PAUL SELING

Versiunea în limba română

Posibil să fi fost vara lui 1983 când Căminul 34 a organizat o excursie la Marea Neagră. Urma să plecăm cu toții – cred că într-o tabără din Năvodari, dacă îmi aduc bine aminte. A fost mare bucurie în toate familiile. Părinții discutau la telefoane, se întâlneau, bucuroși de grozava ocazie ca micuții lor să vadă pentru prima dată Marea. Stăteam încă pe strada Vlad Țepeș, în blocul de la marginea orașului, peste câmp de Unitatea Militară.

Ne-am urcat în trenul care ne-a dus alene, în mai mult de 15 ore până pe litoral. Tare ne-am bucurat când educatoarele au pus pături pe banchete și pe jos. Era foarte „cozy”. Am dormit toți claie peste grămadă până dimineața când, trecând peste podul Agigea, am văzut pentru prima dată valurile și frumoasa sclipire a razelor dimineții, reflectate în ele, fremătând scânteietor.

Trebuie să recunosc că am păstrat pentru totdeauna amintirea acelei dimineți. Printr-o conexiune stranie, imaginea solară a întinderii de apă combinată cu cea a soarelui încă roșiatic, plus monumentala construcție și vapoarele massive plutind în depărtare m-a fascinat și mi s-a întipărit în memorie.

Despre șederea acolo nu am aceleași bune cuvinte. A fost extrem de chinuitor să facem plajă impusă, zi de zi, în căldura toridă, fără să avem voie să intrăm măcar o dată în apă. Se pare că personalul se temea de accidente sau înecul vreunui micuț, așa că n-am avut voie să facem deloc baie. A existat o singură încercare în care, ținându-ne în șir de mâini, am intrat până la genunchi. La ideea cuiva a trebuit să bem apă sărată, sub pretextul că era „sănătos”. Am înghițit cu silă amestecul de sare, apă și urme de alge și mi s-a făcut nițel greață. Am privit cu jind cu toții cum fetițele directoarei se zbenguiau în voie în valuri, supravegheate îndeaproape.

A mai existat un moment dramatic care azi mă amuză: într-una din zile o altă idee năstrușnică trecu prin capul personalului: urma să facem plajă în pielea goală. Tot din rațiuni de „sănătate”. Ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm de slipuri dar pe mine personal m-a apucat indignarea. Efectiv am pus rapid de o grevă spontană, discutând revoltat cu ceilalți copii care erau mai degrabă derutați dar supuși. Femeile au schimbat fețe-fețe văzându-mă că „iau atitudine” și până la urmă s-a renunțat la idee.

Am trimis și o ilustrată acasă care a devenit și ea subiect de amuzament în perioada de după revenirea acasă. Nu știam să scriu decât cu litere de tipar, stângace, asa că una din educatoare m-a îndrumat nițel. Am scris „Vlad Teres” la adresă, în loc de „Vlad Țepeș”, dar ilustrata tot a ajuns cu bine în cutia poștală.

Spre final ne-a vizitat și tata, care era plecat pe litoral, într-o delegație. A fost salvarea noastră, ne-a extras pentru o zi sau două din grup și ne-a dus – cred că la Constanța – unde ne-am dat nițel cu barca, am făcut baie și plajă în voie. Așa puteam zice că sejurul n-a fost chiar un dezastru.

Înainte să închei revin la amintirea primei seri petrecute în sala mare în care urma să dormim cu toții după o zi istovitoare. Sincer, m-am amuzat nițel când, după stingerea luminii și plecarea educatoarei, în lumina difuză care încă pătrundea prin ferestrele mari, unul din copii a început să plângă. De dor de casă, bineînțeles. Era de înțeles că după lungul drum începeam să realizăm brusc cât de departe eram de orașul natal și de familii.

Gradual, unul după celălalt, prin „contagiune” (melo)dramatică, toți copiii au început să plângă de „săreau cămășile pe ei”. E posibil ca și eu să fi vărsat o lacrimă, deși parcă îmi amintesc că mi-am păstrat calmul și seriozitatea, meditând la cât de slabi de înger sunt colegii.

La întoarcere grupul de părinți s-a amuzat din nou. Nimeni nu mai avea în rucsac hainele cu care plecase spre mare. Noi, Paula și cu mine, am venit îmbrăcați cu tricourile și chiloții altor copii, și alții cu ale noastre. Era o harababură de nedescris pe care nimeni n-a mai reușit s-o descalcească.

---

English Translation

It might have been the summer of 1983 when Căminul 34 organized a trip to the Black Sea. We were all supposed to go—I think to a camp in Năvodari, if I remember correctly. There was great excitement in all the families. The parents talked on the phone, met up, delighted by the wonderful opportunity for their little ones to see the Sea for the first time. We were still living on Vlad Țepeș Street, in the apartment block at the edge of the city, past the field from the Military Unit.

We boarded the train that carried us slowly, in more than 15 hours, to the seaside. We were thrilled when the teachers laid blankets on the seats and on the floor. It felt very cozy. We all slept piled on top of each other until morning when, crossing the Agigea bridge, we saw the waves for the first time, and the beautiful sparkle of the morning rays reflected in them, shimmering brightly.

I must admit that I’ve kept the memory of that morning forever. Through a strange connection, the sunlit image of the water combined with the still reddish sun, plus the monumental construction and the massive ships floating in the distance, fascinated me and etched itself into my memory.

I cannot speak as fondly about the stay there. It was extremely exhausting to be forced to sunbathe every day in the scorching heat without being allowed to enter the water even once. It seems the staff was afraid of accidents or of a child drowning, so we weren’t allowed to swim at all. There was only one attempt in which, holding hands in a line, we went in up to our knees. At someone’s idea, we were made to drink salty water, under the pretext that it was “healthy.” I swallowed the mixture of salt, water, and traces of algae with disgust and felt slightly nauseous. We all stared longingly as the director’s daughters frolicked freely in the waves, closely supervised.

There was another dramatic moment which now amuses me: one day, another wild idea crossed the staff’s minds—we were supposed to sunbathe naked. Again, for “health reasons.” We were ordered to remove our swimsuits, but I personally was seized by indignation. I basically organized a quick spontaneous strike, protesting to the other children, who were more confused than rebellious. The women’s faces changed when they saw me “taking a stand,” and in the end, the idea was abandoned.

I also sent a postcard home, which became another source of amusement after we returned. I only knew how to write in block letters, awkwardly, so one of the teachers guided me a bit. I wrote “Vlad Teres” in the address instead of “Vlad Țepeș,” but the postcard still made it safely to the mailbox.

Towards the end, my father visited us—he was on a business trip on the seaside. He was our savior; he took us out of the group for a day or two and took us—I think to Constanța—where we went on a little boat ride, swam, and sunbathed freely. Thanks to that, we could say the trip wasn’t a complete disaster.

Before I finish, I return to the memory of the first evening spent in the large hall where we were all supposed to sleep after a tiring day. Honestly, I was somewhat amused when, after the lights were turned off and the teacher left, in the dim light still coming through the big windows, one of the children started crying. Homesickness, of course. It was understandable that after the long journey, we suddenly realized how far away we were from our hometown and families.

Gradually, one after another, through dramatic (melo)contagion, all the children began crying “as if their shirts were jumping off them.” It’s possible that I shed a tear as well, although I seem to remember keeping my calm and seriousness, reflecting on how faint-hearted my classmates were.

On the way back, the group of parents had another laugh. No one had in their backpack the clothes they had left with. Paula and I returned wearing the T-shirts and underwear of other children, and others were wearing ours. It was an indescribable mess that no one ever managed to untangle.