PAUL SELING

Varianta în limba română

Una din cele mai greu de dovedit, de înțeles sau expus metode de manipulare este cea prin sex. Mă refer în această însemnare la sexul hetero, pentru că nu am experiența necesară să înțeleg alte tipuri de sexualitate.

În opinia mea depindem unii de alții – bărbați și femei – de sexualitate pentru a ne dezvolta, în timp, o anumită formă de înțelegere a lumii, a relațiilor interumane, a societății în general. Acest „layer” al existenței, racordat la instinctualitatea primară, ne conectează parțial la natura primitivului din noi, ne face să înțelegem poate universul organic, în defavoarea abstractizării și raționalizării care, iată, ne invadează mințile odată cu înaintarea în vârstă și evoluția în varietatea de jocuri sociale în care, cu sau fără voia noastră, suntem scufundați.

Din câte am citit, sporadic, există totuși forme de „raționalizare” a activității sexuale. Practicile yoghine tantrice, spre exemplu, pretind că dețin cheia sexualității și o pot folosi pentru a deturna energia organică în scopul evoluției spirituale. Ce înseamnă în acest context „spiritual” e iarăși de neînțeles pentru cei care privesc din exterior. Probabil că fiecare „cale spirituală” are propria înțelegere despre acest fel de „evoluție”. Pentru un psihanalist jungian ea înseamnă „individuare”. Pentru un yoghin, înseamnă poate ieșirea din ciclul infinit al suferinței și renașterii, prin „iluminare”. Pentru un fizician ea poate însemna rezolvarea tuturor misterelor Universului prin găsirea ecuației care știe, în cel mai elegant și simplu mod, să explice tot ceea ce se întâmplă în jur într-o formulă matematică.

După părerea mea nu are sens să discutăm despre aceste „căi spirituale” fără să le urmăm, să le practicăm, înțelegându-le pe parcursul existenței noastre și ducându-le până la capăt – dacă există acest capăt. Intuiția mea este că nu există o finalitate când e vorba de a urma o cale spirituală înrădăcinată sau „standardizată” în mentalul colectiv. Paradoxal, din meditațiile mele pe această temă, am îndrăznit să concluzionez că parcurgerea unei asemenea căi, cu tot setul ei de reguli, practici, învățaminte, principii, manifestări, servește în final tot „sistemului”: religios, social, politic, economic. Sunt aproape sigur că, totuși, practicantul neinițiat devine de la un punct conștient de acest lucru, având în față opțiunea de a renunța la practică sau a-și continua evoluția explorând conexiunea sa intimă cu lumea, Universul.

În acest moment critic apare poate deziluzia, „deznădejdea”, depresia. Căderea „zidului de iluzii” este, după părerea mea, parte integrantă a fiecărei căi de evoluție spirituală. Aici practicantul înțelege că are de ales între a se integra din nou în „lume”, așa cum e ea construită de mentalul colectiv, sau a merge mai departe pe un drum propriu, poate unic, experimentând, invocându-și instinctul, curajul, inteligența și mai ales empatia, umanitatea, afecțiunea pentru sine și semenii săi. De aceea îndrăznesc să speculez că „parcursul spiritual” conține de fapt acest „segment” ca „piatră de încercare” în procesul chestionării de sine.

M-am întrebat dacă nu cumva celebrele cazuri de „izolare” de care vorbesc religiile – călugări refugiați în peșteri pentru mulți ani, spre exemplu – nu sunt ilustrative pentru această zonă a „evoluției spirituale”. În mod cert mentalitatea de grup integrează extrem de greu manifestarea empatiei ca reflecție în exterior a înțelegerii de sine, a înțelepciunii sau măcar a maturității, pentru că ea nu își găsește o reprezentare suficientă, statistic. Bineînțeles, „mentalitatea de grup” este extrem de diferită de la nație la nație, de la areal la areal. Deci, după părerea mea, în funcție de locația în timp sau spațiu, căile spirituale pot fi urmate de același individ cu rezultate extrem de diferite.

Aș mai vrea să adaug că aceste mentalități sunt manipulabile, mai ales în era modernă a tehnologiei, conectivității și, cel mai trist, a supravegherii tot mai masive (surveillance states). În acest fel feedback-ul care odinioară era oferit practicantului unei căi spirituale în mod organic de către comunitate poate fi acum deturnat, corupt sau chiar anihilat complet. Intuiția îmi spune că finalitatea oricărui tip de practică spirituală este întoarcerea la comunitate și servirea acesteia, într-un feedback loop infinit bazat pe empatie. Acest „loop” este, după părerea mea, unul al evoluției, un „loop” fără finalitate aparentă, dar care poate că servește chiar speciei umane ca întreg. Îndrăznesc să afirm că specia are la baza evoluției empatia, comunicarea, întrajutorarea, colaborarea și nu opusurile, orice forme ar lua ele.

