PAUL SELING

Varianta în limba română

După 40 de ani de viață, integrat în două sisteme diferite de gândire (și atitudine) – cel politic, postcomunist și cel al artiștilor de toate felurile – încerc o mică analiză retrospectivă.

Multă vreme mi-am tot dorit să plec din țară înspre Occident, unde condiția creativului părea una mult mai bună. De fapt e greșit spus „mai bună”, intuiesc că e complet diferită de a noastră, a celor „rămași în urmă” în fostul bloc comunist. Nu încetez să mă minunez în fiecare zi de produsele designului industrial, spre exemplu, care vin spre noi în ritm galopant și pe care le folosesc în activitățile mele zilnice:

1. bicicletele mele, mașinării fiabile, gândite cu multă atenție la detaliu, îmbinarea perfectă între gândirea tehnică și cea estetică.
2. dispozitivele Garmin (ceasul & cântarul + aplicația Connect). Mi se umple sufletul de bucurie doar când mă uit la câtă inteligență și creativitate e integrată într-un obiect de purtat la încheietura mâinii. Chiar spuneam cuiva că, după ce mi-am luat Instinct Solar 2 (Tactical Edition), mi-am restaurat încrederea în umanitate și în progres.
3. computerele, laptopul, aparatul foto, telefonul – device-uri care mi-au adus enorm de multă plăcere în a împinge limitele creativității în zone pe care nu le-aș fi bănuit a fi posibile în copilăria mea modestă, pe după „blocurile gri”.

De fiecare dată când văd tehnologie nouă sunt totuși intimidat. Nu am fost niciodată un „tech geek” și consider că nu depind de unelte deloc. Am început pe la 6–7 ani, cu niște creioane și apoi cu un pian acustic, iar baza asta de la care am pornit lungul drum către prezent mă asigură, de fiecare dată, că nu în „unealtă” stă, în final, forța noastră, a artiștilor, ci în noi înșine – în evoluția noastră spre umanitate prin autoperfecționare, autocunoaștere și studiu continuu.

Bineînțeles, mă bucur de „tool-uri” digitale cu toate astea. Le integrez însă cu un pic de rezervă. Mă tot acuz, deseori, că nu explorez niciun software sau un plugin până la capăt. Dar apoi mă scuz tot eu, gândindu-mă că fără concept, analiză, sinteză și simbolism o lucrare de artă nu are nici sens, nici substanță. Până la urmă contează să știi să spui adevărul în cea mai simplă și mai ușor de asimilat formă.

O vreme am tot oscilat între două modalități de a mă exprima: una criptată, distilată, minimalistă și alta difuză, neclară, bazată mai mult pe „mood”, mai bogată în culoare și mai complexă. Încă nu sunt hotărât, și probabil nu voi fi niciodată, care din ele e mai potrivită și când. Faptul că am tot învățat – din pură curiozitate și cu mare plăcere – tot mai multe limbaje artistice a adăugat, an după an, câte un nou „device” la acest „swiss-knife” care a devenit, pentru mine, capacitatea de a rămâne creativ în pofida multor provocări cărora pare că trebuie să le tot fac față.

M-am tot uitat pe YouTube la documentare despre condiția artistului în societățile democratice, cu vechime. O umbră de îndoială a venit în mintea mea văzând cât de puțin transparent – după spusele youtuberilor – este ecosistemul „fine arts”. Înțeleg acum că și acolo, aproape sigur, există sisteme de influență și jocuri de putere cărora trebuie să te subordonezi și în care trebuie să te integrezi pentru a reuși să avansezi. Pe de altă parte, sunt iarăși sigur că fiecare sistem politic are și artiști care îl înțeleg, îl chestionează și îl provoacă. Aș înclina spre credința că, totuși, un sistem democratic acceptă aceste provocări ca pe o altă formă de „gândire critică” ce reîmprospătează dinamica lui și o duce, până la urmă, înainte. Doar o altă fațetă a progresului, mi-am spus.

Într-un sistem nedemocratic artistul care îl analizează, circumscrie și începe să-l cunoască în detaliu devine, bineînțeles, o amenințare. Acolo fie „te supui”, fie dispari sau poate reușești să fugi mâncând pământul. Iar dacă intri în sistem ca pion manipulabil – cu sau fără știința ta – nu faci decât să devii o altă unealtă într-un alt „swiss-knife”: cel al politicii, al corupției, al rețelelor informale de putere. Consider că pe această cale artistul nu mai poate fi numit artist, ci actor al celor mai întunecate forțe. El devine și un agent de corupere a celorlalți creativi, a opiniei publice, a propriilor clienți, a familiei.

