PAUL SELING

Versiunea în limba română

Încep această postare cu o doză de nesiguranță, pentru că lucrurile care s-au vehiculat – probabil – în raza cercului meu de apropiați au creat o formă de paranoia (în masă chiar) de care nu sunt sigur nici cum se poate scăpa, nici dacă are vreun fundament real și nici dacă este întreținută în mod voit.

După cum scriam și în alte postări, jocurile variate de cuvinte și simboluri care înconjoară familiile noastre – cu multe ramificații – și apoi comunitatea locală – și în final și mai departe – depășesc imaginația unui om obișnuit.

Fapt binecunoscut de localnici – avem veri lucrători în S.R.I. și în Poliția locală. Dacă ei au fost etichetați de concitadini drept „organe” mi-e greu să știu, dar sunt aproape sigur că da, cel puțin la nivelul „străzii” și al glumelor comunitare.

Fapte :

a) În 1972 mama avea 20 de ani și era studentă în Baia Mare – urma să devină profesoară de matematică-fizică. Am vorbit cu ea azi, cerându-i detalii despre celebra întâlnire cu Nicolae Ceaușescu. Mi-a povestit că 6 studente din cele mai „plăcute privirii” au fost selectate pentru a-l primi pe Secretarul General al Partidului în Baia Mare. Cum se făcea de obicei, li s-au prelevat probe înainte cu câteva zile, analizându-li-se starea sănătății.

L-au primit pe Ceaușescu la intrarea în oraș, oferindu-i tradiționalele flori și probabil și celebra „pâine cu sare”. Mama îmi spune că grupul de fete a urcat la tribuna instalată în fațada Casei de Cultură a Sindicatelor, de unde Ceaușescu a ținut o cuvântare. De acolo a văzut și ea, cum a văzut și Secretarul, pancarte și portrete aruncate anapoda lângă râul Săsar.

Secretarul s-a mâniat, plecând până la urmă în grabă, nemulțumit, ignorând și festivitatea de adio.

b) Este mai puțin cunoscut azi faptul că am suferit tot timpul de frig în comunism. Rareori caloriferele erau puțin dezmorțite și și atunci doar de formă. Îmi aduc aminte ora 3 după-amiaza când trebuia să mă apuc de teme, suflând în pumni să-mi încălzesc degetele, amorțite deja. Dacă respiram puteam de-a dreptul vedea vaporii de condens plutind în aer. Scriam cu greutate, încleștându-mi degetele pe stilou.

Noi – Paula și cu mine – începuserăm să suferim de o formă precoce de reumatism. Aveam dureri îngrozitoare în oasele picioarelor și părinții ne mai alinau suferința pornind un radiator electric deasupra căruia ne țineam pe rând câte una din gambe. Durerea trecea extrem de greu și revenea aproape în fiecare zi.
Apoi s-au descoperit și probleme la inimă, (probabil) la amândoi. Celebrul „suflu sistolic” pentru care am tot făcut EKG-uri în spitalul municipal a format obiceiul mamei de a ne face analize în mod repetat, în fiecare an.

Mama era disperată. Ani de zile am făcut cure de câte o lună de injecții „Moldamin” și apoi penicilină, făcute de ea însăși – a trebuit până la urmă să învețe tehnica de la o vecină asistentă. Moldaminul era extrem de dureros – sufeream îngrozitor. Dar, după cum spunea ea – „era pentru binele nostru”, așa că ne înghițeam lacrimile și rezistam. Nu puțini copii au făcut aceste tratamente pentru că iernile friguroase ale anilor ’80 ne afectau pe toți în aceeași măsură.

Ca orice mamă, a trecut prin griji nenumărate pe parcursul întregii noastre copilării. Dar a făcut tot ce i-a stat în putință să ne îngrijească cum a știut. Aveam în casă și niște compendii medicale în care ambii părinți căutau simptome și remedii atunci când ne simțeam rău. Mama și tata au fost oameni fără „relații” și au fost veșnic nevoiți să învețe cât mai multe din toate: de la croit haine la zugrăvit, de la zidărie la pus murături; ca multe alte familii române din acea perioadă.

c) După cum scriam într-o postare anterioară, încă din primele clase primare am început să desenez caricatură, inspirat de grafica artiștilor de profil români – sau străini. Uneori desenam absent, în timpul orelor, pe suprafața băncilor, adevărate fresce pe care femeile de serviciu nici nu le mai ștergeau măcar. M-am mirat deseori când doamnele băgau capul pe ușă să vadă cine era „autorul”.
În plus, marea mea plăcere era să desenez mustăți, cercei, cearcăne și alte detalii care mă făceau să mă amuz personajelor care apăreau în ziarele la care era tata abonat – bineînțeles, și lui Nicolae Ceaușescu. Dacă ele vor fi ajuns, aruncate fiind la gunoi, în mâini necunoscute, este greu de știut.