M-am mai întrebat o vreme dacă nu cumva „căile spirituale” sunt deja „depășite moral”. Aveam o speranță că în prezent, cu atâta tehnologie la dispoziția oricui, putem avea parte de această conectivitate și comunicare care să ne susțină empatia. Dar, după cum observăm, rețelele de socializare – spre exemplu – par a face exact opusul. În acest fel, pentru moment, tehnologia pare că ne divizează, ne atomizează, ne induce ură, paranoia, dezgust, dispreț față de cei din jur și bineînțeles, în final, față de noi înșine. Sentimente care se împrăștie apoi tot mai masiv, în reflexii infinite, caleidoscopic, susținând corupția de toate felurile: din cea din politică, sistemul administrativ, până în rețele mafiote. Se pare că toată lumea profită din plin de aceste „minunate” short-cut-uri.

Pe vremuri speculam pe marginea faptului că aceste „căi spirituale” și, de fapt, sistemele religioase funcționează ca o frână, mărind inerția sistemului social și economic prin anacronismul lor. Mă gândeam că trebuie să „scăpăm” complet de aceste mentalități și să ne epurăm de gândire mistică, de bâjbâieli inutile, de limbaj metaforic sau duplicitar, punându-ne complet în slujba rațiunii, a progresului tehnologic.

Mă mai gândeam că religiile au fost și rămân „artefacte” și structuri de gândire ale vechilor tipuri de putere politică. Până la urmă bisericile au slujit „stăpânirea” din cele mai vechi timpuri până în prezent. Ele sunt finanțate, susținute, corupte și manipulate din zorii civilizației, funcționând uneori ca „soft force”, alteori ca „hard force” sau sistem alternativ de control și coerciție. Complexitatea seturilor lor de reguli, principii, care folosesc și susțin în majoritatea lor covârșitoare noțiunea de „păcat originar” (doar un exemplu) ca instrument de șantaj emoțional, psihologic, inoculat din cea mai fragedă pruncie, este de-a dreptul derutantă pentru mine.

Dacă „calea spirituală” a existat mai întâi „de sine stătător” – cum e cazul în religia orientală: hinduism, spre exemplu – și apoi pe seturile ei de principii au fost, mileniu după mileniu, grefate mecanismele de control ale sistemelor politice, mi-e greu să îmi dau seama. Cum Yoga pare să aibă mii de ani vechime ca practică, este posibil ca, măcar la început, ea să nu fi fost „politizabilă” sau deturnabilă de la scopul ei inițial, acela de a ilumina (individualiza?) practicantul.

Din câte am citit – frugal, în pripă – religiile din sfera vestică a planetei sunt crescute pe un trunchi arborescent care pornește tocmai din orientul îndepărtat. De la Zoroastrism la Creștinism și Islam, vedem o evoluție graduală, parcă adaptată locului și chiar specificului genetic al arealelor în care s-au răspândit. Bineînțeles, aceste religii au fost transmise și au difuzat în timp îndelungat în spațiu, pe cale orală, prin împrumuturi, remixări, suferind modificări și ajustări. Apoi au fost deturnate de către regimurile politice în scopul instaurării controlului asupra populațiilor lor și revizuite din nou, adaptate secol după secol în acest scop, cu acordul și colaborarea clerului, bineînțeles. Dacă acest cler este pe deplin conștient de funcția sa în sistem este iarăși discutabil, dar cu siguranță acești pioni ai puterii trebuie să creadă, măcar partial, în iluzia religioasă pentru a fi credibili și a-și practica meseria.

Voi reveni la deturnarea sexului în „armă de manipulare” sau chiar instrument de control și „corecție” în partea a doua a acestei teme de discuție.

---

English version

One of the most difficult methods of manipulation to prove, understand, or expose is manipulation through sex. In this note I am referring strictly to heterosexual sex, because I do not have the experience to understand other forms of sexuality.

In my opinion, men and women depend on one another—through sexuality—to gradually develop a certain understanding of the world, of human relationships, and of society in general. This “layer” of existence, connected to our primary instinctuality, partially links us to the primitive nature within us, helping us understand perhaps the organic universe, in contrast to the abstraction and rationalization that, inevitably, invade our minds as we age and evolve within the variety of social games into which, willingly or not, we are submerged.

From what I’ve read, sporadically, there are nevertheless attempts to “rationalize” sexual activity. Tantric yogic practices, for example, claim to hold the key to sexuality and to use it to redirect organic energy toward spiritual evolution. What “spiritual” means in this context is again incomprehensible to those looking from the outside. Each “spiritual path” probably has its own understanding of this type of “evolution.” For a Jungian psychoanalyst it means “individuation.” For a yogi it may mean escaping the endless cycle of suffering and rebirth through “enlightenment.” For a physicist it may mean solving all the mysteries of the Universe by finding the equation that, in the most elegant and simple way, explains everything that happens around us.

