PAUL SELING

Varianta în limba română

Fac în postarea aceasta un fel de „reverse-engineering”, de data asta unul temporal (sper că nu și temporar, ca de alte dăți). Un moment interesant al vieții mele a fost cel în care actorul Alexandru Papadopol a fost distribuit de regizoarea Andreea Păduraru – sub probabil atenta îndrumare a managerului Paul Nanca – în clipul Paulei Seling „Noapte caldă”. Am povestit mai în detaliu despre cum făceam producția audio în acea vreme într-o postare anterioară.

Nu pot să îmi abțin o urmă de… nemulțumire pe care am tot reprimat-o în toți anii aceștia, până am început să fac și eu video și să pot distribui content pe YouTube sau Facebook. Abia învățând în ultimii ani câte ceva despre arta montajului, a castingului, a editării sau chiar a colorizării am putut să înțeleg cât de „insidioasă” a fost acea apariție a lui A. Papadopol, cu gestul de a-și sufla părul din ochi în timp ce pictează – mai știu eu ce – în văzul întregii națiuni.

Ca s-o spun pe scurt, la Alexandru Papadopol – cel puțin – a fost destul de vizibilă aluzia la mine, cel din aproximativ acea vreme. Nici până astăzi nu înțeleg de ce omul picta, nici ce legătură avea decorul „cartoonish”, ce voia să spună de fapt regizoarea și echipa de management. Probabil aceeași celebră „modestie a resurselor” care îl făcea cunoscut pe manager a făcut ca toată producția să îmi pară – mie cel puțin – o inabilă și precară înjghebare.

Fac o mică paranteză, analizând condiția „fraților de vedetă” în, probabil, orice sistem mediatic. Acum mulți ani am citit undeva – poate pe net – despre unul din frații artistei Madonna care, se spunea acolo, trăiește în condiția unui om al străzii, dormind sub un pod la marginea orașului. Din păcate, în ziua de azi nu mai știi ce e fake news sau nu, dar la vremea aia am căzut pe gânduri. Totodată, recent am auzit de colaborarea între Billie Eilish și fratele ei, Finneas, care au produs – se pare – trei albume împreună. Acum citesc că artista a învățat, alături de fratele ei, să lucreze și singură și probabil va merge înainte cu evoluția în ecosistemul muzical și pe cont propriu.

Deci da, e extrem de atipică situația unui „frate de vedetă” pop, în special dacă ea este femeie. Este probabil de așteptat ca acesta să devină „pion manipulabil” sau „cale de acces sau trecere” al unor rețele de putere informală care apar în, din sau tangențial la dinamica mișcărilor actorilor sistemului mediatic. Deși e extrem de greu de văzut sau acceptat de către publicul neavizat, trebuie să admitem că există și acolo manipulare și alte lucruri de „calitate îndoielnică”, specifice oricărui mediu social. Singura diferență e că la nivelul comunităților acestea se duc la bun sfârșit prin acțiuni directe asupra celor vizați, în timp ce în media ele se pot materializa în producții – vizuale, muzicale – care rămân pentru totdeauna în mintea colectivă. Ulterior, acestea sunt folosite sau deturnate de la scopul lor inițial de către cunoscători sau adepți în spațiul colectiv și dezvoltate mai departe într-o varietate de „spețe de manipulare”.

„Ambalate” inteligent, în formă estetică acceptabilă, atrăgând chiar premii naționale sau internaționale, ele devin „armele de luptă” ale sistemului media împotriva unor targeturi, punctuale sau, la „nevoie”, colective. Voi analiza mai în detaliu aceste situații într-o altă postare.

Revenind la situația particulară – Paul & Paula Seling – trebuie să recunosc că îmi este extrem de dificil s-o analizez în detaliu. Acest binom – celebritate vs. pion punctual „din teritoriu” – a fost probabil exploatat în diverse feluri de-a lungul carierei Paulei, dar sincer să fiu nu am urmărit evoluția sorei mele aproape deloc. Efectele acestei ignorări le-am putut vedea însă la nivelul vieții personale. Destul de târziu însă am conștientizat și cauzele.

Se poate discuta îndelung despre ce ar trebui „să facă o vedetă” atunci când devine celebră, și mai ales când ea devine captivă unor rețele de interese malefice, manipulatoare. Instinctul meu de a-i deveni colaborator și a lucra împreună a fost refuzat de la primele încercări. Stau mărturie cele câteva piese sau coperți de albume și afișe încercării mele de a înțelege, măcar instinctiv – pentru că nu aveam viziunea de ansamblu pe care o am azi – în ce situație urma să intrăm nu numai noi, frații, ci și familia și apoi prietenii de familie și chiar comunitatea locală.

