Varianta în limba română
Am meditat bineînțeles în toți anii de suferință la condiția „nebunului” în societate. Nu a fost o mirare – după ce l-am ascultat pe M. Foucault pe YouTube – să îmi confirm intuiția inițială: instituția psihiatrică pare a fi doar un alt braț al puterii. Unul soft, de această dată, cu un limbaj și un set de principii specializate, extrem de puțin transparente. O forță perfectă atunci când, poate, intervenția directă e mai puțin convenabilă. Dacă toți actorii acestui sistem sunt conștienți de asta, și dacă toți „își joacă rolul” în această direcție, rămâne de discutat.
Nu știu câtă lume e conștientă de asta, înainte de instituționalizarea nebunului, prin Evul Mediu, bolnavii de acest fel erau respectați, uneori admirați, investiți cu încrederea că au puteri speciale. De fapt, de-a lungul istoriei oamenii au persistat în această atitudine. Doar revoluția tehnologică a adus cu sine un nou tip de investigare a lor, cu tot cu celebrele ospicii, torturi, lobotomizări și multe alte nefaste experimente care, după părerea mea, n-au avut niciun rezultat… pozitiv. Sau constructiv.
În cei mai bine de 23 de ani de existență marginală, cu orele de terapie, internări și medicație, am rămas cu aceeași curiozitate vis-a-vis de alți oameni etichetați ca „nebuni”. De fiecare dată când întâlneam pe cineva diagnosticat încercam să îl descos, să aflu detalii despre debutul bolii, modul în care îi face față, să știu ce medicație i s-a prescris, ș.a.m.d.
Cu mica mea educație artistică în spate am încercat să înțeleg (să aud chiar) structurile care stăteau în spatele logicii – sau lipsei de logică – a delirului lor. Fiecare are însă altă poveste. Și fiecare psihoză se manifestă în alt fel. Nu am nici astăzi nicio formă de răspuns. Uneori invidiez lipsa – la unii din ei – a oricărei preocupări pentru autoanaliză, pentru a găsi aceste „formule” și faptul că se lasă duși prin viață în „sistem” (acceptând tratamentele, încasându-și pensiile de handicap) cu indulgență. Unii rămân instinctuali, imprevizibili, iraționali chiar și în aceste condiții. Alții devin pioni placizi, cu o prezență ștearsă, învinovățindu-se deseori pentru „suferința” sau „deranjul” pe care l-ar cauza celor din jur și chiar… societății. Cu toate acestea niciunul din ei nu acționează de fapt cu adevărat logic. De la extrovertiți la introvertiți, fiecare „emite” în rețeaua socială o formă sau alta de „noise” de neînțeles pentru semeni.
În același timp, se pare că în fiecare tip de societate modernă – de la vestul progresist la estul conservator și tot ce e între aceste extreme – nebunul e văzut și tratat în alt fel. Se pare că în vest există totuși o formă mai voalată de a „circumscrie” pacientul și a-l subordona unor seturi de reguli și reglementări: pacienții sunt vizitați acasă de asistenți sociali care verifică zilnic dacă tratamentul este corect administrat. În caz contrar, le este retras ajutorul social. În societățile cu mai puțină vechime în „domeniu”, cum e România, situația e cu adevărat jalnică: nu se poate trăi din mizerabila pensie de handicap. Societatea conservatoare și needucată fie îi tratează cu reținere, fie cu dispreț, fie îi consideră adevărate amenințări pentru… ordinea sau liniștea publică. Și de ce nu, siguranța personală a oricărui participant la „traficul” social.
În orice sistem politic, social, nebunia rămâne totuși o formă vizibilă de „rezistență” a individului în fața ordinii „establishmentului”, a mecanicii rețelelor de putere și, implicit, a corupției. Deși se tot discută despre „ereditate”, am disecat și eu în detaliu problema, de-a lungul timpului. Așa-numita moștenire genetică pare că trezește în noul născut un istoric mai vechi în aceste tipuri de structuri – continuând și procesând răspunsurile predecesorilor la abuzurile asupra familiei, pe care fiecare generație alege sau știe să și le explice ori să și le rezolve după posibilități. Faptul că astăzi avem tot mai mulți psihologi în școli – spre exemplu – sau că lumea se deschide ușor către știința psihoterapiei pare a fi un lucru îmbucurător. Rămânem totuși, ca nație, în urma „trendului” global și asta, bineînțeles, ne costă mult. Nu pe toți, doar pe cei care dorim să schimbăm această ordine a lucrurilor. Pe cei care profită de starea actuală aspectul îi deranjează. E de așteptat totuși ca, în viitorul apropiat, prin progresul în masă și schimbarea mentalităților să avansăm – poate – înspre mai bine.
M-am mai gândit și la rolul psihoterapiei în societatea occidentală, spre exemplu. E cunoscut faptul că americanii abuzează serios de prescripții medicale de toate felurile, un trend ascendent și la această dată. Din puținele mele vizite în cabinetele de profil am intuit cumva că, în România, terapeuții pot să fie oarecum neexperimentați și puțin expuși la varietatea de experiențe care pot cauza dezechilibre în mintea unui pacient. Sunt aproape sigur că în vest, unde exercițiul democratic și libera exprimare – plus expunerea continuă la informație de toate felurile – au creat o altfel de conștiință colectivă, există și terapeuți capabili să se descurce mai bine în relația cu pacientul.
Bineînțeles, această experiență are în spate câteva generații în practică continuă (față de noi, românii, care ne-am reconectat abia după Revoluție). În plus, psihologii sunt angajați activ într-o varietate de domenii conexe cum ar fi HR, marketing, management și mai departe în politică, armată, sau manipularea opiniei publice pe scară largă. Sunt aproape sigur că există acolo minți strălucite care știu să își ducă preocupările până la extreme greu de bănuit pentru noi, ceilalți.
