Varianta în limba română
Scriu postarea aceasta ca o sinteză parțială a unor lucruri care mi s-au întâmplat de-a lungul îndelungatei perioade de activitate în mai multe tipuri de domenii creative.
Am postat acum mulți ani, atunci când am fondat acest site, despre problema copierii. Copierea ideilor, copierea sau dublarea imaginii (artistice sau chiar a celei fizice), furtul sau copierea datelor personale, imitarea sau caricaturizarea, ridiculizarea sunt metode de atac extrem de distructive asupra unui individ, fie el artist sau nu. Postarea se găsește printre primele din acest blog, probabil în 2016–2017.
Am dezvoltat o mică filosofie personală vis-à-vis de copierea muncii artistului. Ideile noastre, care izvorăsc din subconștient și imaginație, procesate de rațiune prin filtrul educației, sunt cele care ne duc înainte în viață și ne ajută să ne câștigăm existența, să rămânem integri în meserie, să mergem mai departe înspre viitor. Ele ne susțin proiecțiile pentru ziua de mâine despre ceea ce înseamnă viața afectivă, ne fac pe noi, părinții, prietenii sau comunitatea mândri. Ne ajută să ne întemeiem familii, să le întreținem și să predăm – poate – mai departe următoarelor generații suma de cunoștințe pe care le-am acumulat în timpul vieții.
Dar toate acestea pot fi deturnate sau chiar anihilate. Am experimentat o varietate imensă de abuzuri din partea altor artiști, în general, și apoi din partea unor oameni mai puțin educați de-a lungul acestei transformări continue pe care am denumit-o, cu greu în final, devenirea mea ca artist. Am fost nevoit, an după an, lună după lună, să caut noi și noi metode de a mă feri de intruziuni sau de intervenții nocive, ajungând deseori la capătul răbdării, secătuit de energie, timp sau bani. Asaltul acesta a fost necontenit și s-a întâmplat de-a lungul a peste 30 de ani. Uneori mă mir că am reușit să ajung unde sunt azi, unde mă văd acum: încă simt că nu sunt un „sellout” și nici nu am să-mi reproșez a fi „pus în operă” nici măcar una din metodele despre care scriu aici. Am urmat cu îndârjire „crezul artistic” clasic, umanist, progresist, încercând până la urmă să nu cad în dizgrația marilor noștri predecesori, cei care au pavat drumul pe care mergem cu toții noi, artiștii epocii moderne, înainte.
Metodele de copiere despre care scriu în această postare sunt extrem de variate. M-a surprins radicalismul acestor intervenții și îndârjirea cu care, an după an, grupuri de toate felurile au pus umărul la a bruia umila mea existență marginală, tangențială „establishmentului”. Mai spuneam în alte postări că m-am menținut întotdeauna în afara oricărui sistem de învățământ de stat pentru că mi-am dezvoltat căi proprii de a mă exprima și de a crea: grafică, muzică, animație sau artă video experimentală. Nu am dorit niciodată să am de-a face cu ierarhia profesorilor și a elevilor sau studenților lor agreați (sau nu), poate și pentru că, în final, structurile relațiilor „de putere” ale acestor rețele ajung într-o varietate de medii – de la cel politic la economic, de la cele locale, naționale până la cele internaționale.
În ultimele luni am observat că sunt subiectul hacking-ului, lucru care m-a convins că, cu siguranță, asta se întâmplă deja de mulți, mulți ani. Privind retrospectiv, intuiesc că asta se întâmpla poate chiar din momentul în care am accesat prima dată internetul – aproximativ în 1997.
Am descoperit recent o insidioasă formă de export a datelor conținute de proiectele mele în curs. Din proiectele muzicale în Ableton sunt „extrase” denumiri de „samples”, plugin-uri, nume de piese. Din istoria mea de browsing – cuvinte căutate, fraze-cheie. Din jurnalele mele – mici încercări de a scrie o autobiografie și o poveste a trecerii prin viață – au fost din nou „furate” detalii despre personaje cu care m-am intersectat de-a lungul vieții, cuvinte sau fraze atipice, ș.a.m.d.
Ridicolul situației m-a siderat. Regăseam tot mai des aceste „extrase” în acțiuni distructive asupra mediului meu personal, în cercul prietenilor sau chiar la nivel de comunitate. A fost și un indiciu că cei care se ocupă de asta sunt bine situați, atât la nivel logistic, cât și financiar. Și cu siguranță au mult timp la dispoziție. Ambiția cu care acționează este de-a dreptul de invidiat.
