PAUL SELING

Versiunea în limba română

În ziua aia de 1 noiembrie era ziua mea. Făcusem în sfârșit 6 ani și, de după-amiază, se adunaseră în casa noastră, cu cățel și purcel, vreo 3 mătuși, doi unchi și o întreagă familie de vecini. Eram de multă vreme, pentru adulții din anturajul alor mei, o sursă nesfârșită de amuzament, cu toate pățaniile în care mă băgam aproape în fiecare zi la grădiniță — pățanii pe care le povesteam de obicei cu vervă, în detalii spumoase și neaose, în schimbul atenției absolute cu care eram tratat de fiecare dată.

Dar în seara aia, din ochi îmi curgea un șir nesfârșit de lacrimi amare, în hohotele de râs ale martorilor, care nu mai conteneau cu întrebările. Sufeream însă de unul singur, așezat pe covor, spre deliciul publicului meu restrâns. Și da, ați ghicit, sufeream din dragoste. Învârteam între degete două mașinuțe cu motor, pe care nu mai aveam niciun chef să le mai pornesc, priveam din când în când lung pe fereastra lovită mărunt de ploaia de noiembrie și încercam din răsputeri să nu mă las umilit de minuțiosul interogatoriu la care mă supunea tata încă de la sosirea primului oaspete.

Cu câteva luni înainte ajunsesem, în sfârșit, la o grădiniță din oraș. Pe vremea aia, copiii primeau repartizări doar în căminele care aparțineau de locurile de muncă ale părinților, și cum mama era profesoară la sat, am petrecut o bună bucată de vreme la țară. Total neinteresant și plicticos. Obiceiul predominant al colegilor mei de grupă era să stea cu mâinile în nas, să molfăie câte o bomboană ascunsă în vreun buzunar sau să tragă pârțuri zgomotoase, spre disperarea educatoarei și deliciul tuturor celorlalți. Învățaseră încă de devreme cum să aducă la exasperare tartorul care își făcea veacul la catedră, tartor căruia îi plăcea nespus de mult să îi ridice de perciuni, să îi plesnească cu liniarul sau să îi bată cu o vergea de alun peste fundurile minuscule.

Am scăpat cu ușurare de grupa mijlocie a sătenilor și m-am trezit în cea mare, la oraș, la căminul de copii de pe lângă gară. Așteptasem timp de doi ani să ajung unul dintre acei macho ai grădinițelor, acei băieți care stăpâneau peste cei mai mici cu siguranța și cruzimea unor Rasputini. Și iată, norocul dăduse peste mine, eram mare, musculos și bine făcut pentru vârsta mea, și îmi promiteam să șterg toate umilințele pe care le suportasem până atunci în anul acela de grație, de dinaintea mersului la școală.

Am stat o vreme în cumpănă. Urma oare să fac și eu la fel ca predecesorii mei? Urma să calc cu sadism jucăriile celorlalți, să trag fetele de cozi, să-i dezbrac în fundul gol pe cei mai slabi? Am meditat la rolurile pe care mi le puteam apropria în scurtul timp care mă mai separa de marea schimbare. La 7 ani totul era deja jucat, aveam fix unul în care să-mi aleg calea și să trăiesc gloria.

După cum poate bănuiți, n-am putut să aleg partea întunecată a Forței. Dacă grădinița asta avea nevoie de ceva, mi-am spus, atunci aia era cu siguranță un erou pozitiv. Până la urmă, eroul pozitiv nu are niciodată ce să-și reproșeze. El e cu siguranță iubit de băieții mai slabi, adorat de fetițe, admirat de educatoare; invidiat de părinți, dat drept exemplu, poate fotografiat și pus la un panou, poate cadorisit cu buline, acuarele și plastilină de cea mai bună calitate. Și de ce nu, recompensat cu supliment la budinca de ciocolată de la prânz… o sumă întreagă de avantaje mi-au trecut cu repeziciune prin cap în zilele acelea de început ale lui 1983 și am hotărât să pășesc cât mai repede către Lumină.

Dar, cum fiecare erou are parte de un nemesis, soarta a făcut ca, în octombrie, în împărăția mea să sosească, prin transfer urgent, R.

