi mai aduc aminte exact ce senzații trăiam când vedeam aceste „coincidențe”. Cu siguranță că, în goana după experiențe specifice studenției, n-am băgat de seamă atât de multe. Sau, dacă le-am observat, le-am trecut cu vederea.

După apariția YouTube și Wikipedia, am petrecut mai mult timp analizând videoclipul, piesa și citind despre „the making of”. Am înțeles parcă că a fost filmat în zona Quebec, Canada, cu artiști locali, de către un celebru regizor francez.

Astăzi, Cristina C. (devenită D. după căsătorie) e parte din grupul religios Martorii lui Iehova. A intrat în organizație din primii ani de facultate și este o ferventă practicantă și o credincioasă fidelă. Lucrul acesta m-a îndepărtat oarecum de ea – deseori mi se pare că e mult prea rigidă și că ia textul biblic extrem de literal. După spusele ei, suntem aproape de „Sfârșitul Zilelor” și că „Judecata de Apoi” vine peste noi într-un ritm amețitor. Cariera ei în viață a mers pe un drum sinuos, cel al sporturilor de munte: a avut mai multe afaceri în domenii conexe – comerțul cu echipamente de specialitate – și, în final, a fondat un club pentru copii. Mai predă lecții de schi alături de soțul ei. Uneori mă amuz că, dacă nu ne-am fi cunoscut, viețile noastre ar fi fost extrem de diferite.

Deja de o vreme bună, când trec prin fața standurilor de stradă ale Martorilor lui Iehova, zăbovesc puțin, uitându-mă la coperțile revistelor, disecând în minte grafica lor și notându-mi că, iată, și „creștinii” se pricep la a se exprima în simboluri și… semne.

---

English version

aprox 1992–1996

I met Cristina S. by chance, on the basketball court of Lucaciu High School. She was there with a possible “suitor” of hers, nicknamed Coco, a slightly older guy who, shortly after graduating, emigrated to Canada. Although the boy liked her, Cristina turned her attention toward me, especially since we played side by side in an intense one-on-one game.

Cristina was “The One,” I told myself back then. I was already being approached or “shadowed” by some girls at the school, but I rejected their advances every time. I was extremely attentive to details. I didn’t like loud, overly social girls; their superficial chatter repulsed me. While everyone was desperately trying to be and look “cool,” Cristina possessed all those qualities without seeming to try at all.

She came from a family of teachers: her mother, a lovely, friendly woman with a restrained, wry sense of humor; her father, a rigid, severe man, harsh with girls and especially with Cristina.

Madly in love, I invited C. to join some outings with the Ecosport mountaineering club. I wanted to share something “cool” and trendy with her: rock climbing. She was communicative, kind to everyone, and extremely popular, especially among boys. A genuine tomboy, yet with unmistakably feminine traits: fine, slightly olive-toned skin—just the way I like it—and a slightly deep voice with playful inflections, probably inherited from her mother.

I would constantly lag behind the group during expeditions, just so we could talk quietly. She was a bit afraid of boys and of possible physical contact, so I made no move toward her for more than three months. I simply waited to “tame the fox,” like in The Little Prince. Of course, the fox tamed herself, and then we entered a more or less normal relationship.

Although it was her idea to avoid the public eye at all times—she didn’t want it to be known that we were seeing each other—we spent our afternoons together on basketball courts, playing in all kinds of teams, as teammates or as opponents. On weekends, we went to the mountains with the club. Naturally, people realized that something was going on between us.

That’s when the erosion of the relationship began. First from the outside—“well-wishers.” The guys from Ecosport would inform her how much of a womanizer I supposedly was and how easily I changed partners, probably behind her back or, why not, even in plain sight. Once doubt settled in her mind, a tense and complicated game followed—one of breaking up and reconnecting, another of demonstrative flirting with other boys in the group.