Oricum, caricaturizam orice, oriunde, oricând, încercând să-mi ofer mici plăceri nevinovate, dar… totuși personalizând tot pe ce puneam mâna. Într-un moment ciudat chiar mi-am desenat zeci de zvastici naziste pe care le-am decupat și le-am lipit peste tot pe noua mea bicicletă Pegas. Mi se părea extrem de „cool” acest simbol străin, de neînțeles, dar colorat în culori vii, neobișnuite. M-am plimbat mândru mai mult de un sfert de oră prin curtea blocului de pe Vlad Țepeș până când tata, îngrozit, m-a descoperit – probabil la intervenția unor vecini – și m-a trimis rapid în casă.

d) 1988 (sau 1987?), și Nicolae Ceaușescu vizitează din nou Baia Mare. Ne-am pregătit cu toții, toate clasele de la Școala de Artă, pentru a-l întâmpina cu flori, frumos îmbrăcați în pionieri sau șoimi. Am stat agățat de poarta de intrare, alături de colegi, dar mașina a trecut în mare viteză pe lângă noi. Am apucat să-l zăresc pe Conducător în fugă, prin geamul lateral, dar atât. Dormise mai sus nițel, în reședința lui de lângă „Clubul Elevilor”.

Mitingul a fost un dezastru pentru imaginea sa publică. Tata îmi povestea despre pancartele aruncate din nou pe sub podul de peste Săsar. Ceaușescu a plecat iar mânios spre Capitală.

e) După Revoluție devenisem tot mai abil la desenul în manieră „alternativă”. Cum probabil băieții din clasă se plictisiseră de pornografia clasică – cea din revistele găsite pe sub paturile părinților probabil – am fost rugat de câteva ori să desenez femei goale sau chiar sex la cerere. Mă amuzam și eu alături de anticiparea colegilor care se înghesuiau în spatele meu în timp ce schițam. Triam cu atenție cererile fiecăruia pentru a finaliza cât mai armonios și stilat fanteziile lor. Deși au vrut să mă plătească, în special Adi Barbor, am lucrat – și de această dată, din câte îmi amintesc – gratis. Sau dacă am primit cumva bani, au fost bani de un Brifcor probabil.

f) În 4 martie 1991 trupa „Ten Sharp” lansa faimoasa și îndrăgita de noi piesă „You”. Ce și cum se va fi interpretat ea de către colegi sau colectivul de profesori și chiar cel extins – de părinți și apoi mai departe – nu știu nici azi.

Mie mi-a plăcut mult, cum îmi place și azi. Postasem deunăzi o sumară poveste despre cum am renunțat la a pescui sau a mânca chiar pești, rugându-l pe D-zeu ca, în schimbul promisiunii de a nu mai omorî aceste nevinovate făpturi, să facă cumva să primesc și eu „o clapă” (un workstation). Dacă am povestit cuiva despre acest moment intim nu mai țin minte, dar e posibil s-o fi făcut și nu o dată. În mod cert se știa asta pentru că a fost una din cele mai arzătoare dorințe ale mele de-a lungul tinereții – până am pus mâna pe frumosul Korg Trinity, undeva în primii ani de facultate.

Revenind la piesa „You”, mi-a plăcut absolut totul. M-am îndrăgostit instant de cele două actrițe – era probabil de așteptat – și mi-am propus să urmăresc în viitor această tipologie de femeie: elegante, prietenoase, feminine și cu o frumusețe atipică. Le-am asociat atunci cu partenerele ideale ale muzicienilor – și apoi ale artiștilor în general. Apoi, mi-a mai rămas întipărit în minte simbolul „peștilor” tăiați în două care se poate vedea în fundal.

Ce mi-a atras atenția a fost rigurozitatea celui care cânta la „clape” (pian și orgă – probabil „Hammond”): extrem de corect, de mecanic aproape. M-am gândit imediat la colegul Adi Bărbor, care era adevăratul virtuoz al claviaturilor la noi în clasă. Dar Adi avea anumite semne de personalitate „atipică” încă din primii ani de studiu: era extrem de tehnic, dar părea că îi lipsește „patosul” cu desăvârșire. M-am gândit că, dacă cineva merita acel „10 fix”, acela era Adi.

Ca notă de final, am remarcat și micuța mașinuță și mai târziu, pe Wikipedia, am cercetat locația filmării: un lac închis undeva în Italia (cred că lacul Como sau/si lacul Opatija, Croatia).

