PAUL SELING

Versiunea în limba română

În grupa mare de la Căminul 34 (cel de lângă Gară) am simțit primele forme de manipulare subtilă ale adulților. Eram îndrăgostit de 3 fete: cele două fiice ale directoarei, mai mari cu câțiva ani, la care am tânjit îngrozitor pe drumul spre Marea Neagră. Căminul organizase o excursie de grup a copiilor către litoral, și atunci le-am văzut, într-un compartiment separat. Aveau o piele creolă, erau brunete, și una din ele – sau poate amândouă – avea o aluniță atât de specială pe obraz încât am reținut acest detaliu pentru totdeauna.

Îndrăgostit și de colega mea de grupă A., fata minionă de care mai erau și alți băieți atrași, am încercat în zadar să mi-o fac prietenă. Îmi aduc extrem de clar aminte de micro-gesturile de frustrare și chiar de mânie ale unei educatoare care transmitea, bineînțeles în tăcere, informație nonverbală copiilor din grupă. Nu eram deci dorit, am înțeles eu cât de curând. Sau, cel puțin, nu de toată lumea.

Da, cred că sunt impresionabili copiii și în final „programabili” de o formă de ascendent patern/matern al figurilor autoritare, sau poate pur și simplu de metode de coerciție, mai mult sau mai puțin vizibile. În același timp este posibil ca în mințile lor să apară o formă de disonanță cognitivă atunci când sunt martorii unor abuzuri din partea acestor adulți, mai ales dacă victime le cad chiar colegii sau prietenii lor.

Bineînțeles, trăim toată viața înconjurați de o varietate de forme de abuz. Creștem împresurați de educatori, profesori, părinți ai altor copii care deja sunt marcați de vieți dificile, afectați de nenumărate forme de traume adunate an după an, pe care majoritatea nu și le mai explică (sau poate nici nu își mai doresc asta). Cercurile vicioase ale invidiei, urii, răzbunării, crescute pe lipsa de înțelegere și de înțelepciune nu fac decât să adâncească falia dintre oameni până la a-i însingura pe unii, atomiza pe alții sau a-i transforma în abuzatori sau chiar torționari pe alții.

E de la sine înțeles că primele victime sunt tot copiii. Din amintirile mele și bazându-mă și pe concluziile extrase în urma unor studii de specialitate, aceștia nu sunt în mod nativ predispuși la a fi agresivi, invidioși, malițioși, șamd.

Chiar m-am amuzat citind despre un experiment în care unor copii preșcolari li s-au arătat filme cu „personaje” negative (sub forma unor jucării) care atacau, distrugeau sau încurcau mișcările unor „personaje” pozitive. Atunci când li s-a pus în față opțiunea de a-și alege o jucărie din cele „negative” sau „pozitive”, ei au ales, într-o majoritate covârșitoare, pe cele „pozitive”. Dacă „eroul pozitiv” este doar o invenție a civilizației m-am întrebat multă vreme. Poate că acest studiu, dacă e real (până la urmă nu mai știu dacă ce apare în presă e adevărat sau fals), ne arată că, înainte de „programarea” mediatică, micii oameni își doresc totuși ca… „binele să învingă”.

Gândindu-mă totuși la basmele și poveștile pe care omenirea le-a creat, perfecționat și transmis spre viitor, forme metaforice ale luptei dintre bine și rău, aș îndrăzni să concluzionez că însăși perenitatea lor în cultura populară, precum și fascinația pe care încă o creează în mințile unora dintre noi – nu numai ale copiilor, ci și ale unor adulți – le oferă legitimitate.

Bineînțeles, adultul cinic ridiculizează sau chiar disprețuiește „naivitatea” celor care mai cred în forme de manifestare a binelui: a empatiei, a dorinței de a ajuta sau măcar de a susține, printr-un sfat, o mângâiere, sau de ce nu, prin simpla prezență. Sau, atunci când nu mai e nimic de făcut, doar prin tăcere.

Acest cinism are multe nuanțe și fațete, dar consider că își poate avea originea în experiențe de viață traumatizante care încep nu numai din copilărie. El poate ajunge în prezent prin educația deficitară/precara a unor părinți care îl aduc cu sine dintr-un trecut îndepărtat și pe care îl transmit mai departe mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin calculat sau voit.