I was heartbroken—putting it mildly. I understood nothing. There was no rational communication between us at all, and only many years later did I learn about the insidious and persistent “poison darts” that Cristina had begun to believe. Sometimes I would start crying at how impossible both the situation and the relationship seemed to me. That kind of pain imprinted itself on my mind for decades afterward and probably laid the foundation for my lack of commitment and trust in women in the years that followed—things that marked me deeply, completely derailed my emotional life, and turned me into an eternal traveler among relationships. Only in recent years, reconnecting with her and reminiscing together, did I learn more details from “her side of the truth” and manage to explain some of what had happened.

What truly put an end to it was the intervention of my so-called friend at the time, Răzvan C. I was heading toward the basketball court at Șincai High School when I saw the two of them walking ahead of me on the street. I decided to follow them. The path kept stretching on, through the park, all the way up to Piatra Virgină, where we used to climb with the club during the week.

I felt like a real criminal, yet I continued following them from a distance, horrified by what seemed to be the duplicity of both my so-called friends. Night had already fallen, and I sat on a rock about 15 meters below the climbing wall, just to hear faint whispers and then unbearable silences. My mind once again wove convoluted scenarios, and I eventually went back down into the city completely disoriented, leaving the two of them behind. Maybe I should have confronted them and stood my ground, but the decision to break off the relationship had, in fact, already been made—perhaps long before that evening’s event.

Cristina and I gradually drifted apart. Toward the end, Răzvan C. traveled once more on his own with her group of classmates to the Izvoare resort, where, he told me after the weekend, he had tried to approach her just “to test her.” To see if she was truly faithful to me.

Honestly, I didn’t pay much attention anymore and brushed the incident aside with indifference—neither disappointed nor hurt, just indifferent. Week after week, Cristina became increasingly distant, more irritable, and sometimes almost aggressive.

When the French band Modjo released the song “Lady,” I had a small… jolt. First of all, because in the audio layers I detected an approximate knockoff of Daft Punk. Even the band members vaguely resembled my French heroes of the time. The song sounded a bit sloppy to me, and I kept wondering why the artists had chosen this approach, which seemed deliberate and calculated. I liked the bass line, which I discussed briefly with my roommate, Radu P. We were on Tram 5, heading toward the dorm, gently swaying with the vehicle’s slow movement, ears perked to the radio as we dissected the song.

All in all, I told myself that everything sounded “rusty.” Old, vintage, careless. And yet, pleasant and slightly amusing—especially the clumsy accent of the French vocalist and the awkward English lyrics.

Yes, I was struck by the almost perfect resemblance between “my” Cristina S. from high school and the actress in the leading role. There were also a series of recognizable symbols: that “7”—Seven—on one of the boys’ T-shirts made me think of the grade 7, the movie Seven (with Brad Pitt), and even my roommate Sever B.

It’s hard now, after almost 30 years, to remember exactly what sensations I experienced when I noticed these “coincidences.” Surely, in the rush for sensations and experiences typical of student life, I overlooked many things. Or, if I did notice them, I chose to ignore them.

After the emergence of YouTube and Wikipedia, I spent more time analyzing the video, the song, and reading about “the making of.” I came to understand that it had been filmed in the Quebec area of Canada, with local artists, by a famous French director.

Today, Cristina C. (who became D. after marriage) is part of the religious group Jehovah’s Witnesses. She joined the organization in her early college years and is a fervent practitioner and faithful believer. This has distanced me somewhat from her—I often feel she is far too rigid and takes the biblical text extremely literally. According to her, we are close to the “End of Days” and that the “Last Judgment” is coming upon us at a dizzying pace. Her life career followed a winding path in mountain sports: she ran several businesses in related fields—specialized equipment trade—and eventually founded a club for children. She also teaches skiing lessons alongside her husband. Sometimes I find it amusing to think that, had we never met, our lives would have been extremely different.

For quite some time now, whenever I pass by the street stands of Jehovah’s Witnesses, I linger a bit, looking at the magazine covers, mentally dissecting their graphic design, and noting to myself that, indeed, even “Christians” know how to express themselves through symbols and… signs.