PAUL SELING

Varianta în limba română

M-am amuzat în perioada comunistă vizionând o schiță a lui Toma Caragiu. Acesta vorbea cu un prieten, dintr-o cabină telefonică, despre procesarea și livrarea „agregatului”. „Agregatul” era de fapt un purcel pentru Crăciun. De frica interceptărilor sau a eventualilor ascultători din proximitate, personajul lui Toma inventase ad-hoc acest nou layer de sens alternativ, în care uzul cuvintelor era deturnat de la menirea lor inițială. Cuvântul „agregat” era acum încărcat cu o dublă semnificație.

Poate că asta a fost o primă înțelegere a faptului că, în lume, printre unii oameni, limbajul este folosit ca purtător al mai multor tipuri de sensuri. Cuvintele pot deci, mi-am spus, purta „deasupra” lor și alte semnificații, ascunse, înțelese doar de anumite categorii de oameni care cunosc sau înțeleg codul și cheia de criptare/decriptare.

Am văzut mai târziu că există o varietate de grupări care deturnează limbajul în această direcție, folosindu-l pentru comunicare internă în acest fel, și pare că fiecare are codificarea lui specifică. Am fost mirat la un moment dat când, citind Biblia, am dat de o frază care spunea ceva de genul: „cel care meșteșugește limba nu e un om bun” (citat aproximativ). M-am tot gândit de ce s-a spus asta. Singura mea explicație, pentru moment, a fost că Dumnezeu dorește să ne exprimăm spontan, direct, fără a întrerupe fluxul conținutului care vine din subconștient sau instinct, de calcule raționale și premeditare.

În mod cert, atunci când manipulăm limbajul în acest mod „avem ceva de ascuns” față de cineva. Funcționăm, bineînțeles, într-un grup cu interese poate „obscure”, pentru că doar aici avem nevoia de a ne conecta în secret cu ceilalți membri prin layere cu sens paralel. Asta ne oferă, în afara unui canal special, invizibil celorlalți, și sentimentul apartenenței și, de ce să nu recunoaștem, și al siguranței într-un mediu social care, iată, tot mai des, se folosește de informație în cele mai toxice feluri. Oameni sau grupări rău intenționate „spionează”, extrag și deturnează deseori aceste informații în scopuri dintre cele mai nocive.

M-am tot gândit la limbajul artistic care folosește metafora și simbolismul pentru a transmite o stare sau un mesaj unui public – dedicat sau nu. M-am întrebat dacă avem și aici de-a face cu o formă de transmitere de informație și, în mod cert, asta se întâmplă la nivel senzorial cel puțin, dacă nu chiar mai profund, visceral. Artistul învață în timp, prin practică și feedback continuu, să „impresioneze” – dacă dorește asta – o audiență care îl recompensează în diverse moduri pentru abilitatea lui de a face acest lucru. Până la urmă, publicul găsește în artă nu numai un refugiu, ci și șansa de a explora realități subiective, paralele. Mintea altor oameni, poate mai pregătiți, mai culți, chiar mai inteligenți.

Artistul ne oferă, în funcție de limbajul pe care îl adoptă, în primul rând o cale de acces în mintea, sufletul, structura sa intimă. Avem deci de-a face cu un contact aproape direct între mintea receptorului și cea a creativului. Bineînțeles, vastitatea și complexitatea oricărei structuri psihologice este imposibil de transmis în totalitate, cu atât mai mult prin intermediul unei singure lucrări. Artistul, cu cât se cunoaște mai bine pe sine, cu cât e mai experimentat și cu cât are o cultură și o educație mai vastă, reușește să sintetizeze tot mai abil mesajul său cu mijloace tot mai simplu de înțeles și de integrat chiar de omul neavizat.

Este de la sine înțeles că artistul nu se adresează întotdeauna doar acestui tip de public, puțin informat. Există și comunicări între artiști, mai mult sau mai puțin specializați. Așa cum există structuri psihologice diferite, există și tipologii diferite de creativi. Comunicările lor sunt uneori tot mai complexe, conținând layere suprapuse de informație, și ei pot comunica pentru mai multe tipuri de „receptori”.

