Varianta în limba română
Încerc să îmi adun nițel gândurile în după-masa asta a unei zile în care n-am mai fost în stare să fac nimic. Sunt deja obosit după atâtea ture de bicicletă, filmat, montaj, masterizat piese vechi și uploadat pe platforme. Apropo, întregul meu proiect Photonnia poate fi deja frunzărit pe orice platformă muzicală. Urmează altele și altele, pentru că am reușit în sfârșit să stăpânesc ceva mai bine și arta mastering-ului. Chestie de energie și inspirație, după ce ani buni n-am înțeles mai nimic din acest procedeu, săptămânile trecute m-am iluminat nițel și iată, piesele sună mai bine, mai închegat, mai clar.
Apropo de “mastering”, acest blocaj a durat mulți, mulți ani. Cuvântul “master” sau “stăpân” sau “stăpânire” a avut un sens criptic în mintea mea. În jocul complicat în care am fost parcă dintotdeauna implicat fără să înțeleg unele influențe sau forțe care au acționat în “gameplay” s-a folosit, bineînțeles impropriu, terminologie specifică producției audio. Cine și-a arogat rolul de “master” al “jocurilor” încă nu știu, dar cred că cineva a făcut-o. Blocajul meu a fost de fapt o formă de rezistență împotriva tuturor celor care își asumă genul ăsta de roluri, deturnând limbajul de la funcția lui specifică și transformându-l, uneori, în adevărat instrument de teroare.
Revenind la creativitate, trebuie să recunosc că îndelungatul proces pe care l-am parcurs până acum – tot repet că-s deja vreo 40 de ani de la început – a fost unul anevoios, plin de eforturi, studiu, analiză, sinteze și bineînțeles, a fost fragmentat în mai multe perioade.
Ca și observație principală, viața mea creativă se poate împărți în “înainte” și “după” mai 2002, când am intrat în sistemul psihiatric. Dacă înainte de acest moment eram complexat în cel mai profund mod de faptul că “n-am imaginație” și că “nu fac nimic original”, după vara lui 2002 am descoperit că psihozele și depresiunile au dus, an după an, la conturarea unui nou tip de creativitate: una atipică. Poate că diagnosticele mele au folosit, aidoma desenului animat cu rățușca ce nu știa să zboare decât cu ajutorul unui baston magic (cred că așa era, sper că nu greșesc), ca bază pentru încercările mele de a descoperi noi și noi teritorii, metode și medii de expresie sau unelte creative.
Mai spuneam asta, din momentul în care am accesat prima dată internetul mi-am dat seama că loc de originalitate nu prea mai există. Există pe planetă atât de multe minți care lucrează în domeniile astea încât pare că orice idee nouă ai vrea să pui în operă cineva ți-a luat-o de mult înainte și a reușit-o nu de nota 10, ci de… 100 sau 1.000.000. O vreme m-am refugiat în “remix” sau “remake” ca și punct de pornire. A reformula, folosind elemente de limbaj deja existente într-o lucrare, a inversa, a repoziționa axe structurale sau conceptuale sau simbolice pentru a “arunca” o nouă lumină asupra unui lucru deja spus, a fost o atitudine pe care m-am bazat deseori. Aproape tot timpul abordarea mea a fost una umoristică, și mă gândesc uneori că poate prea am exagerat cu asta. Dar atitudinea îmi este cumva deja atât de înrădăcinată în subconștient încât parcă nu mai fac niciun efort în privința asta.
Când am reînceput să desenez, după mulți, mulți ani de pauză, am regăsit o nouă linie, mai matură, mai complexă, mai sigură. M-am mirat mult, dându-mi seama că ceea ce câștigam lucrând într-o “artă” putea fi refolosit în alta. Există parcă o bază acolo, în adâncurile minții, care devine tot mai solidă cu fiecare an de studiu, cu fiecare lucrare sau experiment. Apoi, mutându-mă în Ableton, am început să lucrez deseori cu “culoare” – cel puțin așa o percepeam în minte – și să încerc să compun urmând principii ce aparțin altor arte (arhitectură, design, grafică).