Bineînțeles că manifestarea „răului” aduce beneficii celor care știu să profite de asta: de rețelele care se coagulează în jurul acestor tipuri de caractere: nu e vorba doar de cinism, de perfidie sau de ură oarbă, e vorba uneori de psihopatia cea mai profundă și mai complexă. Știm din filme sau chiar din realitatea apropiată că pe glob există trafic de organe, persoane încarcerate sau drogate pentru prostituție, copii puși la cerșit a căror handicap e creat special pentru această „sarcină”. Minți diabolice și calculate, susținute de rețele complicate și vaste, știu să creeze confuzie, neîncredere, cinism, frică, paranoia și chiar teroare pentru a menține acest adevărat „status quo” al „reversului” lumii vizibile.

Faptul că nu ne aflăm chiar în centrul acestor zone întunecate sau că le ignorăm nu înseamnă că suntem excluși complet sau că trăim într-o lume ideală. De cele mai multe ori existăm în zone gri sau la puncte de intersecție ale acestor rețele, și faptul că tolerăm, tăcem sau chiar încurajăm – uneori voit, alteori din neștiință – pioni activi ai acestora ne face responsabili până la urmă pe fiecare dintre noi de ce se întâmplă în jur. De fiecare dată când comitem o ilegalitate, susținem aceste rețele până în ultimul lor punct, hrănind caracatița răului de toate nuanțele.

Bineînțeles, legitimitatea sistemului legislativ, cu întregul set de reglementări puse în operă, este iarăși discutabilă. Cui servește, cine știe să-l manipuleze sau să-l ocolească, punându-și-l în slujbă și profitând de imperfecțiunea sau vulnerabilitățile lui, va fi un subiect de discutat în altă postare.

Revin la final cu prima amintire a unui abuz care se întâmpla la creșă, a cărui amprentă am uitat-o sau am ignorat-o multă vreme. Rămâne pentru mine un… mister de ce unele evenimente din viață ne dispar din memorie pentru lungi perioade de timp și apar apoi episodic, pentru a fi din nou îngropate în subconștient și uitate.

Pentru o perioadă de timp una din educatoare își făcuse un obicei din a ne vizita, pe mine și pe Paula, sora-mea, în timpul somnului de după-amiază. Educatoarea avea o „misiune specială” în a o îngrozi pe Papi, urlând, schimonosindu-se și înjurând-o, aplecată deasupra pătuțului în care dormea. Papi începea să plângă și nu contenea nici după ce „numărul” femeii se încheia. Știam că era nevoie după aceea să întind mâna și să i-o țin într-a mea, vorbindu-i cu calm și spunându-i să se liniștească, că „totul va trece”. Trebuia doar să avem răbdare. În fiecare zi lucrurile se repetau identic. Atunci m-am gândit la educatoare ca la ceva monstruos, apoi, pe parcursul vieții, am clasat-o ca psihopată. Astăzi încep să mă gândesc că poate era un gest calculat și programat, poate chiar cu susținerea altor adulți din preajmă.

Mama mi-a tot povestit că și-a dat seama de abuzuri când m-a văzut, în repetate rânduri, venind acasă cu cucuie în cap. Se pare că cineva – poate femeia de care povestesc – mă lovea cu nasturii de metal ai jerseului peste cap. Nu am absolut nicio amintire a loviturilor sau a bătăii. Tot ce știu e că mama s-a interesat și a aflat de lucrul ăsta. Asta m-a făcut să mă gândesc cumva că cele mai dureroase amintiri ne sunt probabil inaccesibile și nu pot fi chemate în mintea conștientă decât, poate, prin procedee speciale (psihoterapie?).

---

English version

In the senior group at Kindergarten 34 (the one near the Train Station), I felt the first subtle forms of manipulation from adults. I was in love with three girls: the director’s two daughters, a few years older than me, whom I longed for terribly on the way to the Black Sea. The kindergarten had organized a group trip to the seaside, and that’s when I saw them, in a separate train compartment. They had olive skin, they were brunette, and one of them – or perhaps both – had a mole on her cheek so distinctive that I remembered this detail forever.

Also in love with my classmate A., the petite girl who attracted other boys as well, I tried in vain to make her my friend. I remember extremely clearly the micro-gestures of frustration and even anger of one educator who, silently of course, transmitted nonverbal information to the children in the group. So I wasn’t wanted, I understood soon enough. Or at least not by everyone.

Yes, I believe children are impressionable and ultimately “programmable” by a paternal/maternal form of authority or simply by coercive methods, more or less visible. At the same time, it is possible that a form of cognitive dissonance appears in their minds when they witness abuse from these adults, especially if the victims are their own classmates or friends.

