PAUL SELING

Varianta în limba română

Undeva spre final de ani 2000 eram ieșit cu mama și cu prietena ei, d-na F., pe malul Lăpușului. Bine îndopat cu medicație, confuz și abia ținând în mână sandwich-ul cu șnițel de pui, în căldura toridă, stăteam așezat alături de cele două prietene pe o pătură. Apa tulbure a râului aducea cu ea agale pungi de plastic, sticle și dopuri, plus niscaiva spumă maronie în care se adunase suficientă mizerie încât să te crezi undeva aproape de Cernobîl.

Mama s-a ridicat și a plecat spre mașină, să aducă niște castraveți. Proaspăt mutați la Remetea Chioarului, părinții mei începuseră timid să pună răsaduri și acum culegeau primele roade.

În tăcerea instalată între mine și d-na F., aceasta a rostit:
– Am să te fac, Paule, să… să… cânți la saxofon!

Se bâlbâia nițel. Era puțin nesigură când verbaliza asemenea „minunății” și așa mi-am dat seama brusc că nu numai bucureștenii vorbesc în limbaje „meșteșugite” (alterate). Iată că și d-na F. încărca cuvintele cu sensuri duble, dându-mi de înțeles, probabil, că mă va face să… (completați cu majuscule). M-am mirat încă o dată de lipsa de înțelepciune a acestei doamne care, iată, la o asemenea vârstă nu era încă capabilă să evalueze cu judecată proprie un tânăr. Mai ales că era fiul bunei ei amice.

D-na F. părea că mă detesta, nu că nu mă simpatizează. Prietenă cu familia noastră de mulți ani, mă interpelase curând după mutarea părinților la țară tot așa, când mama ieșise din cameră. D-na F. mi-a spus cu obidă că… „îmi mutasem familia de la oraș la sat ca să am apartamentul liber pentru petreceri, orgii și alte lucruri din acelea de nedescris”…

Am tăcut atunci, frecând în continuare ness-ul cu apă rece pe care mi-l ceruse cu doar două minute înainte și care îi plăcea atât de mult. M-am gândit siderat la câte se vor mai fi spus despre mine prin mica noastră urbe, de care n-aveam habar și nici cunoștință măcar.

Adevărul era altul. Casa noastră de la Remetea fusese începută încă din 1984 și stătea abandonată, „la roșu”, de prea multă vreme. Niciodată nu mi-au plăcut lucrurile lăsate nefinalizate, cu atât mai mult cu cât era vorba de ceva care aparținea familiei mele. Tata avea obiceiul să facă asta – din motive pe care abia acum le înțeleg – și eu voiam, în mod constant, să duc fiecare dintre proiectele lui la bun sfârșit. Dacă aș fi finisat casa după ideile mele ar fi fost și un proiect rezonabil pentru un portofoliu inexistent la acea dată. Da, voiam să-mi caut de lucru într-un birou de proiectare și încă n-aveam nimic de arătat – doar randări sumare, schițe, concepte abstracte fără racord la concret.

În plus față de asta speram ca, la aer curat, în natură, părinții mei să facă puțin mai multă mișcare, să socializeze cu vecinii, să se reconecteze chiar cu rețeaua socială a satului din care mama făcuse parte atâția ani. Deci nu, nicio intenție malefică din partea mea, cum probabil auzise d-na F. prin cercurile profesioniste de bârfă din oraș sau sate.

Am mers în lunile trecute pe „firul de păianjen al memoriei” până la început de clasa a V-a (1987). Conștientizez abia în ultima perioadă jocul jucat de o parte din echipa de profesori ai Școlii de Arte, manifestat punctual prin profesoara mea de pian, tov. T., care, după fiasco-ul întins pe primii patru ani de studiu al pianului, s-a hotărât să-i recomande lui tata să mă „treacă la oboi”. (Oh boy?!)

Sincer, nu îmi pot imagina ce fel de simboluri am vehiculat sau am purtat „în timp și spațiu” asupra mea, prin mentalul colegilor sau al profesorilor – al urbei chiar. Dacă încă dinainte de Revoluție se jucau astfel de „jocuri de societate” în care copii erau „încărcați cu sens”, aidoma cuvintelor unui vocabular intern al instituției sau, de ce nu, al „status-quo-ului”, mi se pare extrem de trist și de cinic.

Tov. T. l-a convins pe tata că, dacă învățam un instrument de suflat, aveam să am – pasămite – „un skill” în plus în viitor: puteam eventual să cânt la nunți, botezuri sau petreceri. Și-așa unchiul meu I. (aka Let) o făcea deja și se descurca chiar binișor (financiar măcar).

Am detestat această idee din start. Eram deprimat de fiecare dată când trebuia să car „valiza” cu oboiul și apoi clarinetul (probabil o altă schimbare de „sens” sau „limbaj” hotărâtă ad-hoc de „comitet”) prin tot orașul, ridiculizat de copiii de pe străzi și umilit de mila candidă a adulților.