Cred că produsul artistic rămâne totuși, în unele cazuri, o posibilă alternativă sau chiar o critică asupra limbajului funcțional și a structurilor logice care guvernează dinamica relațiilor sociale. Până la urmă, asta ține de fapt de caracteristicile actelor creative. Principiile după care se ghidează orice artist au fost o vreme cele ale umanismului, dar se pare că, gradual, în epoca modernă, susținute de tehnologie și de schimbările globale, acestea au fost deturnate de la menirea lor inițială și poate – ce trist – au fost puse chiar exclusiv în slujba gândirii mercantile. Gândire care pare că se subordonează tot mai mult logicii mecaniciste și funcționale.

Am tot meditat asupra a ceea ce eu denumesc „limbaj funcțional”. Mă gândeam la asta ca la un fel de bază simplificată a comunicării, ce transmite instrucțiuni simple de la individ la individ: cum să acționăm, cum să colaborăm, cum să gândim împreună mișcarea în timp și spațiu, individual sau în grupuri.

Am observat deseori oameni care se retrag în acest tip de comunicare – poate așa au fost educați sau poate au ajuns aici atunci când au înțeles că metafora, umorul, jocurile de cuvinte, poezia nu le servesc cu adevărat la nimic. Îi văd ca pe niște oameni triști, rezervați, retrași în sine și deseori mă întreb chiar cum arată și cum se simte viața lor de cuplu.

La cealaltă extremă am văzut exuberanța, spiritul și lubricitatea unor personaje care glumesc tot timpul, se joacă cu limbajul, deturnează sau inventează de-a dreptul sensuri noi ale cuvintelor, ș.a.m.d. Pe aceștia i-am „clasat” în tinerețe ca pe niște „clovni” și trebuie să recunosc că i-am îndrăgit pentru atipicul lor, dar cu siguranță că în spatele unui asemenea gen de atitudine stă o cunoaștere poate insuficientă a realităților lumii concrete.

Poate că niciuna dintre extreme nu este reprezentativă pentru ceea ce ar putea însemna comunicarea ideală între oameni. Din păcate, modul în care ne colorăm limbajele de comunicare (de la vorbire la modul în care ne îmbrăcăm, ne mobilăm casa, grădina, ș.a.m.d.) este influențat de educație, apartenența la grupuri sociale, istoricul personal, gusturi și, de ce să nu recunoaștem, și de talent sau pur și simplu plăcerea de a o face. Acel „joie de vivre” sau tonus psihic cu care suntem investiți, poate genetic, și pe care învățăm cu timpul să ni-l susținem și să ni-l dezvoltăm pare că ne ajută, în final, să trecem mai ușor peste vicisitudinile vieții. Și, de ce nu, să „alunecăm” mai ușor prin rețelistica socială.

În mod ironic, nu toată lumea înțelege, apreciază sau dorește să fie martorul unei asemenea atitudini, așa că, până la urmă, se pare că este nevoie să dozăm cu atenție modul în care ne exteriorizăm. Bineînțeles, de la nație la nație, de la comunitate la comunitate, de la grupuri de interese la cele de diferite vârste, suntem înțeleși diferit, deci acest management al imaginii publice trebuie făcut cu înțelepciune și, de ce nu, pentru cei mai abili, cu eleganță, stil și inteligență.

---

English version

I was amused during the communist period while watching a sketch by Toma Caragiu. He was talking to a friend, from a phone booth, about the processing and delivery of “the aggregate.” The “aggregate” was in fact a piglet meant for Christmas. Out of fear of wiretapping or possible listeners nearby, Toma’s character had invented on the spot this new layer of alternative meaning, in which the use of words was diverted from their original purpose. The word “aggregate” was now loaded with a double meaning.

Perhaps this was my first understanding of the fact that, in the world, among certain people, language is used as a carrier of multiple kinds of meaning. Words can therefore, I told myself, carry “on top of” themselves other meanings as well—hidden ones, understood only by certain categories of people who know or understand the code and the key to encryption/decryption.