Of course, we live our whole lives surrounded by various forms of abuse. We grow up pressed on all sides by educators, teachers, and parents of other children who are already marked by difficult lives, affected by countless forms of trauma accumulated year after year, which most no longer understand (or perhaps no longer wish to). The vicious circles of envy, hatred, and revenge—grown on the absence of understanding and wisdom—only deepen the rift between people, isolating some, atomizing others, or turning others into abusers or even torturers.

It goes without saying that the first victims are always children. From my memories and based on conclusions drawn from specialized studies, they are not naturally predisposed to being aggressive, envious, malicious, etc.

I even amused myself reading about an experiment in which preschool children were shown films with “negative characters” (in the form of toys) who attacked, destroyed, or disrupted the movements of “positive characters.” When given the choice between “negative” or “positive” toys, they overwhelmingly chose the “positive” ones. For a long time, I wondered whether the “positive hero” was just a cultural invention. Perhaps this study, if real (after all, I no longer know whether what appears in the press is true or false), shows us that, before media “programming,” little humans still want… “the good to triumph.”

Thinking about the fairy tales and stories humanity has created, perfected, and passed on to the future—metaphorical forms of the struggle between good and evil—I would venture to conclude that their very longevity in popular culture, as well as the fascination they still stir in some minds—not only children’s but some adults’ as well—gives them legitimacy.

Of course, the cynical adult ridicules or even despises the “naivety” of those who still believe in manifestations of good: empathy, the desire to help, or at least to support others with advice, a gentle touch, or simply presence. Or, when there is nothing left to do, with silence.

This cynicism has many shades and facets, but I believe it may originate in traumatic life experiences that begin not only in childhood. It can reach the present through the poor or insufficient upbringing of some parents who carry it with them from a distant past and transmit it further, more or less consciously, more or less deliberately.

Of course, the manifestation of “evil” brings benefits to those who know how to exploit it: to the networks that coagulate around these types of characters. It’s not just cynicism, perfidy, or blind hatred; sometimes it is the deepest and most complex psychopathy. We know from films or even from nearby reality that the world contains organ trafficking, people imprisoned or drugged for prostitution, children forced to beg, whose disabilities are deliberately inflicted for this “task.” Diabolical and calculating minds, supported by vast and intricate networks, know how to create confusion, distrust, cynicism, fear, paranoia, and even terror in order to maintain this true “status quo” of the “reverse side” of the visible world.

The fact that we are not in the very center of these dark zones, or that we ignore them, does not mean we are completely excluded or that we live in an ideal world. Most of the time, we exist in grey areas or at intersection points of these networks, and the fact that we tolerate, remain silent, or even encourage—sometimes intentionally, other times out of ignorance—their active agents makes each of us responsible in the end for what happens around us. Every time we commit an illegality, we support these networks down to their last node, feeding the octopus of evil in all its shades.

Of course, the legitimacy of the legislative system, with its entire set of regulations, is equally debatable. Whom it serves, who knows how to manipulate or circumvent it, placing it in their service and exploiting its imperfections or vulnerabilities, is a subject for another post.

I return at the end to the first memory of an abuse that took place at the nursery—a memory whose imprint I forgot or ignored for a long time. It remains a mystery to me why certain events vanish from our memory for long periods and then reappear episodically, only to be buried again in the subconscious and forgotten.

For a period of time, one of the educators had made a habit of visiting us—me and Paula, my sister—during the afternoon nap. The educator had a “special mission” to terrify Papi, screaming, contorting her face, and cursing her, leaning over the little bed in which she slept. Papi would start crying and wouldn’t stop even after the woman’s “act” ended. I knew that afterward I had to reach out my hand and hold hers, speaking to her calmly and telling her to settle down, that “everything will pass.” We just needed patience. Every day the same things repeated identically. Back then I thought of the educator as something monstrous; later in life I classified her as a psychopath. Today I’m starting to think it may have been a calculated, programmed act, perhaps even supported by other adults around.

My mother repeatedly told me that she realized something was wrong when she saw me coming home, again and again, with bumps on my head. It seems that someone—perhaps the woman I’m describing—was hitting me on the head with the metal buttons of her cardigan. I have absolutely no memory of the blows or the beating. All I know is that my mother looked into it and found out. This made me think that perhaps the most painful memories are inaccessible to us and cannot be brought into conscious awareness except, maybe, through special methods (psychotherapy?).