PAUL SELING

Versiunea în limba română

Povesteam într-o postare precedentă despre cum am fost recrutat, prin 1984, din Căminul 34 pentru Școala de Artă din Parc. A fost un examen drăguț, tovarășele erau plăcut impresionate și energia lor pozitivă m-a inspirat și pe mine. Anticipam că urmează distracție maximă în noua instituție. Eram extrem de nerăbdător.

M-am întâlnit acum câțiva ani din întâmplare cu familia soților Ungureanu, în centrul orașului. Dl. U m-a întrebat, știind că am acasă un studio, dacă n-aș putea să-i transfer niște casete VHS în mediul digital. Nu, nu puteam, nu aveam asemenea tehnică pentru video. Doar pentru audio.

Despre d-na U. pot să spun că am îndrăgit-o maxim. Îi fusese învățătoare și mamei mele, cu ani în urmă, în satul natal – probabil că era încă în primii ei ani la catedră. Se știau deja și m-am gândit de la început că încap pe mâini bune.

Eram extrem de avid de învățătură, veșnic cu mâna pe sus, veșnic dând răspunsurile potrivite, chinuindu-mă tot timpul să aduc ceva original fiecărei replici. D-na U. s-a interesat la mama dacă mă pregătise înainte de a intra în școală și mama a spus că nu, învățam singur, spre mirarea d-nei U. Replica ei a fost: „N-am văzut niciodată un copil atât de inteligent în toți anii mei de carieră” (citat aproximativ).

Despre primii 4 ani îmi amintesc parțial cu bucurie, parțial cu necaz. În mod cert, fiecare încercare de-a mea de a avansa în sistem – de dragul învățăturii și al părinților – a întâmpinat o rezistență constantă. Îmi doream enorm să ajung Comandant de Detașament și mai târziu, de ce nu, de Unitate, așa că învățam cu mare ambiție la toate materiile, tot timpul.

Au existat aici două axe principale de manipulare din partea d-nei U.:

1) Tema competiției neloiale

Competiția cu S. Pop, față de care eram în secret îndrăgostit încă din primele zile de școală. Prietenia d-nei U. cu mama fetei mi s-a părut mulți ani singura justificare pentru eternul joc de a mă devansa prin diverse șicane în întrecerea, de altfel cinstită din partea mea, cu S. Nu sunt sigur dacă S. simțea sau conștientiza aceste intervenții, de altfel subtile și invizibile celorlalți colegi, sau le considera ca făcând parte din normalitatea cu care fusese deja obișnuită.

A fost poate o primă lecție despre faptul că în viață relațiile personale au o forță superioară celor formale; ele acționează insidios, sunt invizibile unor ochi neavizați și pot distruge spiritul de competiție, sentimentul de corectitudine și, în final, pot crea antipatii, energii negative, resentimente la nivelul unei întregi colectivități. Copiii au integrat poate inconștient aceste fine jocuri ale manipulării și au avut de ales între autoritatea învățătoarei și rolul meu de „atipic”, pe care, an după an, d-na U. îl promova și valida în mod continuu ca realitate de necontestat.

În ce mă privește, afecțiunea pentru S. și perpetua speranță că voi ajunge măcar s-o țin o dată de mână au fost motivația compromisului de a nu spune nimănui despre sentimentul de nedreptate. Iar dacă am povestit mamei, ea m-a fi consolat că, într-adevăr, unele lucruri nu pot fi corectate în lume. Da, lumea era imperfectă.

2) Tema „turnătoriei”

În mod constant, d-na U. m-a plasat în bancă cu elevi mai puțin interesați de învățătură, copii necăjiți, traumatizați sau din medii mai puțin favorizate. Justificarea a fost că eu „îi voi fi ridicat la nivelul meu de cultură și inteligență”. Am încă o afecțiune vie și în ziua de azi față de toți acești colegi: B.G., B.R., D.S. și poate încă câțiva de care nu-mi mai amintesc.

Eram deja și eu în mod constant deprimat, iar conexiunea cu alți copii care sufereau de forme puțin vizibile de tristețe, anxietate sau abuz a creat o legătură specială între noi. Învățam, ca niște oameni mari, să ne spunem unul altuia necazurile, să evadăm împreună în spații imaginare bogat colorate, discutând despre cărți, jucării sau vise de a deveni ceva fabulos: piloți de avion, scafandri, exploratori, cosmonauți etc. E adevărat și faptul că, în aceste relații de prietenie, ne regăseam tot mai izolați față de restul clasei care, odată cu avansarea în vârstă, devenea tot mai sudată în grupurile vesele și populare, polarizând atenția clasei și apoi a fetelor de care ne plăcea.

Dacă această tactică a fost pusă în aplicare în urma unui alt calcul, nu am certitudinea; dar părerea mea este că a asocia doi copii abuzați sau depresivi nu face decât să creeze și să intensifice acel „feedback loop” infinit al tristeții, melancoliei și depresiei. Cei doi „cad” cu timpul unul spre altul, gravitând și împrumutând în mod constant din jurul și din povestea celuilalt. În ce ne privește însă, aveam în mod constant acel obicei de a ieși din cercul vicios prin joaca cu ideile și imaginația.

