Varianta în limba română
Îmi pare extrem de rău că nu pot să găsesc în memorie punctul de început al situației aparte în care mă aflu astăzi. Zilnic scormonesc prin memoria timpurie fără să pot identifica personajele care, de la o vârstă extrem de fragedă, populau deja spațiul meu personal. Sunt blocat și de afectivitatea specifică copilului, care vedea în adulți oameni de încredere, protectori, exemple și nu potențiali agresori.
Poate am mai spus-o, din cauza faptului că și mama a fost profesoară am avut întotdeauna un plus de admirație și poate și de afecțiune pentru proprii profesori. Mulți dintre ei, realizez astăzi, nu meritau asta dar… la vremea respectivă, fără atâta experiență „de viață”, așa am știut să văd lucrurile.
În mod clar nu am trecut prin nici un segment din anii de studii (școala primară, gimnaziu, liceu sau facultate) fără să am parte de agresiuni din partea lor. Pentru fiecare vârstă pare că a fost vorba de alt tip. Dacă în copilărie ea era insidioasă, oblică, atipică, pe măsură ce am crescut ea a devenit tot mai fățișă, mai directă, mai acută. Ani și ani am tot analizat comportamentele acestor tutori, încercând să le găsesc justificări. M-am autoacuzat de nenumărate ori, dându-le dreptate. Am citit într-un final și despre „sindromul Stockholm” și cu siguranță că am integrat fără să vreau multe din manierele lor de a se manifesta.
Psiholoaga cu care mă întâlnesc de ceva vreme mi-a răspuns, la întrebarea mea despre asta (întrebasem de ce „copiez” fără să vreau elemente din comportamentul fiecărui abuzator din trecut), că lucrul acesta se întâmplă pentru că nu vrem să recunoaștem, ca posibile victime, faptul că ne simțim slabi, inferiori, vulnerabili. Această „identificare” cu agresorul ar părea că „ne ajută” să îi devenim egali. M-am tot gândit că în modul ăsta nu facem decât să integrăm aceste comportamente negative și în final să devenim, la rândul nostru, potențiali agresori pentru alți oameni din jur.
Am „rezolvat” tot timpul această posibilă tendință căutând să le înțeleg personalitățile, să decodific situațiile în care, probabil, erau prinși fără voia sau știința lor. Ani de zile am studiat istorie, sociologie, psihologie – mulțumită Youtube – doar ca să văd cadrul mai larg în care acești oameni și-au dus viețile. Poate asta a fost maniera mea de „a-mi ierta aproapele”, după cum ne sfătuiește dogma creștină. Am înțeles de devreme că această „iertare” e de fapt singura ieșire dintr-un conflict posibil pe care agresorul – la rândul lui o fost victimă a altuia – caută să-l inițieze prin această formă de atac.
M-am tot gândit la asta, speculând cumva că genul ăsta de relații de codependență au la bază mecanismul inconștient prin care o victimă caută în mod constant să „pună în funcțiune” („to reenact”, în engleză) un abuz anterior, absorbind într-un nou scenariu alte și alte personaje. Am intuit cumva că pentru a înțelege, a integra și apoi a ieși din cercul vicios al suferinței, victima „consumă” resursele umane – și nu numai umane – pe care le poate atrage în acest joc. Joc care, uneori, poate fi de-a dreptul mortal.
Multă vreme am intrat în genul ăsta de relaționări – fie afective, fie de prietenie – încercând să disip rațional, prin analiză împreună cu partenerul de discuție (sau de viață), tensiunile și angoasele de care aceștia sufereau. Am constatat cu tristețe că „a psihologiza” – mai ales ca amator – nu e suficient. Cu multe daune, timp și energie pierdute am realizat că puțină lume poate sau știe să își folosească doar mintea rațională pentru a-și analiza și apoi rezolva propriile probleme. Majoritatea pare să aibă nevoie de a pune în mișcare scenarii complexe pentru – credeam eu – a înțelege și a încheia, sau „a face pace”, cu trecutul și cu evenimentele lui traumatizante. E întotdeauna nevoie de „vinovați”, e nevoie de „finaluri fericite”, de „pedepse” și de „călăi”.
După multe încercări și eșecuri repetate am început să mă feresc de orice și oricine părea că circulă orbecăind prin propria viață. Dar asta m-a făcut să mă izolez în postura de spectator tot mai distant al vieților tuturor. În același timp am ales psihoterapia ca metodă directă și inofensivă de a ajunge la miezul propriilor probleme, fără a mă mai angaja în structura complicată a scenariilor personale care populează astăzi, într-un hățiș de nepătruns, mentalul colectiv. Acest proces este însă unul de durată și, după părerea mea, în cazul meu particular, ar trebui să se întindă pe mulți, mulți ani.
M-am întristat aflând de la prietenii mei psihologi că și ei sunt, la rândul lor, vulnerabili, că au acele „blind spots” pe care doar un alt terapeut le poate identifica. Sunt tot mai conștient de faptul că nu putem decât prin comunicare și analiză rațională să ieșim din structurile scenariilor și predispozițiilor cu care am fost cadorisiți nu numai de la naștere, ci poate cu multe, multe generații în urmă. Cu cât efortul acesta este mai masiv, cu atât avem o șansă să ieșim din cercurile vicioase și spațiile închise ale minților consumate de traumă și suferință. Și cu cât ne lăsăm atrași în ciclul sentimentelor negative, cu atât mai dificil de ieșit din aceste situații, atât ca indivizi cât și ca și comunitate.
