PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre copilăria mea extrem de timpurie țin minte foarte puține. Dar, în mod cert, există una atât de dragă mie încât nu pot să n-o las aici, scrisă. Cât timp am stat pe strada Nufărului, în zona Centrului Vechi, am fost cu toții fericiți. Sau cel puțin așa îmi aduc aminte.

Prima amintire, una extrem de difuză, e de pe vremea când încă nici nu mergeam în picioare. Văd vag, ca prin ceață, fețele părinților vorbind unul cu altul ceva de neînțeles, radiind de fericire, așezându-mă pe spate pe o păturică groasă și, lângă, în stânga, lângă cap, forma incertă a unei jucării masive și moi. Ulterior m-am uitat în poze și am văzut acolo un iepure mare de pluș, roz, și un urs galben din plastic. Se poate să fi fost vorba de una din ele.

A doua amintire, poate puțin mai nouă, e a noastră – cei trei – stând pe o pătură undeva sub sălciile din apropierea statuii Soldatului Roman de la intrarea în parc. Tata se ridică și pleacă, iar mama rămâne cu mine, așezată. Aici am simțit o durere în aer, ca o tristețe profundă – poate a mamei – poate se vor fi certat. Astăzi asociez fiecare fotografie „vintage”, colorată în nuanțele și tehnica specifică a anilor ’70, cu acel moment. Știu sigur că ai mei purtau încă pantaloni trapez și tricouri sau jachete frumoase, colorate. Dar tristețea profundă a momentului e reînviată de fiecare dată când văd chiar și granulația fină a hârtiei fotografice din acea perioadă.

Din acel moment, amintirile mele au încetat să mai fie colorate frumos. A urmat, an după an, o desaturare treptată a emoțiilor de care îmi mai pot acum aduce aminte. Astăzi mai văd doar în tonuri abisale de negru și probabil și dincolo de spectrul vizibil.

Spuneam d-nei psiholog, la una din ședințe, că eu nu înțeleg, de fapt, culorile. Lucru extrem de trist pentru un om care ar fi vrut să facă o arhitectură vie, umană și motiv pentru care sunt atașat de curentele moderne cum e brutalismul, modernismul sau că mi-a plăcut cândva biserica lui Tadao Ando (Ibaraki Kasugaoka).

Faptul că am fost atât de îndrăgostit de filmul american al anilor ’70 poate fi o explicație pentru faptul că am învățat – poate inconștient – să asimilez limbajul și simbolistica culorilor de acolo. Poate că ele îmi amintesc indirect de mama și tata și de emoțiile simțite în acele ultime momente când am mai fost fericiți. E extrem de greu să te agăți de câteva fragmente afective care îți mai rămân, asemenea unor minuscule „surse de energie”, în memorie, pentru a-ți conduce întreaga viață de adult. Mulți, mulți ani am uitat complet de aceste detalii, doar ca să le descopăr mai târziu – probabil muncind de unul singur în artă, experimentând cu sunet, imagine sau film și făcând o complexă și îndelungată autoanaliză a întregii mele vieți.

Ultima dată când m-am mai bucurat de tonurile de culoare de la TV a fost în anii ’90 – mai precis până pe la mijlocul lor. Spre finalul decadei, coloristica filmelor americane a devenit brusc „dark și grungy”. Ceva se întâmplase și nu îmi explicam ce. A urmat apoi prima jumătate a anilor 2000, în care am tot văzut un „retro” extrem de acid și „ironic” parcă, care m-a îndepărtat complet de mass-media.

Abia spre final de ani 2000 am putut găsi, pe YouTube, experimente vizuale decente, mai ales cele de nișă, care mi s-au părut inovatoare și reconfortante. Curentul indie părea că va căpăta un avânt nesperat nici măcar de mine. M-am bucurat enorm de artiști precum „Uh Huh Her”, „The 1975”, „Doveman”, „Moullinex”, „Jeremy Glenn” și mulți, mulți alții. Dar, mai matur fiind, am început în sfârșit să descifrez și altceva, dincolo de senzația primară pe care ți-o oferă alegerea culorilor sau a subtonurilor. Pur și simplu mi s-au deschis ochii la adevărata simbolistică a imaginii: nu numai a acesteia ca întreg, receptabilă ca „senzație” la nivel visceral sau inconștient, ci a părților ei componente. Începeam să fac conexiuni între culoare, formă, volum, fizionomii, îmbrăcăminte, background, sensul acțiunilor ș.a.m.d. Brusc, am realizat că acum nu mai era vorba de „junk food” vizual, ci de oameni care luau această meserie – dacă o putem numi așa – în serios.

