PAUL SELING

Varianta în limba română

Trebuie să recunosc că mă frământă încă o întrebare de ceva vreme: „De ce a fost înăbușită mișcarea hippie în America anilor ’60–’70?”. Găsesc foarte puțină informație pe YouTube, dar ascult cu mare pasiune albumele Santana, Hendrix, Led Zeppelin sau Mahavishnu Orchestra de câte ori sunt într-o stare bună.

Mulți, mulți ani a fost America pentru mine un mister de nepătruns, la care am tot tânjit. Unul dintre cele mai frumoase vise ale mele a fost că mă plimb pe o șosea interstatală pe lângă Marele Canion sau prin deșerturile din Arizona.

Primele imagini care m-au fascinat au fost, bineînțeles, cele din videoclipurile văzute în seara de Revelion a lui 1989–1990. Se vorbea cu admirație și despre noutatea vremii în zilele acelea: rap-ul, hip-hop-ul căpătau popularitate și erau descrise ca arte inovatoare în care oricine, cu orice origine sau din orice mediu, poate să critice sistemul și să se exprime liber.

Gradual m-am scufundat în imagistica colorată și simbolistica vizuală a clipurilor de pe MTV, la început și mijloc de ani ’90. Atunci am înțeles, ca prin vis, că tot ce apare într-o asemenea lucrare media are cumva un sens ascuns și am intuit, deși nu înțelegeam prea bine, că e vorba de o formă specială de comunicare cu „spectatorii” și nu doar de… „arta de dragul artei”. Țin minte că mă întrebam dacă e vorba de un mesaj adresat exclusiv americanilor, pe care îl importau aiurea televiziunile locale, sau poate era adresat întregii lumi. La vârsta adolescenței nu îți dai seama încă de ramificațiile și vastitatea bulelor mediatice în care trăiești, așa că am rămas o vreme confuz.

Influența americană pătrundea peste tot, nu numai prin MTV, design grafic, coperți de reviste, articole cu interviuri și poze ale cântăreților sau actorilor, tabloide. La un moment dat parcă totul devenea prea copleșitor: un zgomot masiv ce părea că nu mai are de fapt niciun sens. Am început treptat să ignor acest nor de informație și să mă refugiez în „nișe” mai specializate, în care mă regăseam mai bine: jazz, fusion, electro, techno, șamd.

Am avut o intuiție bizară în anii de liceu și apoi de facultate: părea că unii dintre colegi și chiar adulți înțelegeau ceva mai mult sau mai profund această invazie, ca și limbajul criptat sau simbolic transmis prin canalele media. Intuiția mea era că e vorba de cei din vechiul establishment și de cercurile lor „de influență”. Dacă ei înțelegeau cu adevărat ce „se spunea” acolo sau doar „aplecau urechea” la zvonuri sau la comentariile tinerilor, mi-e încă neclar. În mod cert doar un specialist în muzică putea pătrunde în armonie, ritm sau structura „narativă” a unei piese, la fel cum doar o minte alertă putea înțelege videoclipurile.

Bineînțeles, unii pioni din media românească – actori, regizori, scenariști – ar fi avut și ei șanse, prin experiența în sistem, să decripteze mai ușor aceste mesaje care, în mod cert, erau difuzate pe diverse nișe în special printre tineri. Cum Paula, sora-mea, intra treptat în acest sistem – am însoțit-o de câteva ori în culisele unor emisiuni sau la 2–3 interviuri – am putut vedea și câte ceva din „background”: cel mai șocat am fost să văd un șobolan masiv trecând peste cabluri de curent în timp ce Andreea Marin vorbea gingaș publicului de la „Surprize Surprize”. Oricât, am înțeles pe loc că emisiunea TV românească și poate și cea occidentală e un paravan, o fațadă goală de conținut, chestie susținută și de jalnica prestație a figurilor populare din media și de proasta calitate a emisiunilor: de la montaj la editare, de la filmări la discurs, totul părea însăilat în pripă, desuet, superficial și chiar de prost gust.