R. era un băiat suplu, dar bine făcut. Viclean și abil, R. a pus din prima zi la îndoială ordinea patriarhală care domnea în tihnita noastră viață. Prima lui întreprindere a fost să dea o raită printre băieții mai mititei ai grupei și să-i ia la bătaie. Doar așa, chestie de bun venit. Cum prevedeam deja cu groază crescândă, protejatul meu, M., un țigănuș mititel și blând, s-a trezit în scurt timp gol pușcă și cu chiloții trași peste cap. Nevoia insațiabilă de putere l-a împins pe noul venit să-și hrănească colegii cu forța cu lipici, să lipească plastilină în părul fetelor, să se bată cu mâncare sau să rupă în bucăți picturile din expoziție, să calce cu satisfacție peste jucării, desene cu cretă sau castele de cuburi. Într-un cuvânt: haos. Haos total.

Nu pot rememora aici crâncenele lupte pentru dominație pe care le-am purtat cu proaspătul venit. În scurtele pauze în care educatoarea ne lăsa singuri în clasă, aveau loc adevărate războaie, pe care băiatul le începea de fiecare dată printr-un gest oblic, neașteptat. Nu învingeam întotdeauna. Și mă aflam tot mai aproape de o disperare vecină cu cea mai cruntă depresie. Când urma să-l pun la pământ pe anti-erou, diavolul ăsta în piele de om – oare ce înger întunecat îl trimisese pe capul meu, tocmai când ajunsesem la o înțelegere atât de frumoasă cu Universul?

Meditam singur în fața oglinzii din baie în timp ce-mi îngrijeam o nouă vânătaie. Astăzi iar a trebuit să defilăm amândoi, R. și cu mine, prin fața întregii grădinițe, doar în chiloți. Umilitor felul de a ne pedepsi al educatoarelor, însă total ineficient. Luptele durau de câteva săptămâni și nimeni nu dădea vreun semn că ar intenționa să se retragă.

M-am întors în clasă și m-am așezat lângă iubită. Cum fiecare rege are nevoie de o consoartă, A. mă subjugase din prima zi cu pielea ei oacheșă, buclele cârlionțate și o aluniță plasată de Dumnezeu în cel mai fericit loc, undeva între gropițele drăgălașe și buzele pline – probabil plan al Creatorului de a crește, în viitor, o adevărată bombă de senzualitate. O întruchipare a unui heruvim renascentist, frumusețe exotică și caracter capricios, A. mă ținea de mână cu detașare, cu aroganță. Eram împreună pentru că aveam puterea asupra tuturor celorlalți, fiecare în felul lui. Ne găsiserăm într-un gest natural, complicitatea ne unea în acel gen de pereche pe care nimeni nu o contestă și toată lumea știe că n-are încotro decât s-o admire.

Dar da, era lucrul pe care, aveam să aflu nu mult mai târziu, și-l dorea și R. Dar atunci credeam încă despre dragoste că e un lucru imuabil, o garanție, un dar pe care soarta ți-l dă doar când îți joci cărțile corect, moral, înțelept.

M-am îmbolnăvit. Blestemate fie cele două zile libere în care am lăsat cu atâta ușurință garda jos, în care mi-am spus, în timp ce ascultam, sub pături, poveștile citite de mama, că nimic rău nu putea să se întâmple în lipsa mea. M-am întors la grădiniță plin de bunătăți, era ziua mea și târam după mine două pungi mari pline cu bomboane și ciocolatele. Am intrat pe ușă curios să văd ce pusese la cale diavolul în răstimpul ăsta. Nu putea fi mare lucru — la urma urmei două zile urmau să fie recuperate printr-o bătaie zdravănă, undeva în pauza de prânz, ne-am fi plimbat încă o dată goi prin tot stabilimentul, mare lucru, pagube minime pentru o cauză nobilă.

