Varianta în limba română
Aceasta este una din cele mai dificile postări pe care le fac. Este vorba într-adevăr de un „cluster” de emoții negative care n-au încetat să mă viziteze de-a lungul… îndelungatei mele vieți. O bună bucată de vreme am ignorat/reprimat aceste momente în timp, doar ca să conștientizez treptat că de fapt era deja de multă vreme public – atât în spațiul „cetății”, cât și în cel mediatic.
O extrem de cunoscută artistă – M., celebră pentru activismul său în favoarea minorităților LGBTQ – a ilustrat oarecum, cel puțin în formatul video al proiectelor sale, nu numai faptele întâmplate în primii noștri ani în Școala de Muzică, cât și altele, obținute pe căi probabil neobișnuite/necunoscute (mie cel puțin) din chiar anturajul nostru. Motivele pentru care celebra M. s-a „ocupat” atât de atent și de „strâns” de evoluția noastră în timp îmi rămân complet necunoscute. Nu numai că mă miră, ci sunt cu adevărat siderat de fenomen, încă și astăzi.
O ciudată „ramificație” a putut fi observată și în spațiul mediatic rus, atunci când duo-ul T. s-a referit, probabil din alt „unghi”, la aceleași întâmplări sau, de ce nu, și la altele. Slaba calitate a acestui proiect m-a împiedicat să dau vreo atenție mesajelor lor. Nici măcar astăzi nu am tragerea de inimă să încep să sap după detalii în materialul lor.
De când am început să fac muzică electronică, am căutat în mod constant să mă distanțez de universul muzicii clasice, încercând să descopăr și să experimentez forme tot mai abstracte și mai tehnologizate ale compoziției, procesării sau manipulării sunetelor. A fost într-adevăr o metodă de a mă distanța de moștenirea anilor de studiu în Școala de Arte din Baia Mare și probabil de a încerca să ignor „grandiosul” experiment mediatic în care am fost de devreme – se pare – inclus; fără știrea mea la început, fără acordul meu pe parcurs și, în final, spre disperarea mea absolută, fără vreo motivare sau răspuns.
Ca detaliu, pianul acustic este extrem de rar folosit în muzica mea. Asociez direct încă, după atâția ani, culoarea și forma pianului de concert din sala de audiții a Școlii de Artă cu o sumedenie de amintiri sumbre. Sincer, nu reușesc să cânt cu tonuri de pian decât pasaje, acorduri sau solistici triste, deprimante… cel mult melancolice.
Evenimentele despre care vorbesc au fost și rămân în continuare traumatizante pentru mine, cel puțin la nivelul structurilor afective formate în copilărie și al conexiunii acestora cu momentul prezent. Multă lume ignoră faptul că un om adult își bazează acțiunile pe această memorie afectivă, care se dezvoltă de-a lungul întregii vieți și se construiește an după an pe fundația deja așezată încă din primele zile de viață. Aceasta îl ghidează în mod inconștient – dacă nu există psihoterapie sau consiliere – în toate alegerile sale, de la preferințe muzicale la cele afective, de la alegerea carierei până la cea a destinației de vacanță.
Unii dintre copiii născuți în comunism au avut probabil parte de o transformare armonioasă, ghidată, sub atenta supraveghere a părinților, tutorilor, profesorilor ș.a.m.d. Avem aici de-a face cu adulți care controlează acest proces nu numai la nivel individual sau ca și cuplu, ci și ca rețea de influențe ce include rude, prieteni de familie și apoi, nu-i așa, conexiuni mai îndepărtate în diverse grupuri sociale sau de interese. Intuiția mea este că acești copii, care azi par a fi atât de echilibrați și stabili în rețeaua socială, provin din familiile influente de odinioară, de orice fel ar fi fost ele.
Bineînțeles, majoritatea am fost, cel puțin cei crescuți în anii ’80 în comunism, mai puțin norocoși. Disperarea surdă a adulților, lipsurile, abuzurile și teroarea sistemului s-au reflectat asupra tuturor. Ne povestim deseori unii altora despre copilăria colorată în nuanțe întunecate, încercând să ne explicăm de ce suntem o generație cu probleme afective greu vindecabile și dificultăți în atașament, căsnicii sau cariere.
N-a făcut, bineînțeles, notă discordantă nici mediul din Școala de Artă din oraș. Dar m-am gândit la acea vreme la colectivul profesoral și la cele din școli sau facultăți similare ca la niște enclave de libertate, ferite de prejudecăți sau inclinația spre propagandă. Spre exemplu, eram printre puținii elevi din oraș care nu merseseră aproape deloc „în practică”. Eram parcă scutiți și de cursurile de folosire a armelor ( PTAP? ), din câte îmi amintesc.
Existau acolo și oameni care, din diverse motive, păreau că sunt conectați cu sistemul politic, manifestându-se mai mult sau mai puțin vizibil. Noi, copiii, nu ne prea puneam genul acesta de probleme. Eram oarecum uniți de sentimentul că suntem speciali, pentru cantitatea de muncă și eforturile pe care eram nevoiți să le facem în plus față de prietenii noștri din cartiere. În același timp în care eram speciali, eram și văduviți, cel puțin cei care studiam intens, de o sumă de experiențe specifice copilăriei normale.