Îmi aduc aminte de relația cu prietena din facultate, Oana D., care m-a întrebat la un moment dat dacă Paula și cu mine nu încercaserăm să facem „ceva prostii împreună”. Motivația întrebării a fost că „doi oameni așa faini nu pot locui împreună fără să simtă o asemenea tentație” (?!). Am fost extrem de mirat – puțin spus. Am pus pe seama minții influențabile a Oanei toate aceste aberații, mai ales că mi-a mărturisit că discuția a avut loc mai întâi în mijlocul bunelor ei prietene.

De altfel, grupul de prietene al Oanei a avut pe tot parcursul relației noastre o influență continuă, chestionând, analizând, interogând și, în final, poate chiar dezbinând – alături de unii colegi de facultate – legătura noastră, extrem de strânsă. Și nu e vorba doar de prietene, ci și de cunoștințele ei din orașul natal, Sighetul Marmației, foști iubiți ș.a.m.d.

Ca să pun punct acestei însemnări, merg mai adânc în timp, până în clasa a II-a. Ne găseam, Paula și cu mine, alături de tata, în sala de pian, unde tov. T se sfătuia cu părintele nostru.

Aceste „sesiuni de comunicare” au durat multă vreme, iar discuțiile dintre cei doi adulți au atras suspiciuni din multe direcții, cauzând probleme, conflicte și resentimente. Nu sunt sigur dacă intervențiile tov. T în relațiile dintre membrii familiei noastre n-au fost, de fapt, rezultatul unor tensiuni interne în mijlocul colectivului profesoral, probabil manifestate direct prin prezența dânsei în sânul familiei noastre.

Rețin punctual câteva din momentele urâte și cauzatoare de tensiuni grave, dar cel mai șocant, revenit în memoria mea cu greu, recent, a fost cel în care tov. T îi propunea lui tata, ușor amuzată, crearea unui fel de legături ciudate, nefirești între mine și Paula. Sunt sigur că propunerea a trecut razant pe la urechile lui Papi, dar mie mi-a rămas în memorie, cauzând un șoc pe care îl resimt până astăzi.

Lipsa de profesionalism din partea unora dintre profesori a dus, bineînțeles, la distrugerea coeziunii în familia noastră. Dacă ajunsesem în Școala de Artă cu mare bucurie și speranță, anticipând că voi învăța muzică – și voi deveni „celebru” cântând la pian și, de fapt, la orice materie urma să studiez – m-am văzut încă de la 7–8 ani ca pion „politizabil” și manipulabil de adulții care, după părerea mea, aveau toate condițiile să se comporte civilizat și să-și facă meseria respectând niște principii universale. Aceleași principii universale care le susțineau și le motivau, până la urmă, și „poziția în sistem”, atunci ca și acum.

Afectat extrem de rapid de tensiunile care se reflectau deja în toate direcțiile, atomizând și familia noastră în final, ceva în mine, copilul din clasele primare, s-a închis spre exterior. Aproximativ în acea perioadă au început să mă viziteze „prietenii imaginari”, în același timp în care simțeam deseori că „mă înalț spre tavan” și că mă privesc, pe mine și lumea din jur, de undeva de sus. Aceste experiențe durau una-două ore și au îngrijorat-o pe mama, care m-a dus la medic. Nimeni nu avea nicio explicație însă. Nu existau psihologi la acea vreme.

Acești prieteni imaginari m-au învățat – ce ciudat – cum să descompun o piesă pop auzită la radio în „straturile componente”. Să desenez pe hârtie bass-ul, pianul, tobele ș.a.m.d. Tot acești prieteni m-au trimis degrabă la biblioteca școlii, invitându-mă să învăț desen de unul singur. Luam în mod repetat cu împrumut cărți de profil și citeam cu aviditate, construindu-mi an după an o lume paralelă și învățând forme de limbaj mai puțin cunoscute adulților din jur.

Așa s-a instalat de devreme și pasiunea mea pentru caricatură și, în general, pentru umorul negru. Probabil ca o încercare de a evada dintr-un univers sumbru într-o lume a altor tipuri de adulți, autorii inaccesibili mie care însă, de la distanță, păreau mai liberi, mai relaxați, mai pozitivi: graficieni de excepție ale căror lucrări le admiram în „almanahurile vremii” sau în revistele BD de import; scriitori de toate națiile; basmele popoarelor; mitologie; ș.a.m.d.

