PAUL SELING

Versiunea în limba română

Surprinzător, în sistemul social post-comunist, de tranziție, societatea poartă încă cu sine tarele lăsate de regimul opresiv. Aveam 12 ani la Revoluția din 1989 și rețin cu greu, sub forma extrem de difuză, complicatele moduri de a relaționa ale adulților.

Din câte îmi amintesc, am cunoscut o serie de personaje interesante, reușind să cartografiez cu o minte oarecum imatură câteva din tipologiile vremii. Îmi aduc aminte în special de modul de a se exprima al adulților care dețineau funcții cheie în sistem. Eram veșnic mirat și alert la o formă ciudată de pervertire a exprimării și a limbajului. Deși acești adulți păreau uneori că-mi vorbesc afectuos, sesizam de fiecare dată duplicitarul în intonație, timbrul vocal sau alegerea cuvintelor. Mă speriau în special femeile, pentru că bărbații păreau parcă mai rezervați. Poate că reușeam să interpretez manifestările lor și analizându-i ca și cuplu, judecând modul de a se raporta unul la altul, la a-și calcula strategia în comunicare și a-și alege rolurile în dialogul cu părinții mei sau cu mine.

În mod cert trăiam un coșmar, cu toții. Bănuiesc că plutea în aer suspiciunea, teama de a fi „turnat”, „spionat” și apoi arestat, agresat, torturat sau chiar ucis, poate fără motiv.

Cu siguranță cei din funcții importante erau mai puțin susceptibili la a cădea pradă opresiunii. Manifestau o siguranță specifică, în special bărbații, alături de soțiile lor – care păreau că le susțin poziția de putere și că au roluri de mediatori. Acestea se erijau în acest fel în roluri de negociatori, manipulatori ai mediului și ai opiniei celor din jur, asemenea unui serviciu de „public relations” din ziua de astăzi, susținându-și atât lor cât și soților imaginea și statutul social.

Bănuiesc că aceste poziții de putere în sistemul totalitar aduceau (uneori) cu sine în conștiința actorilor/pionilor o formă de vinovăție, asumată sau nu, înțeleasă sau nu, manifestată sau nu. Toată lumea înțelegea că trăim sub opresiune, de la cei mai slabi la cei mai puternici, așa că la un anume nivel de „conștiință de sine” era nevoie de un compromis. Acceptarea beneficiilor de care aveau parte muncind în sistem (acces la mâncare mai bună, neraționalizată, îmbrăcăminte de calitate, aparatură electronică șamd.) le impunea acestor oameni o formă de negociere a compromisului cu sine, cu cei din jur, cu societatea ca întreg și cu valorile umaniste. Bineînțeles, acest efort era greu de susținut pe termen lung, așa că presupun că la un moment dat acești oameni renunțau la a-și mai pune probleme… existențiale. Sau le clasau fie ca irelevante fie ca inutile. Sau, de ce nu, le ascundeau chiar de ei înșiși, închizând potențialul conflict în subconștient.

În acest punct aș specula că, în funcție de educație, intelect, moștenirea genetică și poziția în sistemul de putere, comportamentul unora migra către abuz – față de sine sau/și față de cei din jur – poate din ce în ce mai radical, iar al altora către o formă de acceptare placidă, ternă; probabil, cu variațiuni între aceste două extreme.

Am extrapolat puțin aceste scheme obținute din observațiile mele directe ca și copil, gândindu-mă și la structura de putere a Partidului. Cum părinții mei funcționau fără „pile sau relații” în ceea ce am putea numi „clasa medie” a societății (tată inginer constructor, mamă profesoară), contactele noastre se întindeau puțin în zona superioară și inferioară a ierarhiei de atunci (am cunoscut tangențial șefi de-ai lui tata și câțiva colegi de birou, iar în sala profesorală a mamei am intrat în legătură cu alte cadre didactice, directorul, șamd.). Deci, am evaluat în minte, mulți ani mai târziu, ce se va fi întâmplat și în restul clasei conducătoare, ca și în rândul oamenilor simpli, al victimelor, al torționarilor, al turnătorilor, al membrilor Securității, miliției, șamd. M-au ajutat bineînțeles și informațiile obținute prin observarea directă a evoluției foștilor mei colegi de școală sau a familiilor lor în perioada de după 1989, trăirea efectivă a relațiilor afective, cunoscând sau învățând pe parcurs câte ceva despre statutul lor sau poziția în societatea pre-revoluționară.

Bineînțeles, mi-am păstrat întotdeauna rezerva. Neavând date suficiente, netrăind îndeajuns în comunism, neavând o minte matură în acele vremuri, am preferat să studiez în timp îndelungat materiale din media – în special YouTube – despre propagandă, politica regimurilor comuniste – și nu numai. Am făcut în mod constant o sinteză bazată pe informație, date obținute empiric, memoria afectivă a copilului care fusesem și, bineînțeles, ceea ce mi se întâmpla în mod constant în viața de adult.