In my opinion, it makes no sense to talk about these “spiritual paths” without actually following them, practicing them, understanding them throughout our lives, and carrying them to completion—if such a completion exists. My intuition is that there is no finality when it comes to following a deeply rooted or “standardized” spiritual path within the collective mind. Paradoxically, after meditating on this topic, I have dared to conclude that pursuing such a path—with all its rules, practices, teachings, principles, and manifestations—ultimately serves the “system”: religious, social, political, economic. I’m almost certain that, at some point, the uninitiated practitioner becomes aware of this, facing the option of abandoning the practice or continuing his evolution by exploring his intimate connection with the world, with the Universe.

At this critical moment, disillusionment, despair, depression may occur. The collapse of the “wall of illusions” is, in my view, an integral part of any path of spiritual evolution. Here the practitioner understands that he must choose between reintegrating into the “world” as it is built by the collective mind, or continuing on a personal path, perhaps a unique one, experimenting, invoking instinct, courage, intelligence, and above all empathy, humanity, affection for himself and for others. This is why I dare speculate that the “spiritual journey” contains this very “segment” as a “trial stone” in the process of self-questioning.

I have wondered whether the famous cases of “isolation” described in religions—monks living in caves for many years, for example—are not illustrative of this very phase of “spiritual evolution.” Group mentality certainly integrates with great difficulty the manifestation of empathy as an outer reflection of self-understanding, wisdom, or at least maturity, because statistically it finds too little representation. Of course, “group mentality” differs greatly from nation to nation, from region to region. Thus, in my view, depending on the location in time or space, spiritual paths may be followed by the same individual with extremely different outcomes.

I would also add that these mentalities are manipulable, especially in the modern era of technology, connectivity, and, sadly, ever-increasing surveillance. In this way, the feedback once offered organically by the community to a spiritual practitioner can now be diverted, corrupted, or even completely erased. My intuition tells me that the finality of any type of spiritual practice is the return to the community and service to it, in an infinite feedback loop based on empathy. This loop is, in my opinion, one of evolution—a loop without apparent end, but one that may serve humanity as a whole. I dare affirm that the foundations of our species’ evolution are empathy, communication, mutual support, collaboration—and not their opposites, whatever form those may take.

I have also wondered whether “spiritual paths” are already “morally outdated.” I once hoped that in the present, with so much technology available to everyone, we could experience connectivity and communication that support empathy. But, as we observe, social networks—just to give an example—seem to do exactly the opposite. Thus, for the moment, technology seems to divide us, atomize us, induce hatred, paranoia, disgust, contempt toward others, and of course eventually toward ourselves. These feelings then spread more and more intensely, in infinite, kaleidoscopic reflections, supporting corruption of all kinds—from political corruption, administrative systems, to mafia networks. It seems that everyone takes advantage of these “wonderful” shortcuts.

I once speculated that these “spiritual paths” and, in fact, religious systems function as a brake, increasing the inertia of social and economic systems through their anachronism. I thought we needed to completely “rid ourselves” of these mentalities and purge ourselves of mystical thinking, useless fumbling, metaphorical or duplicitous language, placing ourselves entirely in the service of reason and technological progress.

I also believed that religions were—and remain—“artifacts” and structures of thought belonging to ancient forms of political power. After all, churches have served “the rulers” from the earliest times until today. They have been financed, supported, corrupted, and manipulated since the dawn of civilization, functioning sometimes as “soft force,” other times as “hard force,” or as alternative systems of control and coercion. Their complex sets of rules and principles, which rely upon and overwhelmingly maintain the notion of “original sin” (just one example) as an instrument of emotional and psychological blackmail, instilled from infancy, are utterly bewildering to me.

Whether the “spiritual path” originally existed independently—as in Eastern religions like Hinduism—and only later had political mechanisms of control grafted onto it over millennia, I find difficult to determine. Since Yoga seems to be thousands of years old as a practice, it is possible that at least in the beginning it was not “politicizable” or divertible from its initial purpose: to illuminate (individualize?) the practitioner.

From what I have read—briefly, hurriedly—the religions of the Western sphere of the planet grew from an arborescent trunk whose origin lies in the distant East. From Zoroastrianism to Christianity and Islam, we see a gradual evolution, seemingly adapted to the place and even the genetic specificity of the regions where they spread. Of course, these religions were transmitted and diffused over long periods, orally, through borrowings and remixing, undergoing changes and adjustments. They were then diverted by political regimes in order to control their populations and were revised again and again, century after century, for this purpose, with the agreement and collaboration of the clergy. Whether this clergy is fully aware of its function in the system is debatable, but certainly these pawns of power must believe at least partially in the religious illusion in order to be credible and to practice their profession.

I will return to the subject of the diversion of sex into a “weapon of manipulation,” or even a tool of control and “correction,” in the second part of this discussion.