Varianta în limba română
Având-o pe Paula, sora-mea, în sistemul media românesc încă din adolescență, am meditat mulți ani la statutul persoanelor publice, și mai ales la cel al liderilor de opinie. În cazul acesta particular, al muzicienilor.
Cred că am mai scris într-o postare anterioară, visul de a deveni celebru vine, probabil, dintr-o nevoie a copilului sau adolescentului de a „arăta” lumii că… are ceva de spus. Bineînțeles, nu toți cei care se apucă de muzică o fac urmând un vis atât de naiv… sunt mulți care vor să „facă bani” și cam atât. În orice caz, fac de fiecare dată o diferență între cele două categorii, încercând să evaluez talentul artistului. Sunt oameni care, cu adevărat, au darul de a comunica prin studiu, prin autoperfecționare și progres continuu ceva substanțial oamenilor cărora li se adresează. Și cei care au nativ aceste calități au uneori o șansă în plus.
Cred că mai speculam pe tema asta, consider că o carieră îndelungată în sistemul media este formatoare atât pentru creativ, cât și pentru public. Îmi plăcea odinioară să numesc binomul ăsta „nava invizibilă” care călătorește prin spațiu și timp și care, la final, lasă în istorie o urmă a trecerii și transformării tuturor participanților la acest… trafic de informație. Și nu numai informație. Sincer să fiu, nu cred c-aș putea să fac o analiză completă a acestui fenomen, și nu știu dacă cineva chiar poate s-o facă. Artistul nu-și cunoaște cu adevărat niciodată întreaga bază de fani, la fel cum fanii nu pot (sau nu vor?) să acceseze în totalitate toate straturile de informație cu care lucrează acesta. În plus, artiști colaborează între ei, se inspiră unii de la alții, într-un remix masiv, global, care dă naștere în final ecosistemului muzical. Care ecosistem se întrepatrunde cu cel al altor medii creative: regizori, artiști plastici, videografi, designeri, arhitecți, ș.a.m.d. Fiecare din aceste medii oferă feedback, absorb sau emit informație, se reformulează în fiecare clipă, mișcându-se aidoma unui banc de pești care nu are un punct de control central.
Bineînțeles, cu timpul am înțeles că acest ecosistem este și el subordonat altor forțe: factori de decizie din politică sau economie și poate și mai mult de atât. Artiștii sunt angrenați în aceste sisteme alternative care îi conțin și care uneori îi folosesc sub diferite auspicii ca „purtători de cuvânt”, cu sau fără știrea lor. Depinde bineînțeles de mulți factori dacă creativii sunt conștienți de mesajele pe care le transmit publicului, manipulabili fiind prin „sistem”. Cu siguranță că poziționarea lor față de diferite tipuri de seturi de valori (ale lor, ale societății în care s-au format, ale umanității chiar) hotărăște până la urmă atât modul în care pot fi „folosiți”, cât și, până la urmă, succesul sau longevitatea carierei. Bineînțeles, există și aici forțe „strong” și forțe „soft”, la fel cum există cele constructive și cele distructive.
Mi-am dorit și eu, încă din anii de liceu, să devin celebru: voiam să mă fac arhitect – dar nu unul de „sertar”, ci de-a dreptul unul din acei „starchitects” care populează orice context urban cu lucrări speciale, vizibile din orice colț al lumii. Cu timpul, experiența și transformarea personală ambițiile mele au „coborât” tot mai mult. Am înțeles, văzând ce se întâmplă cu alți artiști celebri, că a fi autentic e mai important decât orice. A transmite unui public, oricât de restrâns, un mesaj bazat pe valori solide mi se pare mai important decât a difuza un mesaj denaturat în fața unor stadioane întregi. Bineînțeles, ce înseamnă pentru fiecare „valori solide” e discutabil. Până la urmă avem propriul mod de a înțelege lumea care depinde de istoria personală, influențe, cultură, mediu, ș.a.m.d.
În mod clar, orice fel de „putere” corupe, cum spune vorba populară, și cred că istoria o dovedește cu prisosință. Odată intrat în aceste sisteme e probabil imposibil să nu greșești și să nu te alături sau asociezi ei, cu sau fără știrea sau voia ta. Pe de altă parte, fără a înțelege lumea și nuanțele ei complicate nu cred că ai cum să faci o artă autentică. Acest proces de cunoaștere este unul îndelungat și contribuie până la urmă la dezvoltarea creativului și a artei sale.
Bineînțeles, în mediile artistice creativii au norocul de a putea comunica și prin canale de informație alternative pe care „sponsorii” sau publicul, de orice fel ar fi ei, nu le știu accesa: limbaj tehnic, simbolism specific, citate culturale, asocieri de limbaj, ș.a.m.d. Există și aici „delatori”, impostori, există speculanți, există semidocți sau amatori. Fiecare extrage cât poate și știe dintr-o operă și deseori sensul acesteia e deturnat de la intenția originală pe care, probabil, doar autorul o cunoaște în totalitate. Uneori aceste „deturnări” pot să degenereze, cu consecințe din cele mai dezastruoase pentru autor sau public, în funcție de cei care manipulează procesul. Fiecare sistem politic, economic sau cultural are modul lui de a se raporta la aceste fenomene, și în fiecare din acestea artistul este mai mult sau mai puțin vulnerabil.