Din fericire – sau din păcate – sunt de mulți ani conștient de faptul că nu sunt „safe” atunci când lucrez, mai ales că am nevoie să fiu în mod constant conectat la internet (licențe software și documentare), așa că mi-am dezvoltat în timp o formă de rezistență la aceste abuzuri. Dar nu pot spune că ele nu mă afectează și că nu creează din start o formă de anxietate si/sau o paranoia continuă și extrem de insidioasă. Și cu siguranță asta se simte în final în produsul creativ. Dar da, m-am obișnuit să o conștientizez și s-o inserez în lucrări într-un mod subtil, justificând-o totodată.
Ca metodă de răspuns m-am obișnuit să postez tot ce lucrez aproape instantaneu, pe mai multe tipuri de platforme dedicate: Facebook, Behance, Instagram, website-ul personal și multe altele. Dacă această insistență continuă în a mă agresa dorește să intimideze sau poate chiar să mă facă să mă opresc din lucru, nu reușesc să îmi dau seama. În orice caz sunt mult prea pasionat de tot ce fac pentru ca acest lucru să se poată întâmpla vreodată.
Am observat și copii aproximative ale denumirilor proiectelor mele muzicale. Apoi există copia care ridiculizează sau caricaturizează: o încercare mai mult sau mai puțin vizibilă sau reușită de a discredita – atât în public, cât și pe cel vizat – eforturile creativului targetat. În ce mă privește sunt atât de stăpân și sigur pe mine încât toate aceste încercări mă fac cel mult să râd. Majoritatea sunt însă jalnice și extrem de precare.
Copiile făcute de celebrități sunt o altă formă de abuz. Celebritatea sau poate una din personalitățile pe care targetul le admiră poate fi informată parțial sau total de abuzator sau, din contra, poate fi dezinformată în același mod. Ea poate publica apoi un răspuns – direct sau indirect, vizibil sau mascat – cu același efect de discreditare, amenințare sau disociere de target; ea se adresează fie opiniei publice în general, fie bazei de fani sau, de ce nu, apropiaților acestuia. În unele cazuri poate fi vorba de o acțiune directă, pe canale specializate, chiar în limbaje tehnice. Se speră poate ca targetul să se retragă, să-și revoce lucrările, viața creativă, ș.a.m.d. Din nou, în ce mă privește, aceste tactici nu au funcționat decât poate în tinerețe, când eram mai impresionabil; și de fapt nici atunci cu adevărat.
Despre modul în care o persoană publică poate să „copieze” în propriile lucrări elemente ce țin de sfera privată, de cea publică sau cea creativă a unui target, voi scrie într-o viitoare postare.
Am mai observat, de când sunt prezent pe rețelele de socializare și în special pe Facebook, că și conversațiile private, preferințele, artiștii pe care îi apreciez au fost uneori cooptați în aceste tipuri de acțiuni agresive via hacking direct. Din nou am avut senzația că e vorba de dezinformare și manipulare – în cazul celor celebri – și agresiune și presiune continuă în cazul prietenilor sau colaboratorilor. Oameni cu care am lucrat la proiecte interesante, cu care am discutat idei creative sau poate doar am schimbat banalități în Messenger au fost acostați prin metode mai mult sau mai puțin directe.
Aceste tipuri de agresiuni au mai multe efecte:
- Disocierea grupului de prieteni și celor de suport de target. Se insinuează în mod constant că legăturile cu targetul sunt periculoase și, în acest mod, se obține izolarea acestuia de comunitate. Se presupune că izolarea este nocivă și lipsa interacțiunilor și legăturilor cu oamenii duc la degradare și, în final, poate chiar la boală mentală. Din nou, în ce mă privește, efectul e invers. Mă simt bine în singurătate pentru că am timp să lucrez și să meditez, să îmi adun gândurile și să merg înainte în proiectele mele fără interferențe nocive.
- Compromiterea oricăror potențiale legături afective, sexuale, ș.a.m.d. Voi detalia într-o viitoare postare această agresiune care are unele particularități greu de înțeles fără o analiză de detaliu.
- Reducerea gradelor de libertate și opțiunilor de evoluție. Acest efect mi se pare cu adevărat dintre cele mai dezastruoase. Este imposibil ca răspunsul natural – anxietatea, frica, paranoia chiar – să nu apară la întâlnirea cu toate tipurile de agresiune descrise mai sus. A trăi în nesiguranță continuă și a fi obligat să te ferești în mod constant – pe tine și pe cei din jur – de riscuri aduce cu sine stres și un mare consum de energie, atât mentală, cât și fizică. Stresul este deseori somatizat și nu de puține ori ne îmbolnăvim după o expunere prelungită.