Cunoscându-mi tot mai bine uneltele și reușind să scurtez perioada de timp care se scurge de la idee la lucrarea finitǎ am reușit parcă tot mai bine să mă las în voia acestui subconștient. E una din cele mai mari plăceri ale mele asta, de a sta în fața tabletei grafice sau a DAW-ului și de a mă minuna de inspirația zilei, anticipând cu încântare și emoție (uneori) rezultate dintre cele mai colorate. Lucrez de fiecare dată “în transă” și cu timpul am integrat tot mai mult acte aleatorii în acest proces, cu ambiția de a vedea dacă sunt în stare să le armonizez din mers ca textură, structuri, stil, simbolistică.
Acest aleator este, într-adevăr, și un tribut adus DADAISM-ului (oare cine știe că unul din fondatorii curentului a fost de origine română? – Tristan Tzara). Cred că găsim cu siguranță și influențe din curentul suprarealist în ceea ce fac, și nu numai. Futurismul e o altă.
Acest subconștient de care mă tot leg în discuția asta e o sursă parcă inepuizabilă de idei pe care, invocând spontaneitatea și aleatorul, le tot modelăm în forme dintre cele mai bizare uneori. Multă vreme am preferat să rămân atașat unor forme deja consacrate – structuri narative tipice, “treimea sau secțiunea de aur” mai ales în muzică – doar pentru a-mi acorda suficient timp pentru a învăța programele și plugin-urile. Am progresat treptat, câștigând cu fiecare piesă câte un pic de încredere în mine și în capacitatea de a duce la bun sfârșit orice – asta a fost prima mea ambiție, după atâția ani de bombardamente cu mesaje negative din partea celor din jur. De zeci, sute de ori am auzit oameni adresându-mi-se, presupunând că nu sunt în stare să finalizez nimic sau că nu am de fapt niciodată nimic de spus.
Am fost o vreme preocupat și de arta generativă, mai ales în Ableton – în muzică. Aș fi vrut tare mult să pot programa câteva layere dintr-un click de maus și apoi să văd cum piesa se creează de la sine, într-o (diz)armonie poate perfectă. Bineînțeles că n-am reușit, sau dacă am făcut-o – oarecum impropriu și stângace – mi-am dat seama că fie nu mă pot cu adevărat identifica cu acest tip de produs creativ, fie nu pot de fapt să “rezonez” cu el după aceea, mai ales pentru faptul că nu are de fapt amprenta mea personală. Așa m-am decis că, dacă mai aleg cumva acest tip de procedeu în viitor, va trebui să-l și controlez cumva. Ideea rămâne încă deschisă spre studiu.
Rămân deseori surprins de numărul de artefacte pe care computerul le introduce în mod constant, atunci când “îi permit”, în arta mea. Fie muzică, video sau grafică, las loc șansei, chestie care permite cumva software-urilor să “completeze” golurile printr-o intervenție aparent aleatorie. Să fiu sincer, mă bucur de fiecare dată de aceste accidente. Mai nou par a fi unele din puținele mele moduri de a mă mai bucura de grade de libertate pe care, iată, și le permite tocmai mașina. Ironic, nu-i așa?
(va urma)
English Translation
I’m trying to gather my thoughts a bit this afternoon, on a day when I haven’t been able to do anything else. I’m already tired after so many bike rides, filming, editing, mastering old tracks, and uploading them to platforms. By the way, my whole project Photonnia can now be browsed on any music platform. More will follow, because I’ve finally managed to get a better grasp of the art of mastering. It’s a matter of energy and inspiration—after years of barely understanding anything about this process, a few weeks ago I had a sort of illumination, and now the tracks sound better, more cohesive, clearer.
Speaking of “mastering,” this block lasted for many, many years. The word “master” or “lord” or “control” carried a cryptic meaning in my mind. In the complicated game I’ve always felt involved in—without understanding some of the influences or forces acting in the “gameplay”—specific audio production terminology was used, of course, inappropriately. Who assumed the role of “master” of these “games” I still don’t know, but I believe someone did. My block was in fact a form of resistance against those who take on such roles, twisting language away from its specific function and turning it, sometimes, into a true instrument of terror.