Așa am închis pentru totdeauna, rapid, „fereastra” către canalele românești mediatice. Astăzi înțeleg că la acea vreme era tot ce „se putea”; românii nu aveau încă acces la tehnologie de calitate, nu aveam scenografi, muzicieni sau probabil producători abili, îndelung pregătiți. Influența occidentală nu era decriptată suficient de bine. Știu că mă mirau și mă amuzau ridicolul copiilor inabile, aproape caricaturale – pe de o parte – și desuetudinea vechilor trenduri rămase atârnând încă din comunism, duse înainte de inerția sistemului și a mentalității populare/populiste.

Eram sigur că aș fi putut face mai bine decât ei meseriile astea: de la producători muzicali la videografi, totul părea munca unor amatori. E probabil și motivul pentru care m-am apucat la început să fac grafica albumelor Paulei și să încerc o colaborare muzicală. „Ajutorul” meu n-a fost deloc acceptat sau, dacă da, a fost primit cu îndoială și, ce trist, aproape fără vreo recompensă materială. Și nu de Paula neapărat, ci de cei din jurul ei: de la manager la asistente, de la fotografi la muzicienii din trupă sau ingineri de sunet, în aer plutea o eternă stranie suspiciune sau mirare. Cine era acest „tip” și ce căuta el „printre noi”? De ce „se bagă” în viața noastră? Care erau „motivațiile” lui?

Diferența clară dintre mine și tot acest „establishment”, pe care am simțit-o și atunci și o afirm încă și azi, a fost că m-am bazat întotdeauna pe „instinct”, sentiment”, invocarea subconștientului, inspirație de moment, improvizație. În general, arta de dragul artei, a experimentului, a inovației și a progresului. Acești oameni au fost însă dintotdeauna planificați, cerebrali și, îndrăznesc să afirm, mult prea calculați pentru ca producția lor (pseudo)-artistică să mai aibă vreo valoare umană. După părerea mea, puțini dintre cei din „sistem” respectă arta pentru ceea ce înseamnă ea cu adevărat: nu numai umanism absolut, ci și modul de a chestiona limitele sistemului politic, social, economic, păstrând eleganța și stilul în exprimare și manifestare.

Bineînțeles, cu vârsta am devenit și eu mai cerebral. Deveneam mai matur, mai înțelept, mai puțin exaltat sau impulsiv. M-am inspirat întotdeauna doar de la occidentali și, an după an, am asimilat și am învățat limbajele lor simbolice, tehnice, deseori făcând „reverse engineering” ca să „văd” nițel și ce stătea în spatele motivației lor de a face muzică, videoclip sau film. A fost o muncă susținută și îndelungată, făcută cu ce aveam la îndemână la vremea respectivă. Întotdeauna mi-am propus să investesc puțin și să exprim ce am de spus cu mijloace minimale. Minimalismul acesta în abordarea mea a început din pure rațiuni pecuniare: aveam un laptop vechi, pricăjit, și 2–3 creioane sau pensule, o tabletă grafică sau un aparat foto de duzină. Cu cât a trecut timpul și am câștigat bani din arta mea, plus progresul tehnologic tot mai accelerat, am reinvestit totul în aparatură de calitate, așa că mi-am permis să „ridic” nivelul producției la ceva puțin mai „glossy”.

Revenind la arta occidentală și în special la cea americană, odată cu apariția YouTube am putut să mă apropii mai mult de detalii, să văd un videoclip sau să ascult o piesă „pe repeat”. Așa am putut pătrunde mai bine patternuri, am recunoscut clișee sau, din contra, producții originale. În tot acest răstimp, siderat de turnura extrem de „urâtă” pe care o lua parcă întregul content din mass-media (de la sound la texte, de la îmbrăcăminte la frizuri și mai departe), am migrat tot mai mult spre artiști de nișă. Acolo parcă se mai păstra ceva din principialitatea cu care se face arta și mai puteai simți umanul, dedicarea sau afecțiunea pentru „meșteșug”.