Aceste cuvinte care par „mari” se găsesc, bineînțeles, în „aer” încă de când ne naștem. Mistica orientală vorbește de peste 5000 de ani despre „karma”, spre exemplu. Și totuși, totuși, în cazul meu personal, toate acestea au rămas cuvinte goale pe care nu le-am putut cu adevărat înțelege până când n-am cunoscut prin proprie experiență adevărul din spatele dogmei.
Uneori mă gândesc că verbalizarea, transformarea acestor concepte despre empatie, suferință, cercul infinit al suferinței ș.a.m.d. în principii, în cărți sfinte și în mantre au parcă exact efectul contrar. Ele sunt cu ușurință deturnate de la sensul lor inițial – și inițiatic – de oameni care le folosesc cu dibăcie într-un discurs personal în încercarea de a manipula pe cei din jur. Dacă și cei manipulabili poartă o vină în acest binom agresor-victimă, rămâne de analizat într-o altă însemnare.
English version
I am extremely sorry that I cannot find in my memory the starting point of the unusual situation I find myself in today. Every day I dig through my early memories without being able to identify the characters who, from a very young age, were already populating my personal space. I am also blocked by the affectivity specific to a child, who saw adults as trustworthy people, protectors, examples – and not potential aggressors.
Perhaps I have said this before, but because my mother was also a teacher, I always had a special admiration and perhaps even affection for my own teachers. Many of them, I realize today, did not deserve it, but… at that time, without much “life experience,” that was how I knew to see things.
Clearly, I did not go through any stage of my studies (primary school, middle school, high school, or university) without experiencing some form of aggression from them. At every age, it seemed to take a different form. If in childhood it was insidious, indirect, atypical, as I grew older it became more blatant, more direct, more acute. For years and years I analyzed the behavior of these tutors, trying to find justifications for them. I blamed myself countless times, siding with them. In the end, I also read about “Stockholm Syndrome,” and I am sure that I unwillingly absorbed many of their manners of expression.
The psychologist I have been seeing for some time answered my question about this (I had asked why I “copy” elements of the behavior of each past abuser without wanting to) by saying that this happens because, as potential victims, we don’t want to admit that we feel weak, inferior, vulnerable. This “identification” with the aggressor seems to “help” us become their equals. I kept thinking that in this way we only integrate these negative behaviors and in the end become, in turn, potential aggressors for other people around us.
I always “solved” this possible tendency by trying to understand their personalities, to decode the situations in which, probably, they were trapped without their will or knowledge. For years I studied history, sociology, psychology – thanks to YouTube – just to see the wider framework in which these people lived their lives. Perhaps this was my way of “forgiving my neighbor,” as Christian dogma advises. I understood early on that this “forgiveness” is in fact the only way out of a possible conflict that the aggressor – who in turn had once been someone else’s victim – seeks to initiate through such an attack.
I kept thinking about this, speculating that such codependent relationships are rooted in the unconscious mechanism by which a victim constantly seeks to “set in motion” (“to reenact,” in English) a past abuse, drawing new and new characters into the scenario. I somehow intuited that in order to understand, to integrate, and then to break free from the vicious circle of suffering, the victim “consumes” human – and not only human – resources they can draw into this game. A game that can sometimes be downright deadly.
For a long time I entered such relationships – either affective or of friendship – trying to rationally dissipate, through analysis with the partner in discussion (or in life), the tensions and anxieties they suffered from. I found with sadness that “psychologizing” – especially as an amateur – is not enough. With much damage, wasted time and energy, I realized that few people can or know how to use only their rational mind to analyze and then resolve their own problems. Most seem to need to set in motion complex scenarios in order – I thought – to understand and to conclude, or “make peace,” with their past and its traumatic events. There is always a need for “culprits,” for “happy endings,” for “punishments,” and for “executioners.”
After many attempts and repeated failures, I began to avoid anything and anyone who seemed to wander blindly through their own life. But this led me to isolate myself in the position of an increasingly distant spectator of everyone’s lives. At the same time, I chose psychotherapy as a direct and harmless way of reaching the core of my own problems, without engaging anymore in the complicated structure of personal scenarios that today, in an impenetrable thicket, populate the collective mind. However, this process is a long one, and in my opinion, in my particular case, it should stretch over many, many years.
I was saddened to learn from my psychologist friends that they too are, in turn, vulnerable, that they have those “blind spots” that only another therapist can identify. I am increasingly aware that only through communication and rational analysis can we break free from the structures of scenarios and predispositions with which we were endowed not only from birth, but perhaps many, many generations ago. The greater this effort, the better our chances of breaking free from the vicious circles and closed spaces of minds consumed by trauma and suffering. And the more we allow ourselves to be drawn into the cycle of negative feelings, the harder it becomes to escape these situations, both as individuals and as a community.
These words that seem “big” are, of course, “in the air” from the moment we are born. Eastern mysticism, for example, has spoken for over 5000 years about “karma.” And yet, in my personal case, all of these remained empty words that I could not truly understand until I personally experienced the truth behind the dogma.
Sometimes I think that verbalizing, turning these concepts about empathy, suffering, the infinite cycle of suffering, etc., into principles, holy books, and mantras seems to have exactly the opposite effect. They are easily diverted from their original – and initiatory – meaning by people who skillfully use them in a personal discourse in an attempt to manipulate those around them. Whether the manipulable ones also bear guilt in this aggressor-victim binary remains to be analyzed in another note.
PAUL SELING 
Leave a comment