În paralel, am început să ascult și muzică electronică înregistrată de tata în studenția lui prin Timișoara – de la canalele de radio iugoslave. După ore, în timp ce așteptam să vină mama de la serviciu, Papi și cu mine rulam ore în șir ciudatele experimente sonore de care ne bucuram pentru atipicul lor. Celebrul radiocasetofon de mașină AIWA, instalat de tata în sufragerie (plus casetele multicolore Agfa, BASF ș.a.m.d.), se găsește și el „citat” aproximativ într-un produs de nișă al media occidentale. ( Say Lou Lou – “Nothing but a heartbeat” )

( de-acum celebrul “Donne moi un feu, si tu veux…” de care am tot auzit era un vers aleator pe care il tot fredonam prin casa la vremea respectiva )

După Revoluție m-am dus într-un alt tip de izolare, descifrând an după an muzica electronică a lui Vangelis sau Jean-Michel Jarre. În cazul lui Vangelis m-am plimbat „în sus și în jos” pe „scările muzicale” (musical scales sau, pe românește, gamele), făcând fitness mental, lol. Iar la muzicianul francez am găsit experimente cu instrumente, texturi și structuri narative atipice.

Despre acestea am scris sau voi mai scrie în alte postări.

---

English version

In this post I am doing a kind of “reverse engineering,” this time a temporal one (I hope not also a temporary one, as on other occasions). An interesting moment in my life was when the actor Alexandru Papadopol was cast by director Andreea Păduraru—probably under the careful guidance of manager Paul Nanca—in Paula Seling’s video “Noapte caldă” (“Warm Night”). I spoke in more detail about how I was doing audio production at that time in a previous post.

I cannot hold back a trace of… dissatisfaction that I have repressed all these years, until I myself began making videos and distributing content on YouTube or Facebook. Only by learning, in recent years, something about the art of editing, casting, montage, or even color grading was I able to understand how “insidious” that appearance of A. Papadopol was, with the gesture of blowing his hair out of his eyes while painting—whatever it was—in full view of the entire nation.

To put it briefly, in Alexandru Papadopol’s case—at least—the allusion to me, as I was around that time, was quite visible. To this day I do not understand why he was painting, what connection the “cartoonish” set had, or what the director and management team actually wanted to convey. Probably the same famous “modesty of resources” that made the manager known also made the entire production seem—to me at least—like an inept and precarious patchwork.

I will make a short digression, analyzing the condition of “celebrity siblings” in probably any media system. Many years ago I read somewhere—perhaps online—about one of Madonna’s brothers who, it was said, lived as a homeless person, sleeping under a bridge on the outskirts of a city. Unfortunately, nowadays you no longer know what is fake news and what is not, but at the time it made me think. At the same time, I recently heard about the collaboration between Billie Eilish and her brother Finneas, who have apparently produced three albums together. Now I read that the artist has learned, alongside her brother, to work on her own as well, and will probably continue her evolution in the musical ecosystem independently.

So yes, the situation of a pop “celebrity sibling” is extremely atypical, especially when the celebrity is a woman. It is probably to be expected that such a person becomes a “manipulable pawn” or an “access route or passage” for informal power networks that appear within, from, or tangentially to the dynamics of media system actors. Although it is extremely difficult for an uninformed public to see or accept, we must admit that manipulation and other things of “questionable quality” exist there as well, as in any social environment. The only difference is that at the level of communities these are carried out through direct actions upon those targeted, whereas in the media they can materialize into productions—visual or musical—that remain forever in the collective mind. Later, these are used or diverted from their original purpose by insiders or followers in the public space and further developed into a variety of “manipulation cases.”

“Packaged” intelligently, in an aesthetically acceptable form, even attracting national or international awards, they become the media system’s “weapons” against certain targets, whether individual or, when “necessary,” collective. I will analyze these situations in more detail in another post.

Returning to the particular situation—Paul & Paula Seling—I must admit that it is extremely difficult for me to analyze it in detail. This binomial—celebrity versus a punctual “pawn from the territory”—was probably exploited in various ways throughout Paula’s career, but to be honest I barely followed my sister’s evolution at all. The effects of this ignorance, however, became visible in my personal life. Only much later did I become aware of the causes.