Apropo de această principialitate, revenind la arta hippie, m-am gândit că, poate, atunci a avut loc un moment important de turnură în media americană. Dacă compari o piesă chiar „standard” a vremii cu un „hit” al zilei de azi, te întristezi amarnic de starea de degradare a artistului mainstream al prezentului. Bineînțeles, nu sunt singurul care deplânge asta, dar fenomenul pare să fi fost tot mai acut, deceniu după deceniu. În același timp, masivitatea ecosistemului creativilor aduce câte un suflu nou în acele zone de nișă despre care vorbeam mai devreme. Așa că da, „sistemul” se înnoiește de pe unde nici nu te aștepți. Cu siguranță că „arta lumii” nu va muri niciodată atâta timp cât vor exista oameni care încearcă să nu facă compromisuri și să împingă limitele cunoașterii și ale umanității înainte.

Ca ultim gând, mă frământă uneori o nostalgie pentru perioada interbelică și artiștii vremii. De la „Bauhaus” la suprarealism, de la cubism la futurism, găsim acolo opere ale unor exploratori pe care, sincer, îi văd deseori ca pe o ultimă zvâcnire a unor mentalități curajoase. Cum progresul tehnologic ne-a oferit atâtea unelte și medii noi, avem și noi, creativii independenți de astăzi, șansa și chiar obligația să le urmăm pașii în același tip de demers. Și poate că avem mai puține scuze și mai multă responsabilitate s-o facem.

---

English version

I must admit that one question has been troubling me for quite some time: “Why was the hippie movement in 1960s–70s America suppressed?”. I find very little information on YouTube, but I listen with great passion to Santana, Hendrix, Led Zeppelin or the Mahavishnu Orchestra whenever I’m in a good mood.

For many, many years, America was for me an impenetrable mystery, something I longed for deeply. One of my most beautiful dreams was that I was walking along an interstate road near the Grand Canyon or through the deserts of Arizona.

The first images that fascinated me were, of course, those from the music videos shown on New Year’s Eve 1989–1990. There was admiration in the way people talked about the novelty of the times: rap and hip-hop were gaining popularity and were described as innovative arts in which anyone, from any background or origin, could criticize the system and freely express themselves.

Gradually, I immersed myself in the colorful imagery and symbolic visuals of the MTV videos of the early and mid-1990s. It was then, almost as in a dream, that I understood that everything appearing in such a media work had some hidden meaning, and I sensed—although I didn’t quite understand—that it was a form of special communication with the “spectators” and not just… “art for art’s sake.” I remember asking myself whether the message was addressed exclusively to Americans, merely imported by local television, or perhaps meant for the entire world. In adolescence you do not yet perceive the ramifications and vastness of the media bubbles you live in, so I remained confused for a while.

American influence penetrated everywhere, not only through MTV, graphic design, magazine covers, interviews and photos of singers and actors, tabloids. At some point, everything became overwhelming: a massive noise that seemed to have no meaning at all. Step by step, I began to ignore this cloud of information and retreat into more specialized “niches” where I felt more at home: jazz, fusion, electro, techno, etc.

I had a strange intuition during my high school and university years: it seemed that some colleagues and even adults understood something deeper about this invasion, as well as the cryptic or symbolic language transmitted through media channels. My intuition was that this concerned people from the old establishment and their “circles of influence.” Whether they truly understood what was being “said” there or merely listened to rumors or young people’s comments, I still don’t know. Certainly, only a music specialist could fully grasp the harmony, rhythm, or “narrative” structure of a track, just as only an alert mind could truly understand music videos.

Of course, some figures in Romanian media—actors, directors, screenwriters—might also have had a chance, through their experience in the system, to decipher more easily those messages that were certainly broadcast across various niches, especially among the young. As Paula, my sister, gradually entered that system—I accompanied her a few times behind the scenes of various TV shows or to two or three interviews—I also got to see a bit of the “background.” I was most shocked to see a massive rat running over power cables while Andreea Marin was sweetly addressing the audience at “Surprize Surprize.” In any case, I immediately understood that Romanian TV, and perhaps Western TV as well, was a façade, an empty shell, something also confirmed by the poor performance of its popular figures and by the low quality of the shows: from editing to post-production, from filming to speech, everything seemed hastily stitched together, dated, superficial, and even tasteless.