Bineînțeles, puntea de legătură dintre copii și profesori era limbajul muzical alternativ, suprapus celui verbal; limbaj care era articulat peste cel afectiv în formare. Modul în care fiecare dintre copii a putut să evolueze și să-și finalizeze sau continue studiile a depins, bineînțeles, de mulți factori: conexiuni multifatetate și ramificate între ei și profesori, ei și părinți, părinți și profesori, precum și altele, din afara instituției.
A fost o rețea extrem de complicată, dezvoltată în ani de zile, în două sisteme politice – unul totalitar și apoi unul de tranziție. Asupra acestor rețele s-a tot acționat din atât de multe puncte și pe atât de multe axe sau ramificații, încât structura finală la care s-a ajuns astăzi îmi este aproape complet necunoscută.
Ce a rămas vizibil au fost acele „fixări” prin evenimente, mișcări ale pionilor mobili în sistemul politic, social, economic, manipulări sau lucrări mediatice ( videoclipuri, filme ) mai mult sau mai puțin grosiere sau chiar simboluri arhitecturale care stau astăzi martori ai incapacității individului, cât și a întregii comunități – locale și nu numai – de a înțelege magnitudinea fenomenului.
(va urma)
English translation
This is one of the most difficult posts I have ever written. It truly concerns a “cluster” of negative emotions that have never stopped visiting me throughout my long life. For a long time, I ignored or repressed these moments, only to gradually realize that they had, in fact, been public for quite some time already—both in the space of the “city” and in the media.
An extremely well-known artist—M., famous for her activism in support of LGBTQ minorities—somehow illustrated, at least in the video format of her projects, not only the events that took place during our early years at the Music School, but also others, obtained through probably unusual or unknown means (at least to me), drawn from our very own circle. The reasons why the celebrated M. took such close and attentive interest in our evolution over time remain completely unknown to me. Not only does it surprise me, but I am truly stunned by the phenomenon, even today.
A strange “branching” could also be observed in the Russian media space, when the duo T. referred, probably from another “angle,” to the same events—or, why not, to others as well. The poor quality of that project prevented me from paying any real attention to their messages. Even today, I have no inclination to begin digging for details in their material.
Since I began making electronic music, I have consistently sought to distance myself from the universe of classical music, trying to discover and experiment with increasingly abstract and technologically driven forms of composition, processing, or sound manipulation. This was indeed a way to distance myself from the legacy of my years of study at the School of Arts in Baia Mare and probably an attempt to ignore the “grand” media experiment in which I seem to have been included from an early stage—without my knowledge at first, without my consent along the way, and finally, to my absolute despair, without any explanation or response.
As a detail, the acoustic piano is extremely rarely used in my music. Even after so many years, I still directly associate the color and shape of the concert piano in the audition hall of the School of Arts with a multitude of bleak memories. Honestly, I can only play sad, depressing passages, chords, or solos on piano sounds—at most, melancholic ones.
The events I will speak about were and continue to be traumatic for me, at least at the level of the affective structures formed in childhood and their connection to the present moment. Many people ignore the fact that an adult bases their actions on this affective memory, which develops throughout an entire lifetime and is built year after year on the foundation laid from the very first days of life. This memory guides a person unconsciously—if there is no psychotherapy or counseling—in all their choices, from musical preferences to emotional ones, from career decisions to the choice of a vacation destination.
Some children born under communism probably experienced a harmonious, guided transformation under the careful supervision of parents, guardians, teachers, and so on. Here we are dealing with adults who control this process not only at an individual or couple level, but also as a network of influences that includes relatives, family friends, and then, of course, more distant connections within various social or interest groups. My intuition is that those children who today appear so balanced and stable within the social network come from the influential families of the past, whatever form those families may have taken.
Of course, most of us—at least those raised in the 1980s under communism—were less fortunate. The dull desperation of adults, deprivation, abuse, and the terror of the system were reflected in all of us. We often tell one another stories about a childhood painted in dark shades, trying to explain why we are a generation with deeply rooted emotional issues and difficulties in attachment, marriage, or careers.
Naturally, the environment of the city’s School of Arts did not form an exception either. Yet at the time, I thought of the teaching staff and of similar schools or universities as enclaves of freedom, sheltered from prejudice or propaganda. For example, we were among the few students in the city who had hardly gone “to practice” at all. We also seemed to be exempt from weapons training courses, as far as I remember.
There were also people there who, for various reasons, seemed connected to the political system, expressing this more or less visibly. We children did not really concern ourselves with such matters. We were somehow united by the feeling that we were special, due to the amount of work and effort we were forced to put in compared to our friends from the neighborhoods. At the same time that we were special, we were also deprived—at least those of us who studied intensely—of a number of experiences typical of a normal childhood.
Naturally, the bridge between children and teachers was an alternative musical language, layered over the verbal one—a language articulated on top of an affective one still in formation. The way each child managed to evolve and to complete or continue their studies depended, of course, on many factors: multifaceted and branching connections between students and teachers, students and parents, parents and teachers, as well as others outside the institution.
It was an extremely complex network, developed over many years, across two political systems—one totalitarian and then one in transition. These networks were acted upon from so many points and along so many axes or branches that the final structure reached today is almost completely unknown to me.
What has remained visible are those “fixations” through events, movements of mobile pawns within the political, social, and economic system, media manipulations and works ( music videos, movies ) more or less crude, or even architectural symbols that today stand as witnesses to the incapacity of both the individual and the entire community—local and beyond—to grasp the magnitude of the phenomenon.
(to be continued)
PAUL SELING 
Leave a comment