Dar în ochii băieților mei n-am putut citi nimic bun. Doar ironie, sarcasm, dispreț. Și apoi, tăcerea de mormânt a fetelor. Am înaintat nesigur către capătul sălii. Acolo, în chiar jilțul meu, în scaunul în care o sărutasem de atâtea ori, în locul destinat numai celor măreți, celor buni, doar zeilor sau îngerilor poleiți cu aurul Dreptății, acolo R. o ținea în brațe pe prințesa mea. Și nu numai că o ținea în brațe, o mângâia tandru, îi trecea degetele prin cârlionți, o privea lung și drăgăstos și, la vederea-mi, schița un zâmbet batjocoritor pe care A. îl aproba în felul acela tăcut, detașat, în care o fac doar femeile fatale atunci când nu mai rămâne nimic de spus.

Și iată-mă în sufrageria părinților, înconjurat de adulți insensibili, care mă trag de limbă râzând, fără milă, despre fiecare detaliu al tragediei. Aflaseră toată tărășenia de la mama, care mă întâmpinase în timp ce, în pragul ușii, izbucnisem în sfârșit în lacrimile pe care încercasem atâtea ore să mi le rețin. La vederea groaznicului tablou înmărmurisem, apoi privisem în jur căutând măcar o urmă de complicitate, dar primisem în schimb doar răceală și tăcere. Mulțimea luase o decizie, am primit poate, la 6 ani, prima mea lecție de politică: regatul devenise prea instabil, mulțimea suferea. Sacrificiul a fost făcut fără milă. Fusesem înlăturat de la putere printr-un consens tacit, dar — e drept — niciodată după aceea băieții n-au mai mâncat bătaie, fetițele n-au mai fost trase de cozi. Răducu obținuse ceea ce, atunci am realizat, își dorise cu atâta ardoare în toată luna aceea de pomină. Nu mai era nevoie de teroare, războiul se sfârșise.

Am meditat multă vreme la caracterul instabil și ingrat al femeilor. Un șir nesfârșit de întrebări m-au chinuit în lunile de după. De ce pierdusem, și pierdusem totul, deși jucasem atât de insistent și fidel pe mâna binelui, a dreptății? De ce fusesem părăsit de supușii mei pentru un despot, un tiran, un sadic? De ce alesese A. cu atâta larghețe și generozitate un cvasi-psihopat în locul unui adevărat Înger de Lumină?… După cum bănuiți, nu aveam răspunsuri la asemenea întrebări. Fiecare experiență — și cu atât mai mult cele din copilărie — creează câte un dezechilibru pe care trebuie să-l rebalansăm în anii care urmează, și poate și mai încolo, în plină maturitate. Rămânem tributari unei mașinării de potențiale care capătă formă încă de la naștere, în funcție de o serie extrem de vastă și complicată de variabile — dar, la vârste fragede, ele sunt poate mai apropiate de instinctual decât vor deveni în întreg restul vieții.

Da, copiii sunt cruzi. Copiii acționează într-adevăr din instinct, atâta vreme cât nu sunt încă dominați și stăpâniți de educația formală pusă la cale de lumea adulților. Copiii sunt un martor fidel al faptului că a existat cândva o lume în care diplomația, echivocul, politica nu-și aveau locul. Dar dacă pierdem undeva, în tot jocul ăsta al nostru de-a normalitatea, înțelegerea, echilibrul, cu siguranță că pierdem atunci când e vorba de dragoste. Dacă am învățat ceva din experiența asta timpurie a fost faptul că iubirea nu ține seama de morală, de etică, de dihotomia asta artificială creată de cei mari, între Bine și Rău. Aveam să-mi verific concluziile astea de o mie de ori în viitor, de asta puteți fi siguri.

Atunci, în seara lui 1 noiembrie, am stat cu nasul în covor și am plâns ore în șir, întrebându-i insistent pe adulți de ce nu există totuși “dreptate” în lumea nouă în care abia intrasem. N-am primit un răspuns foarte clar. Se râdea pe seama mea în hohote reconfortante, am avut atunci intuiția faptului că în viitor asemenea lucruri nu mai atârnă atât de greu, că suferințele sunt cu ușurință uitate și că oamenii trăiesc într-un fel de comuniune misterioasă și complicată, dar în care problemele se rezolvă cumva de la sine. Trebuia doar să mai trăiesc puțin, mi-am spus, ștergându-mi lacrimile, și am pornit în sfârșit motoarele mașinuțelor pe care le învârteam deja de atâta vreme între degete.

( scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica”:)

English version

That day, November 1st, was my birthday. I had finally turned six, and by the afternoon, our house was full — aunts, uncles, neighbors, pets and all. For a long time, I had been a never-ending source of amusement for the adults around my parents, with all the mischief I got into almost daily at kindergarten — mischief I usually recounted with flair, in juicy, colorful detail, in exchange for the absolute attention I always received.

But that evening, tears streamed endlessly from my eyes, amid the laughter and questions of the gathered witnesses. I was suffering, alone, sitting on the carpet to the delight of my small audience — and yes, you’ve guessed it, I was suffering from heartbreak. I spun two toy cars between my fingers without any desire to start them up, glanced occasionally at the window streaked with fine November rain, and tried my best not to break down under the intense questioning my father had started the moment the first guest arrived.

A few months earlier, I had finally been accepted into a kindergarten in the city. Back then, kids were assigned only to nurseries affiliated with their parents’ workplaces, and since my mother was a teacher in a village, I had spent a good deal of time out in the countryside. Totally uninteresting and boring. The dominant behavior of my group mates was to sit with their fingers up their noses, secretly suck on candies hidden in their pockets, or let out loud farts — much to the teacher’s despair and everyone else’s delight. They had learned early how to drive our tyrannical teacher mad — a teacher who greatly enjoyed pulling kids by the sideburns, slapping them with a ruler, or beating their tiny bottoms with a hazel switch.

I escaped the rural middle group with relief and found myself in the big group in the city, at the children’s center near the train station. I had waited two years to become one of those macho kindergarten boys, those kids who ruled over the little ones with the confidence and cruelty of mini-Rasputins. And there it was — fate had smiled upon me. I was big, strong, and well-built for my age, and I promised myself I would erase all the humiliations I’d endured up to that point during this grace year before school started.

I hesitated for a while. Was I going to follow in the footsteps of my predecessors? Would I step on other kids’ toys, pull girls’ ponytails, strip the weaker boys down to their underpants? I pondered the roles I could take on in the short time I had left before the great transition. By age 7, everything was already in motion — I had exactly one year to choose my path and live the glory.

As you might have guessed, I couldn’t choose the dark side of the Force. If this kindergarten needed anything, I told myself, it was surely a positive hero. After all, the good guy has nothing to be ashamed of. He’s beloved by weaker boys, adored by girls, admired by teachers; envied by parents, held up as an example, maybe photographed and put on a wall, maybe gifted with star stickers, the finest paints and modeling clay. And why not, rewarded with extra chocolate pudding at lunch… a whole slew of benefits flashed through my mind in those early days of 1983, and I decided to step quickly toward the Light.

But, as every hero has his nemesis, fate brought one into my kingdom in October, through an emergency transfer: R.

Răducu was a slender but strong boy. Cunning and crafty, R. immediately challenged the patriarchal order that had ruled our peaceful lives. His first act was to do a quick round among the younger boys and beat them up. Just like that — a welcoming gesture. As I already feared, my protégé M. — a sweet, gentle little Roma boy — soon found himself stark naked, with his underwear pulled over his head. The newcomer’s insatiable thirst for power led him to force-feed glue to other kids, stick modeling clay in girls’ hair, start food fights, tear paintings to shreds, stomp on toys, chalk drawings, or block castles. In a word: chaos. Total chaos.

I can’t recall here the fierce battles for dominance I fought with the new arrival. In the brief moments when the teacher left us alone in class, real wars broke out — always started by R. with some twisted, unexpected move. I didn’t always win. And I was getting dangerously close to a despair bordering on the worst kind of depression. Just when I thought I could finally bring down the anti-hero, this devil in human form — who had sent him upon me, right when I had reached such a beautiful understanding with the Universe?

I pondered in front of the bathroom mirror while tending to a new bruise. That day, once again, R. and I had been paraded in front of the entire kindergarten, in nothing but our underwear. A humiliating punishment from the teachers, but totally ineffective. The battles had raged for weeks, and neither of us showed any sign of retreat.