Încerc să previn acest efect prin efort fizic susținut și perseverență: alerg, fac fitness sau merg cu bicicleta aproape zilnic. Migrez cu alimentația tot mai mult spre vegetarianism și încerc să reduc la minim cantitatea de toxine ingerată.
Trebuie să concluzionez că, după atâția ani de expunere la atâtea feluri de agresiune, am dezvoltat o formă de cinism și de mizantropie. Spectacolul jalnic la care am fost fără voia mea martor de-a lungul vieții m-a făcut să văd comunitatea locală de artiști – și nu numai – ca pe una degradată și degradantă. Mă felicit de fiecare dată că nu am vrut să „mă integrez”, să devin „mainstream”, că n-am fost un „sellout” și că mențin caracterul experimental în demersurile mele creative. Deși, sincer să fiu, a experimenta acolo unde majoritatea „se prostituează” (moral și nu numai) devine nu numai un act de curaj extrem, dar poate părea de-a dreptul inutil. Atunci când nu mai ai „cui” să comunici rezultatele muncii tale ești pus în fața unor adevărate probleme „existențiale” și a unor dificile alegeri.
Normal, nu am cedat nici aici. Știu foarte bine că în lume mai există oameni asemenea mie, cu principii solide, personalități bine conturate și mulți, mulți ani de experiență în domeniu, așa că, pentru moment, rămânem conectați.
English version
I am writing this post as a partial synthesis of things that have happened to me personally over the course of my long period of activity across several types of creative fields.
Many years ago, when I founded this website, I wrote about the problem of copying. Copying ideas, copying or duplicating one’s image (artistic or even physical), stealing or copying personal data, imitation or caricature, ridicule — all of these are extremely destructive forms of attack against an individual, whether they are an artist or not. That post can be found among the earliest entries on this blog, probably around 2016–2017.
I have developed a small personal philosophy regarding the copying of an artist’s work. Our ideas, which spring from the subconscious and imagination and are processed by reason through the filter of education, are what move us forward in life and help us earn a living, remain professionally upright, and continue toward the future. They sustain our projections for tomorrow regarding what emotional life means; they make us, our parents, friends, or communities proud. They help us form families, support them, and perhaps pass on to future generations the sum of knowledge we have accumulated throughout our lives.
But all of this can be diverted or even annihilated. I have experienced an immense variety of abuses from other artists in general, and later from less educated individuals, throughout this continuous transformation that I eventually — with difficulty — came to call my becoming as an artist. Year after year, month after month, I was forced to seek new and new ways to protect myself from intrusions or harmful interventions, often reaching the end of my patience, drained of energy, time, or money. This assault was relentless and extended over more than 30 years. Sometimes I am amazed that I have managed to reach where I am today, where I see myself now: I still feel that I am not a “sellout,” nor will I ever reproach myself for having “put into practice” even one of the methods I describe here. I stubbornly followed the classic, humanist, progressive “artistic creed,” ultimately trying not to fall into the disgrace of our great predecessors — those who paved the road we all, as artists of the modern era, walk today.
The methods of copying I describe in this post are extremely diverse. I was struck by the radicalism of these interventions and by the persistence with which, year after year, groups of all kinds contributed to disrupting my humble, marginal existence, tangential to the “establishment.” I have mentioned in other posts that I have always remained outside any state educational system because I developed my own ways of expression and creation: graphics, music, animation, or experimental video art. I never wanted to deal with the hierarchy of teachers and their favored (or unfavored) pupils or students, perhaps also because, in the end, the “power” structures of these networks extend into a wide range of environments — from political to economic, from local and national to international.
In recent months I have noticed that I am the subject of hacking, which convinced me that this has certainly been happening for many, many years already. Looking back, I sense that it may have started from the very moment I first accessed the internet — around 1997.
I recently discovered an insidious form of exporting data contained in my ongoing projects. From my music projects in Ableton, names of samples, plugins, and track titles are “extracted.” From my browsing history, searched words and key phrases. From my journals — small attempts at writing an autobiography and a story of moving through life — details about people I encountered throughout my life, atypical words or phrases, and so on have once again been “stolen.”
The absurdity of the situation stunned me. I increasingly found these “extracts” embedded in destructive actions targeting my personal environment, my circle of friends, or even the community level. It was also an indication that those involved are well positioned, both logistically and financially. And they certainly have plenty of time at their disposal. The ambition with which they act is, frankly, enviable.