Muncind în sistemul economic post-comunist și apoi ca freelancer sau artist independent pe platforme globale am început să integrez gradual și noi informații despre alte tipuri de sisteme politice sau sociale: cel american, capitalist; cel „imperialist” – monarhii de toate felurile sau diverse altele; cele europene, asiatice, șamd. Din nou, m-am documentat cu ajutorul Youtuberilor, am urmărit uneori evoluția piețelor financiare, a schimbărilor sociale, a celor mediatice, șamd. Bineînțeles, am rămas conștient de faptul că nici un sistem nu e perfect, nu există un adevăr absolut și, mai ales, nu cred că vreo rețea de putere are cu adevărat control asupra țării peste care…prezidează. Și mai ales, am înțeles că fiecare din aceste sisteme conține oameni compromiși, oameni inabili sau, din contră, foarte capabili, oameni insuficient instruiți pentru aceste funcții sau complet inutili. Mai există spionaj – vechi sau nou – mafie – globală sau locală, rețele de trafic de droguri, terorism, războaie ideologice, religioase, șamd.

În mod cert corupția tarează orice sistem, fie el opresiv, comunist sau capitalist. Ea capătă doar alte forme sau manifestări, în funcție de seturile de reglementări care susțin aceste sisteme și de structurile de putere; se manifestă la absolut orice nivel, de la cel mai simplu cetățean până la cel mai ilustru președinte. Ea este ținută în poziție de corupția forțelor de ordine, a sistemelor de securitate națională, a sistemelor religioase, de conflictele inter-statale, este provocată, dezvoltată uneori intenționat cu scopul de a cuceri, a submina, a manipula. Este într-adevăr vorba de un război continuu, extrem de agresiv, fără limite când e vorba de a obține un rezultat favorabil. Propaganda, manipularea opiniei publice, jocurile de imagine sunt îndeobște în mâna status-quo-ului care încearcă, cum face din zorii civilizației, să își întindă rețeaua de influență și control până în ultimul punct geografic al teritoriului pe care îl are sub control. Și nu numai acolo, ci până în ultimul ungher al ultimei minți capabile să-l înțeleagă, să-l confrunte sau să-i provoace autoritatea.

Revenind la sistemul comunist în care am crescut, am acum senzația că tranziția în care ne aflăm în acest moment ne-a prins oarecum nepregătiți. Ne aflăm la intersecția dintre mai multe zone de influență – atât geografic cât și ideologic – și în mințile noastre se luptă mai multe feluri de sisteme propagandistice. Cred că izolarea celor 45 de ani, lipsa de informare și de expunere la aceste tipuri de propagandă greu vizibilă și extrem de agresivă ne face – ca popor, ca și conștiință națională sau de grup – extrem de vulnerabili.

E vorba bineînțeles, pe lângă vidul de informare în care am trăit și de efectele anilor sub totalitarism. Ne-am format în acești 45 de ani anumite obiceiuri, moduri de a gândi și de a ne manifesta care poate acum nu sunt în concordanță cu „standardele” moderne ale civilizației globale (dacă ele chiar există). Și ce e poate și mai bizar e că, cu siguranță, nici nu suntem îndeajuns de conștienți de acest lucru încă.

Este posibil ca alte nații, cu vechime, istorie și un patrimoniu solid care atestă și susțin aceste lucruri să funcționeze după principii extrem de diferite de ale noastre, o populație cu o experiență aparte și doar 100 de ani trăiți ca entitate „de sine stătătoare”. Această istorie, fracturată în timp de atâtea provocări, poate fi și ea sursa confuziei sau a lipsei de coeziune sau sens în mentalul colectiv și, de ce nu, chiar în cel individual.

---

English version

Surprisingly, in the post-communist, transitional social system, society still carries within it the scars left by the oppressive regime. I was 12 years old at the Revolution of 1989, and I can barely recall, in an extremely diffuse form, the complicated ways in which adults related to one another.

From what I remember, I met a series of interesting characters, managing to map out with a somewhat immature mind a few of the typologies of the time. I especially recall the manner of expression of adults who held key positions in the system. I was always astonished and on alert at a strange form of perversion of expression and language. Although these adults sometimes seemed to speak to me affectionately, I sensed each time the duplicity in their intonation, vocal timbre, or choice of words. Women frightened me in particular, because men seemed more reserved. Perhaps I also managed to interpret their behaviors by analyzing them as couples, judging how they related to one another, how they calculated their communication strategies, and how they chose their roles in dialogues with my parents or with me.

We were certainly all living a nightmare. I assume that in the air there floated suspicion, fear of being “reported,” “spied on,” and then arrested, assaulted, tortured, or even killed, perhaps without reason.

