Versiunea în română
Muzica electronică și destrămarea ego-ului
Practica muzicii electronice, privită în profunzimea ei, nu este doar o formă de expresie artistică. Este o cale de explorare a conștiinței, un laborator al ființei. În timp ce compozitorul clasic interpretează forme prestabilite, muzicianul electronic modelează sunetul însuși – creează un univers care nu exista înainte. Acest gest demiurgic seamănă cu ideea vibrației originare din tradițiile orientale, acel „Aum” prin care lumea a fost făcută să existe.
A lucra cu sunetul devine o lucrare asupra sinelui. DAW-urile, sintetizatoarele, pluginurile – toate sunt oglinzi ale conștiinței. În fața lor, artistul își întâlnește proiecțiile, umbrele, dorința de control, dar și fragilitatea. Ca și în procesul jungian de individuare, creatorul confruntă în muzică propriul inconștient: zgomotele, imperfecțiunile, glitch-urile, disonanțele devin materie de transformare.
Tehnologia, asemenea ego-ului, creează iluzia unei stăpâniri totale. Dar în clipa în care artistul încetează să forțeze și începe să asculte ceea ce sistemul îi oferă spontan, apare acel moment de desprindere: o meditație în mișcare, o formă de wu wei – acțiunea fără efort.
În tradițiile mistice, extazul este mijlocul prin care omul se unește cu divinul. Dervișul rotește corpul până la dizolvarea sinelui; yoghinul ascultă vibrația sunetului primordial; monahul cântă până când vocea devine rugă. Muzica electronică continuă această linie sacră într-o formă postmodernă. În bucla sonoră, în reverberația infinită, mintea se liniștește. Dincolo de control și analiză, rămâne doar fluxul vibrației.
Psihicul uman se reflectă în structura muzicii: inconștientul pulsațional (Id-ul) se exprimă prin ritm și frecvențe joase; ego-ul construiește forma; supraeul adaugă criteriul estetic și moral. Când aceste niveluri se contopesc, apare o alchimie interioară – energia brută devine ordine spirituală, iar ego-ul, un simplu canal al expresiei.
Astfel, lucrul cu sunetul devine o formă contemporană de yoga. DAW-ul e mandala ta, sintetizatorul – veșmântul tău de meditație. Destructurarea ego-ului nu înseamnă respingerea tehnologiei, ci integrarea ei ca instrument al transcendenței. Așa cum alchimistul lucra cu plumbul pentru a-l transforma în aur, artistul modern modelează vibrația digitală pentru a descoperi lumina conștiinței.
Dincolo de digital: întoarcerea spre acustic
După decenii de explorare a lumilor virtuale, mulți artiști simt nevoia să se întoarcă spre acustic. Această mișcare nu e o simplă modă, ci o reacție profundă – psihologică, culturală și spirituală – la saturația lumii digitale.
Tehnologia a oferit libertate nelimitată, dar și oboseală. Într-un univers infinit editabil, unde totul poate fi corectat și refăcut, dispare rezistența materiei, greutatea realului. De aici se naște dorința de a atinge din nou lemnul unui instrument, de a simți vibrația aerului, de a lucra cu un sunet care are corp și gravitație.
Instrumentele acustice reactivează memoria corporală – o dimensiune uitată în fața ecranului. Reîntoarcerea la acustic devine, în felul ei, o reîntoarcere la corp, la respirație, la lumea tangibilă. În plan simbolic, ea amintește de ciclurile istoriei spirituale: după perioade de sofisticare și raționalizare, apare mereu dorința de simplitate, de natură, de autenticitate.
Piața digitală, saturată de mostre identice și modele generate artificial, amplifică această nevoie. Într-o lume unde totul poate fi replicat, gestul irepetabil al unui instrument real devine o formă de rezistență.
Pe plan interior, această migrație de la digital la acustic este o purificare a ego-ului. Compoziția digitală oferă control absolut; cea acustică cere abandon, acceptare, prezență. Erorile devin parte din frumusețe. Imperfecțiunea devine adevăr.
În cele din urmă, viitorul pare a fi al hibridului sacru – o fuziune între spațiul digital și cel organic. Sunetul natural procesat subtil, spațiile reale completate de efecte digitale, instrumentele tradiționale integrate în peisaje electronice. Aici, digitalul devine corp subtil, iar acusticul – trup viu.
Această reconciliere a celor două lumi nu este o fugă din tehnologie, ci o maturizare a ei. O reintegrare a spiritului în materia sonoră.
English version
Electronic music and the dissolution of the ego
The practice of electronic music, in its deepest sense, is not merely an artistic expression — it is a journey of consciousness, a form of inner alchemy. While the classical composer interprets preexisting structures, the electronic musician sculpts sound itself, creating a universe that did not exist before. This creative act resembles the ancient idea of the primordial vibration — the “Aum” through which the world was brought into being.
Working with sound becomes an act of working upon the self. DAWs, synthesizers, and plugins are mirrors of the mind. Within them, the artist encounters projection, shadow, and the illusion of control. Much like Jung’s process of individuation, musical creation exposes the unconscious — noise, imperfection, dissonance — and transforms them into pathways of awareness.
Technology, like the ego, tempts us with the fantasy of total control. But the moment one stops forcing and begins to truly listen, something shifts. Creation becomes meditation; sound becomes a teacher. The artist acts through non-action, embodying the spirit of wu wei — effortless doing.
Throughout mystic traditions, ecstasy is the bridge between the human and the divine. The Sufi spins until the self dissolves, the yogi listens to the vibration of the universe, the monk chants until voice becomes prayer. Electronic music continues this sacred lineage in a modern form. Within loops and reverberations, the mind quiets, and consciousness expands beyond the self.
The human psyche mirrors this process: the instinctual Id moves through rhythm and bass; the Ego builds form and order; the Superego refines and judges. When these levels merge, they create a psychic alchemy — raw energy becomes harmony, ego becomes channel.
Thus, working with sound is a form of modern yoga. The DAW is your mandala; the synthesizer, your robe of meditation. Ego dissolution does not mean rejecting technology but transforming it into a vessel of transcendence. As the alchemist turned lead into gold, the artist shapes vibration into light.
Beyond the digital: the return to the acoustic
After decades of digital exploration, many artists now turn toward the acoustic realm. This is not a nostalgic retreat but a deep response — psychological, cultural, and spiritual — to digital saturation.
Technology has given us infinite creative freedom, yet also fatigue. In a world where everything is editable, reversible, and weightless, we long for friction — for the resistance of wood, the breath of air, the resonance of a real space.
Acoustic instruments reawaken the body’s memory — that preverbal intelligence forgotten before the screen. Returning to acoustic sound is, in essence, a return to embodiment, to breath, to touch. Spiritually, it echoes the great cycles of history: after complexity comes simplicity, after abstraction — nature.
In a digital market flooded with identical sounds and AI-generated patterns, authenticity arises through the unrepeatable gesture of a human performance.
On a deeper level, the acoustic turn is an ego purification. Digital music offers perfect control; acoustic music demands surrender. Mistakes become part of beauty; imperfection becomes truth.
The future, however, may belong to the sacred hybrid — a reconciliation of the two worlds. Subtly processed acoustic recordings, real spaces enhanced with light digital touch, traditional instruments woven into electronic landscapes. Here, the digital becomes the subtle body; the acoustic, the living flesh.
This union is not an escape from technology but its maturation — the reintegration of spirit into matter, vibration into life.
PAUL SELING 
Leave a comment