Fortunately — or unfortunately — I have been aware for many years that I am not “safe” when I work, especially since I need to be constantly connected to the internet (software licenses and documentation). Over time, I have therefore developed a form of resistance to these abuses. But I cannot say they do not affect me or that they do not generate, from the outset, a form of anxiety or even a continuous and extremely insidious paranoia. And this undoubtedly makes itself felt in the final creative product. Still, I have grown accustomed to acknowledging it and inserting it subtly into my works, while also justifying it.
As a response method, I have become used to posting almost everything I work on nearly instantaneously across multiple dedicated platforms: Facebook, Behance, Instagram, my personal website, and many others. Whether this continuous insistence on harassing me aims to intimidate or perhaps even make me stop working, I cannot say. In any case, I am far too passionate about what I do for that ever to happen.
I have also noticed approximate copies of the names of my music projects. Then there is the copy that ridicules or caricatures — a more or less visible or successful attempt to discredit, both publicly and in relation to the targeted individual, the efforts of the creative being targeted. As far as I am concerned, I am so confident and self-assured that all these attempts do at most make me laugh. Most of them are, however, pathetic and extremely crude.
Copies made by celebrities are another form of abuse. A celebrity, or perhaps one of the personalities admired by the target, may be partially or fully informed by the abuser, or on the contrary, misinformed in the same way. They may then publish a response — direct or indirect, visible or masked — with the same effect of discrediting, threatening, or dissociating from the target; addressing either public opinion in general, their fan base, or even the target’s close circle. In some cases, this may involve direct action through specialized channels, even using technical language. The hope may be that the target withdraws, revokes their works, their creative life, and so on. Again, in my case, these tactics only perhaps worked in my youth, when I was more impressionable — and in fact not even then, truly.
I will write in a future post about the way in which a public figure can “copy” into their own works elements belonging to the private, public, or creative sphere of a target.
I have also noticed, since being present on social media — and especially on Facebook — that even private conversations, preferences, and artists I appreciate have sometimes been co-opted into these aggressive actions via direct hacking. Again, I had the sense that this involved misinformation and manipulation in the case of celebrities, and aggression and continuous pressure in the case of friends or collaborators. People I worked with on interesting projects, discussed creative ideas with, or perhaps merely exchanged trivialities with on Messenger were approached through more or less direct methods.
These types of aggression have several effects:
- The dissociation of the target from their group of friends and support network. It is constantly insinuated that connections with the target are dangerous, thereby isolating them from the community. It is assumed that isolation is harmful and that the lack of interactions and connections with people leads to deterioration and, ultimately, perhaps even mental illness. Again, in my case, the effect is the opposite. I feel well in solitude because I have time to work and meditate, to gather my thoughts and move forward with my projects without harmful interference.
- The compromising of any potential emotional or sexual relationships, and so on. I will detail this form of aggression in a future post, as it has certain characteristics that are difficult to understand without an in-depth analysis.
- The reduction of degrees of freedom and options for growth. This effect seems to me to be among the most serious. It is impossible for the natural responses — anxiety, fear, even paranoia — not to arise when confronted with all the types of aggression described above. Living in continuous insecurity and being forced to constantly protect yourself — and those around you — from risks brings stress and a great expenditure of energy, both mental and physical. Stress is often somatized, and not infrequently we fall ill after prolonged exposure.
I try to prevent this effect through sustained physical effort and perseverance: I run, do fitness training, or cycle almost daily. I am gradually shifting my diet toward vegetarianism and trying to minimize the amount of toxins I ingest.
I must conclude that, after so many years of exposure to so many forms of aggression, I have developed a form of cynicism and misanthropy. The pitiful spectacle I have unwillingly witnessed throughout my life has led me to see the local artistic community — and not only that — as degraded and degrading. I congratulate myself every time that I did not want to “integrate,” to become “mainstream,” that I was not a “sellout,” and that I maintain an experimental character in my creative endeavors. Although, honestly, to experiment where the majority “prostitutes itself” (morally and otherwise) becomes not only an act of extreme courage but can also seem utterly pointless. When you no longer have anyone to communicate the results of your work to, you are faced with genuine “existential” problems and difficult choices.
Naturally, I did not give in here either. I know very well that there are still people like me in the world, with solid principles, well-defined personalities, and many, many years of experience in the field — so, for the moment, we remain connected.
PAUL SELING 
Leave a comment