În România suntem, probabil, încă într-o perioadă de tranziție. Nu e doar o tranziție în timp, bineînțeles, ci și una în spațiu. Ne găsim pe falia de separare între două mari sfere de influență, așa că jocurile complicate de putere ne afectează în cele mai diverse moduri. Cred că această locație nefericită va fi, pentru o perioadă nedefinită de timp, un mare obstacol în calea democratizării artelor și mediilor artiștilor locali. Din păcate nu văd cum se poate schimba. Speram, într-o vreme, ca progresul tehnologic să unească estul și vestul și aceste conflicte să se dizolve de la sine. Dar se pare că am sperat cu prea multă naivitate și poate pentru prea mult timp.

Am scris aceste paragrafe ca pe un preambul la un articol despre „moduri de a corupe” un creativ în această unică locație care se numește „spațiul românesc”. Cred că am nevoie de multe pagini ca să acopăr întregul „instrumentar”, dar voi încerca s-o fac în zilele care urmează. Deocamdată e vreme bună și mă mai bucur de noile mele unelte, bicicletele cu care „desenez” în spațiu (și pe Strava, lol), într-o perioadă de ușoară derivă și melancolie.

---

English version

After 40 years of life, integrated into two different systems of thought (and attitude) – the political, post-communist one and that of artists of all kinds – I attempt a small retrospective analysis.

For a long time, I wanted to leave the country for the West, where the condition of the creative seemed much better. In fact, “better” is the wrong word; I sense that it is completely different from ours, of those “left behind” in the former communist bloc. I am still amazed every day by the products of industrial design, for example, which reach us at a galloping pace and which I use in my daily activities:

1. my bicycles, reliable machines, designed with great attention to detail, the perfect blend of technical and aesthetic thinking.
2. Garmin devices (the watch & the scale + the Connect app). My heart fills with joy just looking at how much intelligence and creativity is built into an object worn on the wrist. I even told someone that, after I got my Instinct Solar 2 (Tactical Edition), I restored my faith in humanity and progress.
3. computers, my laptop, camera, phone – devices that have brought me enormous joy by pushing the limits of creativity into areas I would never have imagined possible in my modest childhood, behind the “gray blocks.”

Every time I see new technology I still feel intimidated. I have never been a “tech geek” and I don’t consider myself dependent on tools at all. I started around the age of 6–7, with some pencils and then with an acoustic piano, and this foundation from which I set out on the long road to the present reassures me, every time, that in the end our strength as artists does not lie in the “tool” but in ourselves – in our evolution toward humanity through self-improvement, self-knowledge, and continuous study.

Of course, I enjoy digital “tools” nonetheless. I integrate them, however, with a bit of reservation. I often accuse myself of never fully exploring a piece of software or a plugin. But then I excuse myself, thinking that without concept, analysis, synthesis, and symbolism, a work of art has neither meaning nor substance. In the end, what matters is to know how to tell the truth in the simplest and most easily assimilated form.

For a while, I oscillated between two modes of expression: one encrypted, distilled, minimalist, and the other diffuse, unclear, based more on “mood,” richer in color and more complex. I am still undecided, and probably never will be, about which is more suitable and when. The fact that I kept learning – out of pure curiosity and with great pleasure – more and more artistic languages has added, year after year, a new “device” to this “swiss-knife” that, for me, has become the ability to remain creative despite the many challenges I seem to constantly face.

I have watched many documentaries on YouTube about the condition of the artist in old democratic societies. A shadow of doubt entered my mind seeing how non-transparent – according to the YouTubers – the “fine arts” ecosystem is. I now understand that there too, almost certainly, systems of influence and power games exist, to which one must submit and integrate in order to advance. On the other hand, I am also sure that every political system has artists who understand it, question it, and challenge it. I tend to believe that a democratic system nevertheless accepts these challenges as another form of “critical thinking” that refreshes its dynamics and ultimately pushes it forward. Just another facet of progress, I told myself.

In a non-democratic system, the artist who analyzes it, circumscribes it, and begins to know it in detail inevitably becomes a threat. There, either you “submit,” or you disappear, or maybe you manage to run for your life. And if you enter the system as a manipulable pawn – with or without your knowledge – you only become another tool in another “swiss-knife”: that of politics, corruption, and informal networks of power. I believe that along this path, the artist can no longer be called an artist but rather an actor of the darkest forces. He also becomes an agent of corruption for other creatives, for public opinion, for his own clients, for his family.

In Romania, we are probably still in a period of transition. It is not only a transition in time, of course, but also one in space. We are situated on the fault line between two major spheres of influence, so the complex power games affect us in the most diverse ways. I believe this unfortunate location will, for an undefined period of time, remain a great obstacle to the democratization of the arts and the environment of local artists. Unfortunately, I don’t see how it could change. At one point I hoped that technological progress would unite East and West and that these conflicts would dissolve by themselves. But it seems I hoped with too much naivety and perhaps for too long.

I wrote these paragraphs as a preamble to an article about “ways of corrupting” a creative in this unique location called the “Romanian space.” I believe I need many pages to cover the entire “toolkit,” but I will try to do so in the coming days. For now, the weather is good, and I am still enjoying my new tools, the bicycles with which I “draw” in space (and on Strava, lol), during a period of slight drift and melancholy.