I went back to class and sat down next to my beloved. Like every king, I needed a queen, and A. had conquered me from day one with her dusky skin, curly hair, and a beauty mark perfectly placed by God — somewhere between her cute dimples and full lips. Clearly, a divine plan to grow a future sensual bombshell. A Renaissance cherub incarnate — exotic beauty and a capricious character — A. held my hand with detachment, with arrogance. We were together because we ruled over the others, each in our own way. We had found each other through a natural gesture; our complicity united us in that kind of pair no one questions and everyone knows they must simply admire.

But yes, that was exactly what, I would soon discover, R. also desired. At the time, though, I still believed love was immutable — a guarantee, a gift that fate gives only to those who play their cards right, morally and wisely.

I got sick. Cursed be those two free days when I so carelessly let my guard down, when I told myself, while listening to stories read by my mom under warm blankets, that nothing bad could happen in my absence. I returned to kindergarten full of goodies — it was my birthday and I dragged behind me two large bags filled with candy and chocolates. I walked in, curious to see what the devil had been up to. It couldn’t be much — after all, two days could be easily repaid with a good fight, maybe another naked parade through the building. No big deal. Minor damage for a noble cause.

But in the eyes of my boys, I saw nothing good. Only irony, sarcasm, contempt. And then — dead silence from the girls. I moved uncertainly toward the back of the room. There, in my very throne, the chair where I had kissed her countless times, the place reserved only for the great, the good, for gods or angels gilded in the gold of Justice — there sat R., holding my princess in his arms. And not only was he holding her, he was gently stroking her, running his fingers through her curls, gazing at her lovingly — and when he saw me, he smirked with mockery. A smirk that A. silently, coolly, approved — the way only femme fatales do, when there’s nothing more to be said.

And there I was, in my parents’ living room, surrounded by insensitive adults who laughed mercilessly and questioned me about every detail of the tragedy. They had heard the whole story from my mother, who had greeted me as I burst into tears on the doorstep, no longer able to hold them in. I had frozen at the sight of the awful scene, then looked around for even a trace of complicity, but received only coldness and silence. The crowd had made a decision — perhaps at age six I had received my first lesson in politics: the kingdom had become too unstable, the people were suffering. The sacrifice was made without pity. I had been removed from power by silent consensus, but — truth be told — from that day on, no more boys were beaten, no more girls had their hair pulled. Răducu had finally gotten what, I then realized, he had wanted so badly all month long. There was no longer any need for terror. The war was over.

I thought for a long time about the unstable and ungrateful nature of women. An endless string of questions tormented me for months afterward. Why had I lost — and lost everything — even though I had so faithfully and stubbornly sided with good, with justice? Why had my subjects abandoned me for a despot, a tyrant, a sadist? Why had A. so easily and generously chosen a near-psychopath over a true Angel of Light? … As you might guess, I had no answers to such questions. Every experience — especially those from childhood — creates a kind of imbalance that we have to recalibrate over the years, and maybe even later on, in full adulthood. We remain beholden to a machinery of potentials shaped from birth by a vast and complex web of variables — and at a young age, they’re perhaps closer to instinct than they’ll ever be again.

Yes, children are cruel. Children really do act on instinct, as long as they’re not yet fully dominated and governed by the formal education system built by adults. Children bear witness to a world that once existed, where diplomacy, ambiguity, and politics had no place. But if we lose something in this whole game of normality, understanding, and balance — we surely lose when it comes to love. If I learned anything from that early experience, it’s that love doesn’t care about morality, ethics, or this artificial dichotomy between Good and Evil created by grownups. I would go on to test these conclusions a thousand times in the future — of that, you can be sure.

That night, on November 1st, I sat with my nose to the carpet and cried for hours, asking the adults over and over why there wasn’t any “justice” in the new world I had just entered. I didn’t get a very clear answer. They laughed at my expense in comforting roars — and in that moment, I had the intuition that, in the future, such things wouldn’t weigh so heavily anymore, that suffering is easily forgotten, and that people live in some mysterious, complicated kind of communion where problems somehow sort themselves out. I just had to live a little more, I told myself as I wiped away my tears — and I finally started up the toy cars I had been spinning between my fingers for so long.

( written in 2018 under some form of “poetic license” )