Oricum, această „rotație a micilor cadre” a culminat cu ziua în care am devenit, fără să înțeleg cum, „turnător”. Când toată lumea a fost rugată să aducă la școală o floare în ghiveci, prietenul meu B.G. n-a adus. Un caz special: G.B. era supus unui regim extrem de strict acasă și probabil că părinții au ignorat complet cererea învățătoarei. G.B. a răspuns, fără chef, trist, umilit, că „nu aveau acasă flori”.

Învățătoarea m-a trimis să verific din stradă dacă, în balconul familiei B., existau totuși mușcatele, aceste plante atât de populare în vremea comunismului. Am verificat: da, erau acolo, frumos ordonate și proaspete, înflorite.

A doua zi, ridicat în picioare, am fost întrebat demonstrativ, în fața tuturor, dacă G.B. mințise sau nu. M-am fâstâcit. Aveam de ales între a spune adevărul și a-mi demasca prietenul sau a tăcea și a minți. Am spus adevărul. Da, G.B. mințise, putuse deci să aducă măcar un ghiveci pentru înfrumusețarea pervazurilor spațiului nostru comun. M-am așezat jos, cumplit de îngrijorat că urma să pierd prietenia lui G.B., să apar ca „turnător” în fața întregii clase și să fi jucat într-un joc insidios al unei învățătoare pe care o stimam și o iubeam.

E evident că n-am înțeles pe moment tacticile de durată pe care d-na U. le-a pus în aplicare în mod constant, an după an. Astăzi realizez că erau parte – poate – dintr-o schemă mai mare de care nu puteam fi conștient la acea vârstă. Genul acesta de manipulări, mai mult sau mai puțin abile, mai mult sau mai puțin vizibile, se întâmplau des în colectivul profesoral.

Existau, bineînțeles, și acolo invidii, antipatii, meschinării și, deseori, copiii erau folosiți ca pioni manipulabili în jocurile de putere ale adulților. În ce mă privește, în colectivul nostru am devenit, an după an, acel nedorit „tocilar” al clasei, de care toată lumea se distanțează cu dispreț.

O vreme am putut să compensez acest punct negativ al structurii invizibile de relații care se forma gradual între copii prin planul paralel al studiului muzical. Cum eram și la pian considerat, cel puțin la început, un bun performer – asimilam extrem de repede și eram foarte pasionat – am dat bune rezultate la primele audiții sau la cursurile de teorie muzicală. Aici puteam să dovedesc că nu sunt un „tocilar aseptic”, ci un viitor artist de calibru. Dar lucrurile n-au mers nici aici conform planului.

Revenind la familia Ungureanu și, de fapt, la întreg colectivul profesoral din acea vreme, consider că mediul era încărcat de o formă de toxicitate parțial vizibilă copiilor. Copii care au asimilat, an după an, aceste jocuri de putere și le-au dus mai departe în viață nu numai ca structuri afective – manipulabile sau nu de către „programatorii” lor – ci și ca set de arhetipuri ale autorității. Arhetipuri pseudo-parentale care dublau nu numai educația primită în familie – mascând-o, corupând-o apoi chiar – ci le și facilitau sau interziceau accesul în alte rețele și ierarhii specifice mediilor academice, politice etc.

Vedem și astăzi, „cu ochiul liber”, adulți educați în aceste medii, împânzind „structura stelară” a spațiului mediatic românesc sau pe cea socială a frumoasei noastre urbe.

---

English translation

I was recounting in a previous post how, around 1984, I was recruited from Dormitory 34 for the School of Arts in the Park. It was a pleasant exam; the comrades were nicely impressed, and their positive energy inspired me as well. I anticipated that maximum fun awaited me in the new institution. I was extremely eager.

A few years ago, I happened to meet the Ungureanu couple and their family by chance in the city center. Mr. U asked me, knowing that I had a studio at home, whether I could transfer some VHS tapes into digital format. No, I couldn’t—I didn’t have that kind of video equipment. Only audio.

About Mrs. U., I can say that I grew very fond of her. She had also been my mother’s primary school teacher years earlier, in her native village—she was probably still in the early years of her teaching career back then. They already knew each other, and from the very beginning I thought I was in good hands.

I was extremely eager to learn, constantly raising my hand, constantly giving the right answers, always struggling to bring something original to each reply. Mrs. U asked my mother whether she had prepared me before I entered school, and my mother said no—I was learning on my own, much to Mrs. U’s surprise. Her reply was: “I have never seen such an intelligent child in all my years of teaching” (approximate quote).

I remember the first four years partly with joy, partly with distress. Certainly, every attempt of mine to advance within the system—for the sake of learning and for my parents—met with constant resistance. I desperately wanted to become Detachment Commander and later, why not, Unit Commander, so I studied all subjects with great ambition, all the time.