Doar așa, sprijinindu-mă pe aceste noi „înțelegeri”, m-am putut întoarce – încă cu mare greutate – la anii de expunere la mass-media prin care trecusem parcă precum un somnambul. Încă mi-e greu să „deschid” sau să analizez produse mediatice din perioada 1998–2008. Le asociez cu un coșmar dens, fără capăt, și o confuzie prin care m-am mișcat în mod continuu.

Ca să susțin cele spuse până acum, revin la desenul meu de mână sau cel realizat cu tableta grafică. Cum povesteam și în alte însemnări, apelul la caricatură început de pe la 7 ani s-a întâmplat pentru a găsi o formă de ieșire din întunericul în care mă scufundam tot mai rapid. Găsesc și astăzi în culoarea neagră eternul meu refugiu – cel de o viață – pentru că acolo nu numai că nu mai există nimic de spus, de disputat, de confirmat sau de contestat.

Negrul acesta îl consideram în copilărie un soi de „capăt al lumii”, solid și statornic. Dincolo de el nu mai exista nimic, nu mai exista nuanță, nici emoție umană, dar nici compromisul pe care adulții obișnuiau să-l facă, „colorându-și” în mod fals discursurile sau conversațiile.

Și astăzi am în continuare o înțelegere extrem de limitată a simbolisticii culorii. Îmi ia enorm de mult timp să analizez o fotografie sau un film, mergând pe un posibil fir logic pe care artistul îl va fi probabil lăsat la vedere, așa că mai degrabă „pipăi” cu un simț ascuns – pe care nici eu nu știu unde să-l localizez sau să-l plasez – întreaga construcție, încercând s-o „simt” în alt fel.

M-am amuzat cu psiholoaga, spunându-i că obișnuiesc ca în muzică să folosesc culoare – așa cum o văd eu în minte – și în imagine să fac cumva muzică. Dacă abordarea mea are vreun sens nu voi ști probabil niciodată, dar așa simt s-o fac – nu numai pentru că nu știu altă cale, dar și pentru că pare a fi un experiment interesant.

Din păcate, nu știu nici până astăzi dacă ascultătorii sau cei care îmi privesc lucrările grafice sau pe cele video înțeleg cu adevărat mesajele mele. Mă bazez tot mai mult pe instinct și las subconștientul să mă ghideze în acest proces, aidoma unei „divinații” din cele mai obscure.

Această „divinație” sau auto-interogare a fost și rămâne o metodă personală, perfecționată an după an prin exercițiul multor tehnici creative. Am constatat că, dacă „simt că spun adevărul” într-o lucrare, atunci ea va fi corect recepționată și înțeleasă. Din acest motiv am încercat încă de la început să fiu cât pot de autentic, să evit falsul sau senzația de fals. Iar atunci când ea mă copleșește – de obicei din motive exterioare și tot de obicei de necontrolat – „lucrez” până simt că depășesc obstacolele și pot să mă exprim din nou liber și fără compromis.

---

English version

I remember very little about my extremely early childhood. But there is, without a doubt, one memory so dear to me that I cannot leave it unwritten here. As long as we lived on Nufărului Street, in the Old Town area, we were all happy. Or at least that is how I remember it.

My first memory, an extremely diffuse one, dates from the time when I could not yet walk. I see vaguely, as if through fog, my parents’ faces talking to each other about something unintelligible, radiating happiness, placing me on my back on a thick blanket, and nearby, to the left, close to my head, the uncertain shape of a large, soft toy. Later I looked at photographs and saw a big pink plush rabbit and a yellow plastic bear. It may have been one of those.

The second memory, perhaps a little more recent, is of the three of us sitting on a blanket somewhere under the willows near the statue of the Roman Soldier at the entrance to the park. My father stands up and leaves, and my mother remains seated with me. There I felt a pain in the air, like a deep sadness—perhaps my mother’s—perhaps they had argued. Today I associate every “vintage” photograph, colored in the shades and techniques specific to the 1970s, with that moment. I know for sure that my parents were still wearing flared trousers and beautiful, colorful T-shirts or jackets. But the deep sadness of that moment is revived every time I even see the fine grain of photographic paper from that period.

