Varianta în limba română
Am mai scris într-o postare precedentă despre munca profesorului de muzică alături de copilul de 6-7 ani care intră în acest „sistem” special de învățământ. Eu, sincer, nu știu cum aș putea, dacă aș fi în locul adulților, să motivez un elev care trebuie să exerseze prin repetiție 5–7 ore pe zi, până la finalizarea studiilor și apoi, de ce să nu recunoaștem, întreaga viață. Elev care mai degrabă ar sta toată ziua pe-afară, jucându-se cu prietenii sau poate uitându-se la desene animate; sau, mai nou, stând pe Instagram sau YouTube…
În mod cert, există copii interesați, cu o „chemare” nativă și o pasiune poate de neexplicat adulților pentru muzică. Și, bineînțeles, din cele mai vechi timpuri, au existat și alte categorii: cei trimiși acolo de părinți pentru a fi „înobilati” mai târziu în viață cu statutul de artiști. Cei care ajung acolo pentru că școala e „aproape de casă”. Cei care au „o pilă” în sistem – un profesor care îi introduce din varii motive acolo. Ș.a.m.d.
Acest „establishment” are un puternic ascendent asupra multor tipuri de societăți. În acestea, profesorii de profil sunt văzuți ca persoane respectabile, iar opiniile lor au mare greutate în aproape orice grup social care este preocupat de menținerea „status quo”-ului, ca și a celor care gravitează în jurul acestora. Bineînțeles, nu toate grupurile de interese văd „școala de arte” ca pe „perla” cu care se încununează „coroana” statutului social și nu în toate există același tip de raporturi de putere sau influență în trinomul „părinte–educator–copil”.
De exemplu, făcând nițel „reverse engineering” – din ce-am văzut prin filme – americanii au o atitudine puțin diferită de cea a românilor în aceste cazuri. Cred că sistemul educațional e în așa fel modelat încât parcursul copilului este mai puțin liniar sau standardizat. El poate alege în fiecare an, consiliat fiind de părinți și profesori și urmându-și pasiunile native, dintr-o varietate de opțiuni care îi trezesc un real interes. Și, în felul acesta, mânat de ambiție și dezvoltându-și instinctele, are șanse să devină un bun profesionist în viața adultă.
Această societate americană, cu bunele și relele ei, mi-a părut în tinerețe a fi una care „politizează” mai puțin actul creativ și folosește mai atent potențialul unui artist celebru ca pion manipulabil într-o rețea de putere, de orice fel ar fi ea. Poate că asta se întâmplă pentru că, în opinia mea, evoluția acestuia era măcar la început organică și apoi gradual controlată. Bineînțeles, după o sumă de experiențe și un parcurs îndelungat în carieră, acest tip de artist devine cu siguranță conștient că este manipulat. Justificările pe care le găsește după o vreme, singur sau nu, lui însuși, familiei, fanilor sau chiar opiniei publice pentru a continua sau nu activitatea variază probabil de la caz la caz.
Bineînțeles, am putut observa online, de-a lungul anilor, „mișcările” acestor tipuri de artiști – în timp și spațiu – dar motivațiile, precum și schema generală a intereselor care i-au manipulat îmi rămân și azi, dacă nu necunoscute, măcar incomplete. Sincer să fiu, învinuiesc de fapt aceste rețele pentru calitatea precară a muzicii mainstream – cred că niciunui creativ nu îi prinde bine să fie „politizat”, cu sau fără voia ori știrea lui. Pe de altă parte, bineînțeles că există și alții care își doresc accesul în „rețea”, așa că sunt din start dispuși să facă compromisuri. Eu personal am început să evit acest mainstream devenit parca an de an tot mai „toxic” și am căutat în mod constant acele „nișe underground” de care vorbeam în alte postări, pentru a mă inspira sau măcar a mă bucura puțin de… libertatea și, probabil, integritatea altor creativi. Integritatea care se poate simți fără echivoc în calitatea muzicii lor.
Revenind la învățământ, de mult tot speculez pe marginea ideii că educația informală dă deseori rezultate superioare celei oferite de sistemul clasic. Bineînțeles, ele nu se exclud una pe alta, dar în unele țări acest „binom” este mai bine înțeles și pus în slujba copilului și a societății. Noi, românii, după atâția ani de la Revoluție, rămânem încă tributari ideii că cei care nu obțin o diplomă într-o școală respectabilă nu au nimic de spus pe… „scena vieții sociale”. Și totuși, gradual, prin influența și intervenția occidentală, lucrurile par că au început să se schimbe.
Asta arată cât de corupt a fost sistemul nostru de evaluare a pozițiilor-cheie, care continuă să se folosească de persoane publice sau de cele cu „statut social special” (asta incluzând artiștii educați în școli de arte) pentru a acționa, sub diferite unghiuri, în diferite maniere, asupra opiniei publice și, de ce nu, asupra unor targeturi punctuale uneori. Acum, cu noile influențe globale, aceste „jocuri de putere” devin tot mai complexe.