Revenind la România, cu cazul particular – Baia Mare – instituția psihiatrică rămâne totuși sensibilă și subordonată – cel puțin parțial – corupției politice. Psihiatrii și psihologii – ca și majoritatea personalului auxiliar – depind de jocurile locale de putere sau chiar de cele de la nivel național. Din această cauză am fost întotdeauna circumspect în relația cu acești medici curanți. Deși unii sunt oameni cu educație îndelungată, formați de-a lungul întregii vieți, îmi mențin de fiecare dată rezerva în orele de terapie (chestie care, bineînțeles, compromite calitatea procesului uneori până la a-l anihila complet). La rândul lor sunt și ei afectați de contactul cu persoane / personaje… incomode.
Rămâne să sperăm că în viitor lucrurile să se așeze cumva pe un făgaș normal.
English version
I have, of course, meditated during all those years of suffering on the condition of the “madman” in society. It was no surprise—after listening to M. Foucault on YouTube—that my initial intuition was confirmed: the psychiatric institution seems to be just another arm of power. A soft one this time, with a language and a set of specialized principles, extremely opaque. A perfect force when, perhaps, direct intervention is less convenient. Whether all the actors of this system are aware of it, and whether they all “play their part” in this direction, remains up for debate.
I don’t know how many people are aware of this: before the institutionalization of the madman during the Middle Ages, such people were respected, sometimes admired, entrusted with the belief that they possessed special powers. In fact, throughout history people persisted in this attitude. Only the technological revolution brought with it a new kind of investigation, along with the infamous asylums, tortures, lobotomies, and many other disastrous experiments which, in my opinion, had no… positive or constructive outcome.
In over 23 years of marginal existence, with hours of therapy, hospitalizations, and medication, I have kept the same curiosity toward other people labeled as “mad.” Each time I met someone diagnosed, I tried to draw them out, to find details about the onset of the illness, how they coped with it, what medication had been prescribed, and so on.
With my small artistic background, I tried to understand (even to hear) the structures underlying the logic—or absence of logic—of their delusions. Yet each one has a different story. And every psychosis manifests in its own way. I still have no real answers. At times, I envy the lack—among some of them—of any concern for self-analysis, for finding these “formulas,” and the way they let themselves be carried through life by “the system” (accepting treatments, collecting disability pensions) with indulgence. Some remain instinctual, unpredictable, irrational even under these conditions. Others become placid pawns, with a faint presence, often blaming themselves for the “suffering” or “disturbance” they might cause to those around them, and even… to society. Yet none of them act truly logically. From extroverts to introverts, each one “broadcasts” into the social network some form of “noise” incomprehensible to their peers.
At the same time, it seems that in every type of modern society—from the progressive West to the conservative East and everything in between—the madman is seen and treated differently. In the West, there appears to be a subtler way to “circumscribe” the patient and subject them to sets of rules and regulations: patients are visited at home by social workers who check daily whether the treatment is correctly administered. If not, their social assistance is withdrawn. In societies with less experience in the “field,” like Romania, the situation is truly miserable: one cannot live on the meager disability pension. Conservative and uneducated society either treats them with reserve, with contempt, or considers them real threats to… public order and peace. And why not, even to the personal safety of any participant in the “traffic” of society.
In any political or social system, madness still remains a visible form of “resistance” of the individual against the order of the “establishment,” against the mechanics of power networks, and, implicitly, against corruption. Although much is said about “heredity,” I too have dissected the issue in detail over time. The so-called genetic heritage seems to awaken in the newborn an older history within such structures—continuing and processing the predecessors’ responses to abuses upon the family, which each generation either chooses or knows how to explain or resolve within its means. The fact that today we have more and more psychologists in schools—for example—or that society is opening slowly toward the science of psychotherapy seems encouraging. Yet, as a nation, we remain behind the global “trend,” and this, of course, costs us dearly. Not all of us—only those who wish to change this order of things. For those who profit from the current state, the issue is disturbing. Still, it is to be expected that in the near future, through mass progress and changing mentalities, we will advance—perhaps—toward something better.
I have also thought about the role of psychotherapy in Western society, for instance. It is well known that Americans seriously abuse medical prescriptions of all kinds, a trend that continues to rise today. From my few visits to local offices, I sensed that in Romania therapists may be somewhat inexperienced and less exposed to the variety of experiences that can destabilize a patient’s mind. I am almost certain that in the West, where democratic practice and free expression—plus continuous exposure to information of all kinds—have created a different collective consciousness, there are also therapists better able to handle the patient relationship.
Of course, this experience rests on several generations of continuous practice (unlike us, Romanians, who only reconnected after the Revolution). Moreover, psychologists are actively employed in a variety of related fields such as HR, marketing, management, and further on in politics, the military, or the large-scale manipulation of public opinion. I am almost certain there are brilliant minds out there who know how to push their work to extremes hardly imaginable to the rest of us.
Returning to Romania, in the particular case of Baia Mare, the psychiatric institution still remains sensitive to and subordinated—at least partially—to political corruption. Psychiatrists and psychologists—like most of the auxiliary staff—depend on local power games or even on those at the national level. For this reason, I have always been cautious in my relationship with these attending doctors. Although some are people with long education, trained over a lifetime, I always maintain my reserve during therapy sessions (a fact which, of course, sometimes compromises the quality of the process to the point of nullifying it entirely). In turn, they too are affected by their contact with uncomfortable people/characters.
We can only hope that in the future things will somehow settle onto a more normal path.
PAUL SELING 
Leave a comment