Coming back to creativity, I must admit that the long process I’ve gone through so far—already about 40 years since the beginning—has been a difficult one, full of effort, study, analysis, syntheses, and of course, broken into several periods.
As a main observation, my creative life can be divided into “before” and “after” May 2002, when I entered the psychiatric system. If before this moment I was deeply troubled by the fact that “I had no imagination” and that “I created nothing original,” after the summer of 2002 I discovered that psychoses and depressions led, year after year, to shaping a new type of creativity: an atypical one. Perhaps my diagnoses served, like that cartoon with the duckling who could only fly with the help of a magic stick (if I remember correctly), as a basis for my attempts to explore new territories, methods, media of expression, or creative tools.
I’ve said this before: from the moment I first accessed the internet, I realized there wasn’t much room for originality left. There are so many minds working in these fields worldwide that it seems any new idea you might want to create has already been done— not with a grade of 10, but 100, or 1,000,000. For a while, I took refuge in “remix” or “remake” as a starting point. Reformulating, using already existing elements of language in a work, inverting, repositioning structural, conceptual, or symbolic axes in order to “shed new light” on something already said, was an approach I often relied on. Almost always, my approach was humorous, and sometimes I wonder if I overdid it. But this attitude is so deeply rooted in my subconscious that it no longer feels like an effort.
When I started drawing again, after many, many years of pause, I found a new line—more mature, more complex, more confident. I was surprised, realizing that what I had gained while working in one “art” could be reused in another. There seems to be a foundation in the depths of the mind that becomes stronger with every year of study, with each work or experiment. Then, moving into Ableton, I often began to work with “color”—at least that’s how I perceived it in my mind—and tried to compose following principles belonging to other arts (architecture, design, graphics).
As I got to know my tools better and managed to shorten the time from idea to finished work, I felt more and more able to let myself go with the flow of this subconscious. One of my greatest pleasures is to sit in front of the graphic tablet or the DAW and marvel at the inspiration of the day, sometimes anticipating with joy and emotion the most colorful results. I always work “in a trance,” and over time I’ve integrated more and more random acts into this process, with the ambition of seeing whether I could harmonize them on the spot as texture, structures, style, symbolism.
This randomness is, indeed, also a tribute to DADAISM (who remembers that one of the founders was of Romanian origin?—Tristan Tzara). I believe we can also find influences of Surrealism in what I do, and not only that. Futurism is another one.
This subconscious I keep referring to in this discussion seems to be an inexhaustible source of ideas which, by invoking spontaneity and randomness, I keep shaping into sometimes bizarre forms. For a long time, I preferred to remain attached to already established forms—typical narrative structures, the “rule of thirds or golden section,” especially in music—just to give myself enough time to learn the programs and plugins. I progressed gradually, gaining with each track a bit more confidence in myself and in my ability to finish anything—that was my first ambition, after so many years of bombardment with negative messages from those around me. Dozens, hundreds of times I heard people addressing me, assuming that I wasn’t capable of finishing anything or that I never really had anything to say.
For a while I was also concerned with generative art, especially in Ableton—music. I would have loved to be able to program a few layers with a mouse click and then watch the track create itself, in perhaps perfect (dis)harmony. Of course, I didn’t succeed—or if I did, somewhat awkwardly—I realized either I couldn’t truly identify with that type of creative product, or I couldn’t “resonate” with it afterward, mainly because it lacked my personal imprint. That’s how I decided that if I ever choose this procedure again in the future, I’ll have to control it somehow. The idea still remains open for study.
I’m often surprised by the number of artifacts the computer constantly introduces, whenever I “allow it,” into my art. Whether music, video, or graphics, I leave room for chance—something that somehow allows software to “fill in” the gaps through an apparently random intervention. Honestly, I enjoy these accidents every single time. Lately, they seem to be among my few ways of still enjoying degrees of freedom that, ironically enough, are allowed precisely by the machine itself. Ironic, isn’t it?
(to be continued)
PAUL SELING 
Leave a comment