Dacă mai există încă o conexiune în videoclip nu sunt chiar sigur: cea cu scrisorile noastre de dinainte de 1989, ale băieților, trimițând cereri redactate stângaci către marii fabricanți de automobile din lume. Cici R., Răzvan P. sau Sebi R. aveau, probabil de pe la băieții din vecini, o serie de adrese poștale ale unor mărci celebre occidentale sau japoneze.

Cu mare greutate am primit și eu câteva – nu aveam ce oferi la schimb – și am trimis vreo 5–6 plicuri „Par Avion” neapărat. N-am primit atunci niciun răspuns, comparativ cu ceilalți, care culeseseră din cutiile poștale câte o miniatură de metal trimisă probabil de o lucrătoare mai miloasă de la fastuoasele lor recepții. Dacă Securitatea interceptase scrisorile, mă întreb și astăzi.

În orice caz, nu m-a impresionat prea mult mașinuța albă în care se plimbau actorii. Am rămas fascinat de fata cu alunița care își creionează buzele la începutul videoclipului.

Concluzionând, aceste jocuri de cuvinte vehiculate de comunitățile locale și apoi „mai departe”, cu variațiuni infinite pe marginea „orgilor, orgiilor, organelor, organismelor, organizațiilor sau, de ce nu, a organigramelor (lol)”, s-au soldat, după părerea mea, cu multe efecte secundare nedorite.

---

English version

I begin this post with a dose of uncertainty, because the things that have circulated—probably—within the radius of my circle of close acquaintances have created a form of paranoia (a collective one, even) from which I am not sure how one can escape, nor whether it has any real foundation, nor whether it is being deliberately maintained.

As I have written in other posts as well, the varied games of words and symbols that surround our families—with many ramifications—and then the local community—and finally further and further out—go beyond the imagination of an ordinary person.\

A fact well known to locals—we have cousins working in the S.R.I. and in the local police. Whether they were labeled by fellow townspeople as “organs,” I find it hard to say, but I am almost certain they were, at least at the level of “the street” and of community jokes.

Facts:

a) In 1972 my mother was 20 years old and a student in Baia Mare—she was to become a mathematics-physics teacher. I spoke with her today, asking for details about the famous meeting with Nicolae Ceaușescu. She told me that six students considered among the most “pleasing to the eye” were selected to receive the General Secretary of the Party in Baia Mare. As was customary, samples were taken a few days beforehand and their state of health was analyzed.

They received Ceaușescu at the entrance to the city, offering him the traditional flowers and probably the famous “bread and salt” as well. My mother tells me that the group of girls then climbed onto the rostrum installed on the façade of the House of Trade Unions Culture, from where Ceaușescu delivered a speech. From there she saw as well—as did the Secretary—banners and portraits thrown carelessly near the Săsar River.

The Secretary became angry and eventually left in a hurry, dissatisfied, ignoring even the farewell ceremony.

b) It is less well known today that we suffered constantly from the cold under communism. Rarely were the radiators even slightly warm, and even then only for show. I remember three o’clock in the afternoon when I had to start my homework, blowing into my fists to warm my fingers, already numb. If I breathed, I could literally see the condensation vapors floating in the air. I wrote with difficulty, clenching my fingers around the pen.

We—Paula and I—had begun to suffer from a precocious form of rheumatism. We had terrible pains in the bones of our legs, and our parents eased our suffering by turning on an electric radiator above which we took turns holding one calf at a time. The pain subsided extremely slowly and returned almost every day.

Later, heart problems were also discovered, (probably) in both of us. The famous “systolic murmur,” for which we kept having ECGs at the municipal hospital, created the habit in our mother of having us tested repeatedly, every year.
My mother was desperate. For years we underwent month-long courses of “Moldamin” injections and then penicillin, administered by her herself—she eventually had to learn the technique from a neighbor who was a nurse. Moldamin was extremely painful—we suffered terribly. But, as she used to say, “it was for our own good,” so we swallowed our tears and endured. Not a few children underwent these treatments, because the harsh winters of the 1980s affected us all to the same extent.

Like any mother, she went through countless worries throughout our entire childhood. But she did everything within her power to care for us as best she knew how. We also had medical compendiums at home in which both parents searched for symptoms and remedies whenever we felt unwell. My mother and father were people without “connections” and were perpetually forced to learn as much as possible about everything: from sewing clothes to painting walls, from masonry to pickling vegetables; like many other Romanian families of that period.

c) As I wrote in a previous post, from the very first primary grades I began drawing caricatures, inspired by the graphics of Romanian—or foreign—artists of the genre. Sometimes I would draw absentmindedly during class, on the surfaces of desks, true frescoes that the cleaning ladies did not even bother to wipe away anymore. I often marveled when the teachers would poke their heads through the door to see who the “author” was.