There were two main axes of manipulation exercised by Mrs. U.:

1) The theme of unfair competition

The competition with S. Pop, toward whom I had secretly been in love since the very first days of school. Mrs. U’s friendship with the girl’s mother seemed to me for many years the only justification for the endless game of sidelining me through various petty maneuvers in the otherwise honest competition I had with S. I am not sure whether S. felt or was aware of these interventions—subtle and invisible to the other classmates—or whether she considered them part of the normality she had already grown accustomed to.

It was perhaps a first lesson in the fact that in life personal relationships have a stronger force than formal ones; they act insidiously, are invisible to the untrained eye, and can destroy the spirit of competition, the sense of fairness, and ultimately create antipathies, negative energies, and resentment at the level of an entire community. The children perhaps unconsciously absorbed these fine games of manipulation and had to choose between the teacher’s authority and my “atypical” role, which Mrs. U promoted and validated year after year as an unquestionable reality.

As for me, my affection for S. and the constant hope that I might at least one day hold her hand were the motivation behind my compromise of telling no one about the feeling of injustice. And if I told my mother, she would have comforted me by saying that indeed some things cannot be corrected in this world. Yes, the world was imperfect.

2) The theme of “informing”

Constantly, Mrs. U placed me at a desk with students less interested in learning—troubled children, traumatized children, or those from less favorable backgrounds. The justification was that I would “raise them to my level of culture and intelligence.” I still feel a deep affection to this day for all of these classmates: B.G., B.R., D.S., and perhaps a few others I no longer remember.

I myself was already constantly depressed, and the connection with other children who suffered from barely visible forms of sadness, anxiety, or abuse created a special bond among us. We learned, like grown-ups, to share our troubles with one another, to escape together into richly colored imaginary spaces, talking about books, toys, or dreams of becoming something fabulous: airplane pilots, divers, explorers, astronauts, and so on. It is also true that within these friendships we found ourselves increasingly isolated from the rest of the class, which, as we grew older, became more tightly knit into cheerful and popular groups, polarizing the class’s attention and then that of the girls we liked.

Whether this tactic was implemented following another calculation, I cannot be certain; but my view is that pairing two abused or depressed children only serves to create and intensify that infinite feedback loop of sadness, melancholy, and depression. Over time, the two “fall” toward each other, gravitating and constantly borrowing from the other’s world and story. In our case, however, we constantly had the habit of breaking out of the vicious circle through play with ideas and imagination.

In any case, this “rotation of small cadres” culminated in the day when I became, without understanding how, an “informer.” When everyone was asked to bring a potted flower to school, my friend B.G. didn’t bring one. A special case: G.B. was subject to an extremely strict regime at home, and his parents probably completely ignored the teacher’s request. G.B. replied, reluctantly, sadly, humiliated, that “they didn’t have flowers at home.”

The teacher sent me to check from the street whether there were, after all, geraniums on the B. family’s balcony—plants so popular during the communist period. I checked: yes, they were there, neatly arranged and fresh, blooming.

The next day, made to stand up, I was demonstratively asked, in front of everyone, whether G.B. had lied or not. I fumbled. I had to choose between telling the truth and exposing my friend, or remaining silent and lying. I told the truth. Yes, G.B. had lied; he could have brought at least one pot to beautify the windowsills of our shared space. I sat down, terribly worried that I would lose G.B.’s friendship, appear as an “informer” in front of the entire class, and have played a role in an insidious game orchestrated by a teacher whom I respected and loved.

It is clear that at the time I did not understand the long-term tactics that Mrs. U applied constantly, year after year. Today I realize that they were perhaps part of a larger scheme of which I could not have been aware at that age. Such manipulations—more or less skillful, more or less visible—happened frequently within the teaching staff.

There were, of course, envies, antipathies, pettiness there as well, and often children were used as manipulable pawns in the adults’ power games. As for me, within our group I became, year after year, the unwanted “nerd” of the class, from whom everyone distances themselves with contempt.

For a while, I managed to compensate for this negative point in the invisible structure of relationships that gradually formed among the children through the parallel plane of musical study. Since I was also considered, at least at the beginning, a good performer at the piano—I assimilated extremely quickly and was very passionate—I achieved good results at the first auditions and in music theory classes. Here I could prove that I was not an “aseptic nerd” but a future artist of caliber. But things did not go according to plan here either.

Returning to the Ungureanu family and, in fact, to the entire teaching staff of that time, I believe the environment was charged with a form of toxicity partially visible to the children. Children who absorbed, year after year, these power games and carried them forward into life not only as emotional structures—manipulable or not by their “programmers”—but also as sets of archetypes of authority. Pseudo-parental archetypes that not only doubled the education received within the family—masking it, even corrupting it—but also facilitated or denied access to other networks and hierarchies specific to academic, political environments, and so on.

Even today, we can see “with the naked eye” adults educated in these environments spreading throughout the “stellar structure” of the Romanian media space or the social fabric of our beautiful city.