Later on, I noticed that there is a variety of groups that divert language in this direction, using it for internal communication in this way, and it seems that each has its own specific coding. I was surprised at one point when, reading the Bible, I came across a phrase that said something like: “he who fashions the tongue is not a good man” (approximate quote). I kept wondering why this was said. My only explanation, for the moment, was that God wishes us to express ourselves spontaneously, directly, without interrupting the flow of content that comes from the subconscious or instinct with rational calculations and premeditation.

Certainly, when we manipulate language in this way, we “have something to hide” from someone. We function, of course, within a group with perhaps “obscure” interests, because only there do we feel the need to connect secretly with the other members through layers of parallel meaning. This offers us, besides a special channel invisible to others, a sense of belonging and—why not admit it—of safety in a social environment that, increasingly, makes use of information in the most toxic ways. Ill-intentioned people or groups often “spy,” extract, and divert such information for highly harmful purposes.

I have often thought about artistic language, which uses metaphor and symbolism to convey a state or a message to an audience—dedicated or not. I wondered whether here too we are dealing with a form of information transmission, and certainly this happens at least on a sensory level, if not even deeper, visceral. Over time, through practice and continuous feedback, the artist learns to “impress”—if that is their goal—an audience that rewards them in various ways for this ability. Ultimately, the public finds in art not only a refuge, but also the chance to explore subjective, parallel realities: the minds of other people, perhaps more prepared, more cultured, even more intelligent.

Depending on the language they adopt, the artist offers us first and foremost a path of access into their mind, soul, and intimate structure. We are therefore dealing with an almost direct contact between the mind of the receiver and that of the creative individual. Of course, the vastness and complexity of any psychological structure is impossible to transmit in its entirety, all the more so through a single work. The more an artist knows themselves, the more experienced they are, and the broader their culture and education, the more skillfully they manage to synthesize their message using means that are increasingly easy to understand and integrate even for the uninitiated.

It goes without saying that the artist does not always address only this type of poorly informed audience. There are also communications between artists, more or less specialized. Just as there are different psychological structures, there are also different types of creatives. Their communications are sometimes increasingly complex, containing overlapping layers of information, and they can communicate with multiple types of “receivers.”

I believe that the artistic product remains, in some cases, a possible alternative or even a critique of functional language and the logical structures that govern the dynamics of social relationships. In the end, this relates to the very characteristics of creative acts. The principles that once guided any artist were those of humanism, but it seems that gradually, in the modern era, supported by technology and global changes, these principles have been diverted from their original purpose and perhaps—how sad—have been placed exclusively in the service of mercantile thinking. A form of thinking that appears increasingly subordinated to mechanistic and functional logic.

I have often reflected on what I call “functional language.” I thought of it as a kind of simplified base of communication that transmits simple instructions from individual to individual: how to act, how to collaborate, how to think together about movement in time and space, individually or collectively.

I have often observed people who retreat into this type of communication—perhaps this is how they were educated, or perhaps they arrived here once they understood that metaphor, humor, wordplay, and poetry do not truly serve them in any practical way. I see them as sad, reserved people, withdrawn into themselves, and I often wonder what their life as a couple looks like and how it feels.

At the opposite extreme, I have seen the exuberance, spirit, and lubricity of certain characters who joke all the time, play with language, divert it, or outright invent new meanings for words, and so on. In my youth, I “classified” them as “clowns,” and I must admit that I grew fond of them for their atypical nature, but surely behind such an attitude lies a perhaps insufficient understanding of the realities of the concrete world.

Perhaps neither extreme is representative of what ideal communication between people might mean. Unfortunately, the way we color our communicative languages (from speech to the way we dress, furnish our homes, our gardens, and so on) is influenced by education, social group belonging, personal history, tastes, and—let us admit it—by talent or simply the pleasure of doing so. That “joie de vivre,” or psychological tone with which we are endowed, perhaps genetically, and which we learn over time to sustain and develop, seems in the end to help us move more easily through the vicissitudes of life. And, why not, to “slide” more smoothly through the networks of social interaction.

Ironically, not everyone understands, appreciates, or wishes to witness such an attitude, so, in the end, it seems that we need to carefully calibrate the way we externalize ourselves. Naturally, from nation to nation, from community to community, from interest groups to age groups, we are understood differently, so this management of public image must be done with wisdom and, for the more skilled, with elegance, style, and intelligence.