One can discuss at length what a “celebrity” should do once they become famous, especially when they become captive to malicious, manipulative networks of interests. My instinct to become her collaborator and work together was refused from the very first attempts. Testimony to this are the few pieces, album covers, and posters that mark my attempt to understand, at least instinctively—because I did not have the overall perspective I have today—what situation we were about to enter, not only we, the siblings, but also the family, and later family friends and even the local community.

I remember my relationship with my college girlfriend, Oana D., who at one point asked me whether Paula and I had not tried to do “some foolish things together.” The motivation for the question was that “two such fine people cannot live together without feeling such a temptation” (?!). I was extremely surprised—to say the least. I attributed all these absurdities to Oana’s impressionable mind, especially since she confessed that the discussion had first taken place among her close female friends.

In fact, Oana’s group of friends had a continuous influence throughout our relationship, questioning, analyzing, interrogating, and ultimately perhaps even breaking apart—along with some college colleagues—our extremely close bond. And it was not only about friends, but also her acquaintances from her hometown, Sighetu Marmației, former lovers, and so on.

To conclude this note, I go further back in time, to second grade. Paula and I were there with our father in the piano room, where comrade T. was consulting with our parent.

These “communication sessions” lasted a long time, and the discussions between the two adults attracted suspicions from many directions, causing problems, conflicts, and resentments. I am not sure whether comrade T.’s interventions in the relationships among members of our family were not, in fact, the result of internal tensions within the teaching staff, probably manifested directly through her presence within our family.

I distinctly remember several ugly moments that caused serious tensions, but the most shocking one—only recently resurfacing in my memory with great difficulty—was when comrade T., slightly amused, proposed to my father the creation of a kind of strange, unnatural bonds between Paula and me. I am sure the proposal merely grazed my father’s ears, but it remained in my memory, causing a shock that I still feel today.

The lack of professionalism on the part of some teachers, of course, led to the destruction of cohesion in our family. If I had entered the School of Art with great joy and hope, anticipating that I would learn music—and become “famous” by playing the piano and, in fact, any subject I was to study—I found myself, from the age of seven or eight, a “politicizable” pawn, manipulable by adults who, in my opinion, had all the conditions to behave civilly and do their jobs while respecting universal principles. The same universal principles that ultimately sustained and motivated their “position in the system,” then as now.

Extremely quickly affected by the tensions that were already reflecting in all directions, ultimately atomizing our family as well, something in me—the child in elementary school—closed itself off from the outside. Around that time, “imaginary friends” began to visit me, while I often felt that I was “rising toward the ceiling” and looking at myself and the world around me from somewhere above. These experiences lasted one to two hours and worried my mother, who took me to a doctor. No one had any explanation, however. There were no psychologists at that time.

These imaginary friends taught me—how strange—how to break down a pop song heard on the radio into its “component layers.” To draw on paper the bass, the piano, the drums, and so on. The same friends quickly sent me to the school library, inviting me to learn drawing on my own. I repeatedly borrowed specialized books and read avidly, building year after year a parallel world and learning forms of language less familiar to the adults around me.

Thus, my passion for caricature and, in general, for black humor took root early on. Probably an attempt to escape from a bleak universe into a world of other types of adults—authors inaccessible to me, who nevertheless, from a distance, seemed freer, more relaxed, more positive: outstanding graphic artists whose works I admired in the “almanacs of the time” or in imported comic magazines; writers of all nations; folk tales; mythology; and so on.

In parallel, I also began listening to electronic music recorded by my father during his student years in Timișoara—from Yugoslav radio channels. After school, while waiting for my mother to return from work, my father and I would run for hours the strange sound experiments we enjoyed for their atypical nature. The famous AIWA car radio-cassette player, installed by my father in the living room (along with the multicolored Agfa, BASF tapes, etc.), is itself “quoted,” approximately, in a niche product of Western media. ( Say Lou Lou – “Nothing but a heartbeat” )

(the now-famous “Donne-moi un feu, si tu veux…”, which I kept hearing about, was just a random line that I happened to hum around the house at the time)

After the Revolution I entered another type of isolation, deciphering year after year the electronic music of Vangelis or Jean-Michel Jarre. In Vangelis’s case, I walked “up and down” the musical scales, doing mental fitness, lol. And with the French musician I found experiments with instruments, textures, and atypical narrative structures.

About these things I have written or will write in other posts.