Poate cel mai onest a fost profesorul de instrument, tov. H., care a simțit cu siguranță și necazul meu, și lipsa de entuziasm și, mai mult ca sigur, și „articulările” puse probabil la cale de o parte din colectivul profesoral. Veșnic lipsit de chef, prezent doar formal la lecții, m-a mai demotivat nițel și această formă de „feedback loop” al tristeții, așa că m-am mai târât încă patru ani prin școală sperând să ajung cu bine într-a VIII-a și să dispar pentru vecie din „establishment-ul muzical”.

Revenind la jocurile d-nei T., profesoara noastră de pian, merg puțin mai adânc în memorie, pentru a diseca chirurgical situația neobișnuită în care am intrat, Paula și cu mine cel puțin, încă din primii ani în fața claviaturii.

Asta în postarea următoare.

---

English translation

Sometime toward the end of the 2000s I was out with my mother and her friend, Mrs. F., on the bank of the Lăpuș River. Heavily stuffed with medication, confused, and barely holding the chicken schnitzel sandwich in my hand, under the scorching heat, I sat on a blanket next to the two women. The murky river water slowly carried along plastic bags, bottles, and caps, plus a brownish foam in which enough filth had gathered to make you believe you were somewhere near Chernobyl.

My mother got up and walked toward the car to bring some cucumbers. Having recently moved to Remetea Chioarului, my parents had timidly started planting seedlings, and were now harvesting the first fruits.

In the silence that settled between Mrs. F. and me, she said:
“I’ll make you, Paul, play… play the saxophone!”

She stuttered a little. She was somewhat insecure when verbalizing such “marvels,” and that was when I suddenly realized that it wasn’t only people from Bucharest who spoke in “crafty” (altered) languages. Here was Mrs. F. as well, loading her words with double meanings, probably implying that she would make me… (fill in with capital letters). Once again, I was struck by this lady’s lack of wisdom—how, at such an age, she was still unable to judge a young man on her own. Especially considering that I was the son of her good friend.

Mrs. F. seemed to actually detest me, not merely dislike me. A friend of our family for many years, she had confronted me shortly after my parents moved to the countryside, again when my mother had left the room. Mrs. F. told me bitterly that I had “moved my family from the city to the village so I could have the apartment free for parties, orgies, and other unspeakable things”…

I remained silent then, continuing to stir the instant coffee with cold water that she had asked for just two minutes earlier and which she liked so much. I was stunned, thinking of how many things must have been said about me throughout our small town—things I knew nothing about and had never even heard.

The truth was different. Our house in Remetea had been started back in 1984 and had stood abandoned, “at the red brick stage,” for far too long. I never liked unfinished things, all the more so when they belonged to my family. My father had a habit of doing this—for reasons I only understand now—and I constantly wanted to bring each of his projects to completion. If I had finished the house according to my own ideas, it would have been a reasonable project for a portfolio that, at the time, didn’t exist. Yes, I wanted to look for work in a design office, and I still had nothing to show—only rough renderings, sketches, abstract concepts with no connection to reality.

On top of that, I hoped that in clean air, in nature, my parents would get a bit more exercise, socialize with the neighbors, and reconnect with the village’s social network, which my mother had once been part of for so many years. So no, there was no malicious intent on my part, as Mrs. F. had probably heard through the professional gossip circles of the town or nearby villages.

In recent months I have followed the “spider thread of memory” back to the beginning of fifth grade (1987). Only lately have I become aware of the game played by part of the teaching staff at the School of Arts, manifested specifically through my piano teacher, Comrade T., who, after the fiasco that stretched over the first four years of piano study, decided to recommend to my father that I be “switched to the oboe.” (Oh boy?!)

Honestly, I cannot imagine what kinds of symbols I may have carried or projected “through time and space” upon myself, within the minds of classmates or teachers—of the town itself, even. If, even before the Revolution, such “social games” were being played, in which children were “loaded with meaning,” much like the words of an internal institutional vocabulary or, why not, of the “status quo,” it strikes me as extremely sad and cynical.

Comrade T. convinced my father that if I learned a wind instrument, I would supposedly gain “an extra skill” for the future: I could eventually play at weddings, baptisms, or parties. And my uncle I. (aka Let) was already doing that, and getting by fairly well (financially, at least).

I hated this idea from the very beginning. I was depressed every time I had to carry the “suitcase” with the oboe and later the clarinet (probably another ad-hoc change of “meaning” or “language” decided by the “committee”) all over town, mocked by the kids on the streets and humiliated by the adults’ candid pity.

Perhaps the most honest was the instrument teacher, Comrade H., who surely sensed both my distress and my lack of enthusiasm—and, most likely, the “articulations” probably orchestrated by part of the teaching staff. Perpetually unmotivated, present only formally at lessons, he demotivated me even further through this kind of sadness “feedback loop,” so I dragged myself through another four years of school, hoping to safely reach eighth grade and disappear forever from the “musical establishment.”

Returning to the games of Mrs. T., our piano teacher, I now go a bit deeper into memory, to surgically dissect the unusual situation that Paula and I—at least—entered from the very first years in front of the keyboard.

That will be in the next post.