From that moment on, my memories ceased to be beautifully colored. Year after year, there followed a gradual desaturation of the emotions I can still recall today. Now I see only in abyssal shades of black, and probably even beyond the visible spectrum.

I told my psychologist, during one of our sessions, that I do not actually understand colors. An extremely sad thing for someone who would have wanted to create a living, human architecture, and one of the reasons why I am attached to modern movements such as brutalism or modernism, or why I once liked Tadao Ando’s church (Ibaraki Kasugaoka).

The fact that I was so deeply in love with American films of the 1970s may explain why I learned—perhaps unconsciously—to absorb the language and symbolism of colors from there. Perhaps they indirectly remind me of my mother and father and of the emotions felt in those last moments when we were still happy. It is extremely difficult to cling to a few affective fragments that remain in your memory, like tiny “sources of energy,” in order to guide your entire adult life. For many, many years I completely forgot these details, only to rediscover them later—probably while working alone in art, experimenting with sound, image, or film, and carrying out a complex and prolonged self-analysis of my entire life.

The last time I truly enjoyed color tones on television was in the 1990s—more precisely until around the middle of the decade. Toward its end, the color palette of American films suddenly became “dark and grungy.” Something had happened, and I could not explain what. Then came the first half of the 2000s, when I kept seeing an extremely acidic and seemingly “ironic” kind of retro, which completely pushed me away from mass media.

Only toward the end of the 2000s did I manage to find, on YouTube, decent visual experiments, especially niche ones, which seemed innovative and comforting to me. The indie movement appeared to be gaining an unexpected momentum, even beyond what I had imagined. I greatly enjoyed artists such as Uh Huh Her, The 1975, Doveman, Moullinex, Jeremy Glenn, and many, many others. But as I matured, I finally began to decipher something else as well, beyond the primary sensation offered by the choice of colors or undertones. My eyes simply opened to the true symbolism of the image—not only as a whole, perceived as a visceral or unconscious “sensation,” but also in its component parts. I began making connections between color, form, volume, physiognomies, clothing, background, the meaning of actions, and so on. Suddenly, I realized that this was no longer about visual “junk food,” but about people who were taking this profession—if we can call it that—seriously.

Only by relying on these new “understandings” was I able to return—still with great difficulty—to the years of mass-media exposure through which I had passed almost like a sleepwalker. It is still hard for me to “open” or analyze media products from the period 1998–2008. I associate them with a dense, endless nightmare and a confusion through which I moved continuously.

To support what I have said so far, I return to my hand drawings or those made with a graphic tablet. As I mentioned in other notes, my turn toward caricature, starting around the age of seven, happened as a way to find an exit from the darkness into which I was sinking more and more rapidly. Even today I find in the color black my eternal refuge—the refuge of a lifetime—because there, not only is there nothing left to say, to dispute, to confirm, or to contest.

As a child, I considered this black a kind of “end of the world,” solid and steadfast. Beyond it there was nothing—no shade, no human emotion, but also none of the compromise that adults used to make, falsely “coloring” their speeches or conversations.

Even today I still have an extremely limited understanding of color symbolism. It takes me an enormous amount of time to analyze a photograph or a film, following a possible logical thread that the artist may have left visible, so instead I tend to “feel my way” with a hidden sense—one that I myself do not know where to locate or place—through the entire construction, trying to “feel” it in another way.

I joked with my psychologist, telling her that in music I tend to use color—as I see it in my mind—and in images I somehow try to make music. Whether my approach makes any sense, I will probably never know, but this is how I feel compelled to work—not only because I know no other path, but also because it seems to be an interesting experiment.

Unfortunately, to this day I do not know whether listeners or those who look at my graphic or video works truly understand my messages. I rely more and more on instinct and let my subconscious guide me in this process, like a form of the most obscure “divination.”

This “divination,” or self-interrogation, has been and remains a personal method, refined year after year through the practice of many creative techniques. I have found that if I “feel that I am telling the truth” in a work, then it will be correctly received and understood. For this reason, from the very beginning I have tried to be as authentic as possible, to avoid falseness or the sensation of falseness. And when it overwhelms me—usually for external reasons and usually beyond my control—I “work” until I feel that I overcome the obstacles and can once again express myself freely and without compromise.