That’s how I shut the “window” toward Romanian media channels for good. Today I understand that, back then, it was all that “could be done”; Romanians did not yet have access to high-quality technology, nor to skilled scenographers, musicians, or producers. Western influence was not yet deciphered well enough. I remember being both amused and baffled by the ridiculous clumsiness of the young copycats—on one hand—and by the outdated trends still hanging on from communism, kept alive through system inertia and popular/populist mentality.

I was certain I could do those jobs better than they did: from music producers to videographers, everything seemed like amateur work. This is probably why I first started doing artwork for Paula’s albums and attempted some musical collaboration. My “help” was not accepted at all or, if it was, it was received with doubt and, sadly, almost without any material reward. And not necessarily from Paula, but from those around her: from the manager to assistants, from photographers to the musicians in her band or sound engineers, there floated an eternal suspicion or bewilderment. Who was this “guy” and what was he doing “among us”? Why was he “involving himself” in their world? What were his “motives”?

The clear difference between me and that entire “establishment,” which I felt back then and still affirm today, was that I always relied on “instinct,” feeling, invoking the subconscious, spontaneous inspiration, improvisation. Generally, I believed in art for art’s sake, in experimentation, innovation, and progress. These people, however, were always planned, cerebral, and—dare I say—far too calculated for their (pseudo)-artistic output to still have any human value. In my view, very few people in the “system” respect art for what it truly means: not only absolute humanism, but also the way in which it questions the limits of political, social, and economic systems while maintaining elegance and style in expression and behavior.

Of course, with age I also became more cerebral. I grew more mature, wiser, less impulsive or exuberant. I always drew inspiration exclusively from Western artists and, year after year, I absorbed and learned their symbolic and technical languages, often doing “reverse engineering” to glimpse what lay behind their motivation to make music videos or films. It was sustained, long work done with the limited tools I had at the time. I always tried to invest little and express what I had to say with minimal means. This minimalism started simply for financial reasons: I had an old, rickety laptop and two or three pencils or brushes, a graphic tablet, or a cheap camera. As time passed and I earned money from my art—along with the increasingly accelerated technological progress—I reinvested everything into proper equipment, so I was able to raise my production quality to something a bit more “glossy.”

Returning to Western, and especially American art, with the rise of YouTube I could finally get closer to details, watch videos or listen to songs “on repeat.” That’s how I came to better understand patterns, recognize clichés, or, on the contrary, discover original productions. Throughout this period, shocked by the extremely “ugly” turn that the entire mass-media content seemed to take (from sound to lyrics, from clothing to hairstyles and beyond), I gravitated more and more toward niche artists. It was there that something of the principled way of making art still seemed to survive, where one could still feel humanity, dedication, or affection for the “craft.”

Speaking of this principled spirit, returning to hippie art, I thought that perhaps that was when an important turning point occurred in American media. If you compare even a “standard” track of the era with a “hit” of today, you become deeply saddened by the degraded state of today’s mainstream artists. Of course, I am not the only one lamenting this, but the phenomenon seems to have grown worse decade after decade. At the same time, the massive ecosystem of creators continually brings fresh air into those niches I mentioned earlier. So yes, the “system” rejuvenates itself in ways you’d never expect. Surely, the “art of the world” will never die as long as there are people who refuse to compromise and who push the boundaries of knowledge and humanity forward.

As a final thought, I often feel nostalgic for the interwar period and its artists. From Bauhaus to surrealism, from cubism to futurism, we find there works by explorers whom I honestly see as one of the last bursts of truly courageous mentalities. With all the tools and new media that technological progress has given us, we—today’s independent creatives—also have the chance, and even the obligation, to follow in their footsteps with the same kind of intent. And perhaps we now have fewer excuses and more responsibility to do so.