În ce mă privește, am urmat acel instinct și pasiune inexplicabilă pentru artele frumoase din „cea mai fragedă pruncie”. În paralel, sistemul de învățământ clasic – cel comunist și apoi cel de tranziție – nu m-a ajutat in acest sens dar am ajuns la concluzia că educația informală nu este suficientă nimănui. Deși auzim în presă de cazuri excepționale – tineri americani care renunță la facultate și devin miliardari în IT etc. – aceasta se întâmplă în societăți extrem de liberale, în care focusul este fixat exclusiv pe rezultat și mai puțin pe formalism pus în slujba rețelisticii relațiilor de putere.
În cazul României, suntem învățați gradual că ramânem, totuși, mai degrabă „ființe politice” decât creativi. Și, oricum, „artistul” trebuie, nu-i așa, certificat printr-o diplomă cu „greutate” și semnificație în sistem. Cum își negociază fiecare parcursul, evoluția și dezvoltarea profesională și personală în aceste contexte este discutabil. Pe termen nelimitat, se pare.
English version
I have written before, in a previous post, about the work of a music teacher alongside a six or seven-year-old child who enters this special “system” of education. Honestly, I do not know how I would be able, if I were in the adults’ place, to motivate a student who has to practice through repetition for five to seven hours a day, until the end of their studies and then, let’s be honest, for their entire life. A student who would much rather spend the whole day outside, playing with friends or perhaps watching cartoons; or, more recently, scrolling on Instagram or YouTube…
There are, of course, children who are genuinely interested, with a native “calling” and a perhaps inexplicable passion for music to the adult. And, naturally, since ancient times there have also been other categories: those sent there by their parents in order to be later “ennobled” in life with the status of artists. Those who end up there because the school is “close to home.” Those who have “a connection” in the system – a teacher who brings them in for various reasons. And so on.
This “establishment” has a strong influence over many types of societies. In these, specialized teachers are seen as respectable figures, and their opinions carry significant weight in almost any social group concerned with maintaining the “status quo,” as well as among those who gravitate around them. Of course, not all interest groups view the “school of arts” as the “pearl” crowning the “crown” of social status, and not all of them share the same type of power or influence relationships within the “parent–educator–child” triad.
For example, doing a bit of “reverse engineering” – based on what I have seen in films – Americans seem to have a slightly different attitude than Romanians in these cases. I believe the educational system is shaped in such a way that a child’s path is less linear or standardized. Each year, guided by parents and teachers and following their native passions, the child can choose from a variety of options that genuinely spark their interest. In this way, driven by ambition and by developing their instincts, they have a chance to become a good professional in adult life.
This American society, with its strengths and weaknesses, seemed to me in my youth to be one that “politicizes” the creative act less and uses the potential of a famous artist more carefully, as a manipulable pawn within a power network of whatever kind. Perhaps this happens because, in my opinion, the artist’s evolution is at least initially organic and only later gradually controlled. Of course, after a sum of experiences and a long career path, this type of artist certainly becomes aware that they are being manipulated. The justifications they later find, alone or not, for themselves, their family, their fans, or even the public opinion, to continue or not their activity, probably vary from case to case.
Naturally, over the years I have been able to observe online the “movements” of these types of artists – in time and space – but the motivations, as well as the general scheme of interests that manipulated them, remain to this day, if not unknown to me, at least incomplete. To be honest, I actually blame these networks for the poor quality of mainstream music – I believe it does no creative any good to be “politicized,” with or without their will or awareness. On the other hand, of course, there are also those who desire access to the “network,” and so they are willing from the outset to make compromises. Personally, I have started to avoid this mainstream which has become, in my opinion, increasingly “toxic,” over the years and I have constantly sought out those “underground niches” I mentioned in other posts, in order to find inspiration or at least to enjoy a bit of the freedom and, probably, the integrity of other creatives. An integrity that can be felt unequivocally in the quality of their music.
Returning to education, for a long time I have speculated on the idea that informal study often produces results superior to those offered by the classical system. Of course, the two do not exclude each other, but in some countries this “binomial” is better understood and put in the service of the child and of society. We, Romanians, after so many years since the Revolution, still remain bound to the idea that those who do not obtain a diploma from a respectable school have nothing to say on the… “stage of social life.” And yet, gradually, through Western influence and intervention, things seem to have begun to change.
This shows how corrupt our system of evaluating key positions has been – a system that continues to make use of public figures or those with “special social status” (including artists educated in schools of art) in order to act, from different angles and in different ways, upon public opinion and, why not, upon specific targets at times. Now, with new global influences, these “power games” are becoming increasingly complex.
As for me, I followed that instinct and inexplicable passion for the fine arts from my “earliest childhood.” In parallel, the classical education system – the communist one and later the transitional one – did not fully help me, but I came to the conclusion that informal education alone is not sufficient for anyone. Although we hear in the press about exceptional cases – young Americans who drop out of college and become billionaires in IT, etc. – this happens in extremely liberal societies, where the focus is placed exclusively on results and less on formalism serving the networking of power relations.
In Romania’s case, we are gradually taught that we are, after all, more “political beings” than creatives. And anyway, the “artist” must, mustn’t they, be certified by a diploma with “weight” and significance within the system. How each person negotiates their path, evolution, and professional and personal development within these contexts remains debatable. For an unlimited period of time, it seems.
PAUL SELING 
Leave a comment