Moreover, my great pleasure was to draw mustaches, earrings, dark circles, and other details that amused me onto the figures appearing in the newspapers to which my father was subscribed—of course, including Nicolae Ceaușescu. Whether those drawings, once thrown in the trash, ever reached unknown hands is hard to know.

In any case, I caricatured anything, anywhere, anytime, trying to give myself small, innocent pleasures, yet… still personalizing everything I touched. In a strange moment, I even drew dozens of Nazi swastikas, which I cut out and stuck all over my new Pegas bicycle. That foreign, incomprehensible symbol, colored in vivid, unusual hues, seemed extremely “cool” to me. I proudly rode around for more than fifteen minutes through the courtyard of the block on Vlad Țepeș Street until my father, horrified, discovered me—probably alerted by neighbors—and quickly sent me back inside.

d) 1988 (or 1987?), and Nicolae Ceaușescu visits Baia Mare again. We all prepared, all the classes from the Art School, to welcome him with flowers, nicely dressed as pioneers or falcons. I stood clinging to the entrance gate alongside my classmates, but the car sped past us at great speed. I managed to glimpse the Leader in passing through the side window, but that was all. He had slept a bit higher up, in his residence near the “Students’ Club.”

The rally was a disaster for his public image. My father told me about the banners once again thrown under the bridge over the Săsar. Ceaușescu left angrily once more for the Capital.

e) After the Revolution I became increasingly adept at drawing in an “alternative” manner. Since the boys in my class had probably grown bored of classic pornography—the kind found under their parents’ beds—I was asked a few times to draw nude women or even sex on demand. I amused myself alongside my classmates’ anticipation as they crowded behind me while I sketched. I carefully sifted through each request in order to complete their fantasies as harmoniously and stylishly as possible. Although they wanted to pay me—Adi Bărbor in particular—I worked, this time as well, as far as I remember, for free. Or if I did receive money, it was probably enough for a Brifcor.

f) On March 4, 1991, the band Ten Sharp released the famous and much-loved song “You.” How and in what way it may have been interpreted by classmates, by the teaching staff, or even by the wider collective—parents and beyond—I do not know even today.

I liked it very much, just as I still do today. The other day I had posted a brief story about how I gave up fishing or even eating fish, asking God that, in exchange for my promise not to kill these innocent creatures anymore, He might somehow help me receive “a keyboard” (a workstation). Whether I told anyone about this intimate moment I no longer remember, but it is possible I did, more than once. It was certainly known, because it was one of my most burning desires throughout my youth—until I finally got my hands on the beautiful Korg Trinity, somewhere in the early years of college.

Returning to the song “You,” I liked absolutely everything about it. I instantly fell in love with the two actresses—probably to be expected—and I resolved to pursue in the future this type of woman: elegant, friendly, feminine, with an atypical beauty. I associated them then with the ideal partners of musicians—and later of artists in general. Another thing that stuck in my mind was the symbol of the “fish” cut in two, visible in the background.

What caught my attention was the rigor of the one playing the keyboards (piano and organ—probably a Hammond): extremely precise, almost mechanical. I immediately thought of my classmate Adi Bărbor, who was the true virtuoso of keyboards in our class. But Adi showed certain signs of an “atypical” personality even from the first years of study: he was extremely technical, yet seemed to lack “pathos” entirely. I thought that if anyone deserved that “perfect 10,” it was Adi.

As a final note, I also noticed the little car, and later, on Wikipedia, I researched the filming location: a secluded lake somewhere in Italy (I think Lake Como and/or lake Opatija, Croatia).

If there is yet another connection in the video, I am not entirely sure: the one involving our pre-1989 letters, written by us boys, sending clumsily worded requests to the world’s major automobile manufacturers. Cici R., Răzvan P., or Sebi R. probably had—via neighborhood kids—a series of postal addresses of famous Western or Japanese brands.

With great difficulty I obtained a few myself—I had nothing to offer in exchange—and I sent some five or six “Par Avion” envelopes without fail. I received no reply at the time, unlike the others, who had collected from their mailboxes small metal miniatures, probably sent by some more compassionate employee from those companies’ lavish reception desks. I still wonder today whether the Securitate intercepted those letters.

In any case, I was not particularly impressed by the little white car in which the actors drove around. I remained fascinated by the girl with the beauty mark who outlines her lips at the beginning of the video.

In conclusion, these word games circulated by local communities and then “further on,” with infinite variations around “organs, orgies, bodies, organisms, organizations, or why not, organigrams (lol),” have resulted, in my opinion, in many unwanted side effects.