În final, aș concluziona că astăzi, mai mult ca oricând, în procesul globalizării, misiunea creativului este deosebit de dificilă. Axele invizibile ale puterii de orice fel, cărora acesta i se subordonează cu sau fără voia/știrea lui, ca și modurile complicate de a-l manipula – pe el sau pe mesajul pe care îl transmite – sunt aproape imposibil de perceput, de înțeles sau chiar de circumscris. A rămâne fidel unei viziuni progresiste, umaniste, mi se pare singura cale de urmat.
English version
Having Paula, my sister, in the Romanian media system since adolescence, I have reflected for many years on the status of public figures, and especially that of opinion leaders. In this particular case, of musicians.
I think I have already written in a previous post that the dream of becoming famous probably comes from a child’s or teenager’s need to “show” the world that… they have something to say. Of course, not everyone who takes up music does it by following such a naïve dream… many simply want to “make money” and nothing more. In any case, I always make a distinction between these two categories, trying to assess the artist’s talent. There are people who truly have the gift of communicating through study, self-improvement, and continuous progress, something substantial to the people they address. And those who are born with these qualities sometimes have an extra chance.
I believe I speculated on this before: a long career in the media system shapes both the creative person and the audience. I once liked to call this pair the “invisible ship” that travels through space and time and that, in the end, leaves in history a trace of the passage and transformation of all participants in this… traffic of information. And not only information. To be honest, I don’t think I could make a complete analysis of this phenomenon, and I don’t know if anyone really could. The artist never truly knows their entire fan base, just as fans cannot (or will not?) fully access all the layers of information the artist works with. Moreover, artists collaborate with each other, inspire one another, in a massive global remix that ultimately gives rise to the musical ecosystem. And this ecosystem interweaves with those of other creative fields: film directors, visual artists, videographers, designers, architects, etc. Each of these domains offers feedback, absorbs or emits information, constantly reformulating itself, moving like a school of fish with no central control point.
Of course, over time I realized that this ecosystem is also subordinated to other forces: decision-makers in politics or economics, and perhaps beyond that. Artists are engaged in these alternative systems that contain them and sometimes use them under various auspices as “spokespersons,” with or without their knowledge. It naturally depends on many factors whether creatives are aware of the messages they are transmitting to the public, being manipulated through the “system.” Surely, their stance towards different sets of values (their own, those of the society in which they were formed, even those of humanity itself) ultimately determines both the way they can be “used” and, in the end, the success or longevity of their career. Of course, here too there are “strong” and “soft” forces, just as there are constructive and destructive ones.
I also wished, ever since high school, to become famous: I wanted to be an architect – but not a “desk drawer” one, rather one of those “starchitects” who populate any urban context with special works, visible from every corner of the world. Over time, with experience and personal transformation, my ambitions gradually “descended.” I came to understand, seeing what happened to other famous artists, that being authentic is more important than anything. Conveying to an audience, however small, a message based on solid values seems more important to me than broadcasting a distorted message to entire stadiums. Of course, what “solid values” mean to each person is debatable. In the end, we each have our own way of understanding the world, which depends on personal history, influences, culture, environment, and so on.
Clearly, any kind of “power” corrupts, as the saying goes, and I believe history proves this abundantly. Once inside these systems, it is probably impossible not to make mistakes and not to join or associate with them, knowingly or not. On the other hand, without understanding the world and its complicated nuances, I don’t believe one can create authentic art. This process of learning is a lengthy one and ultimately contributes to the development of the creative and their art.
Of course, in artistic environments creatives are fortunate to be able to communicate also through alternative channels of information that “sponsors” or the public, of any kind, cannot access: technical language, specific symbolism, cultural references, linguistic associations, etc. Here too there are “informants,” imposters, speculators, half-educated people, or amateurs. Each extracts what they can and know from a work, and often its meaning is diverted from the original intention, which probably only the author knows entirely. Sometimes these “diversions” can degenerate, with disastrous consequences for the author or the public, depending on those manipulating the process. Every political, economic, or cultural system has its own way of relating to these phenomena, and in each of them the artist is more or less vulnerable.
In conclusion, I would say that today, more than ever, in the process of globalization, the mission of the creative is particularly difficult. The invisible axes of power of any kind, to which they are subordinated with or without their will/knowledge, as well as the complex ways of manipulating them – or the message they convey – are almost impossible to perceive, to understand, or even to outline. Remaining faithful to a progressive, humanistic vision seems to me the only path to follow.
PAUL SELING 
Leave a comment