Surely those in important positions were less likely to fall prey to oppression. They displayed a specific kind of confidence, especially the men, alongside their wives – who seemed to support their position of power and act as mediators. In this way, these women positioned themselves as negotiators, manipulators of the environment and of public opinion, similar to a modern-day “public relations” service, sustaining both their own and their husbands’ image and social status.

I assume that these positions of power within the totalitarian system brought with them (at times) a form of guilt in the consciousness of the actors/pawns – assumed or not, understood or not, manifested or not. Everyone understood that we lived under oppression, from the weakest to the strongest, so at a certain level of “self-awareness” a compromise was necessary. The acceptance of the benefits they enjoyed while working within the system (access to better, unrationed food, quality clothing, electronic devices, etc.) imposed on these people a kind of negotiation of the compromise with themselves, with those around them, with society as a whole, and with humanistic values. Of course, this effort was difficult to sustain in the long term, so I suppose that at some point these people stopped asking themselves… existential questions. Or they categorized them as irrelevant or useless. Or, why not, hid them from themselves, burying the potential conflict in the subconscious.

At this point I would speculate that, depending on education, intellect, genetic heritage, and position within the power structure, some people’s behavior drifted toward abuse – toward themselves or others – perhaps more and more radically, while others drifted toward a form of placid, dull acceptance; probably with variations between these two extremes.

I extrapolated these patterns somewhat from my direct observations as a child, also thinking about the Party’s power structure. Since my parents functioned without “connections or influence” within what could be called the “middle class” of society (father a civil engineer, mother a teacher), our contacts only slightly extended into the upper and lower tiers of the hierarchy of that time (I met, tangentially, some of my father’s bosses and a few office colleagues, and in my mother’s teachers’ lounge I interacted with other teaching staff, the principal, etc.). So, many years later, I mentally evaluated what might have been happening in the rest of the ruling class, as well as among ordinary people, victims, torturers, informants, members of the Securitate, militia, etc. My understanding was certainly aided by information gathered through observing the post-1989 evolution of my former school colleagues or their families, by living real emotional relationships, learning along the way something about their status or position in pre-revolutionary society.

Of course, I always kept my reserve. Lacking sufficient data, not having lived long enough under communism, not having a mature mind at the time, I preferred to study over a long period various media materials – especially YouTube – about propaganda, the politics of communist regimes – and not only. I constantly synthesized information based on data, empirical observations, the emotional memory of the child I had been, and, of course, what constantly happened to me in adult life.

Working in the post-communist economic system and later as a freelancer or independent artist on global platforms, I gradually began integrating new information about other types of political or social systems: the American, capitalist one; the “imperialist” ones – monarchies of all kinds or others; the European, Asian systems, etc. Again, I researched with the help of YouTubers, sometimes following the evolution of financial markets, social changes, media developments, etc. I remained aware that no system is perfect, no absolute truth exists and, especially, I do not believe that any network of power truly has control over the country it… presides over. And above all, I understood that each of these systems contains compromised people, incompetent people or, on the contrary, very capable ones, people insufficiently trained for their functions or completely useless. There is still espionage – old or new – mafia – global or local, drug trafficking networks, terrorism, ideological and religious wars, etc.

Corruption undoubtedly infects every system, whether oppressive, communist, or capitalist. It merely takes on different forms or manifestations depending on the regulatory structures supporting these systems and the power structures; it manifests at absolutely every level, from the simplest citizen to the most illustrious president. It is reinforced by the corruption of law enforcement, national security systems, religious systems, by interstate conflicts; it is provoked or sometimes intentionally developed with the aim of conquering, undermining, manipulating. It is indeed a continuous war, extremely aggressive, without limits when it comes to obtaining a favorable result. Propaganda, manipulation of public opinion, image games are usually in the hands of the status quo, which tries, as it has since the dawn of civilization, to extend its network of influence and control to the last geographical point of the territory it controls. And not only there, but to the last corner of the last mind capable of understanding it, confronting it, or challenging its authority.

Returning to the communist system in which I grew up, I now have the feeling that the transition we are currently in caught us somewhat unprepared. We are at the intersection of several zones of influence – both geographic and ideological – and in our minds several kinds of propagandistic systems are battling. I believe that the 45 years of isolation, the lack of information and exposure to these types of barely visible yet extremely aggressive propaganda make us – as a people, as a national or group consciousness – extremely vulnerable.

It is, of course, not only about the informational void in which we lived, but also about the effects of the years under totalitarianism. In those 45 years we developed certain habits, ways of thinking and behaving that may now no longer be aligned with the “modern standards” of global civilization (if such standards even exist). And what may be even more bizarre is that we are surely not aware enough of this yet.

It is possible that other nations, with long histories and strong heritage that attest to and support these things, function according to principles vastly different from ours – we, a population with a unique experience and only 100 years lived as a “self-standing” entity. This history, fractured over time by so many challenges, may also be a source of confusion or lack of cohesion or meaning in the collective psyche and, why not, even at the individual level.