PAUL SELING

Varianta în limba română

După cum povesteam într-o însemnare anterioară, deja desenam caricatură de prin clasa 1-a. Copiasem deja sute de desene pe geam, atât cât să capăt încredere în mână și să îmi dezvolt reflexul de a pune rapid o idee în formă vizibilă. Nu de puține ori îi desenam mustăți chiar lui Ceaușescu, în ziar. Veneam acasă după cursuri și înșfăcam ediția zilei, punându-le mustăți, ochelari sau chiar cercei liderilor comuniști și nu numai.

La școală, în timpul orelor, desenam din nou, direct pe finisajul de melamina al băncilor. La un moment dat femeile de serviciu au încetat să-mi mai șteargă cu buretele desenele, așa că rămâneau acolo adevărate “fresce”, cu detalii ce se adunau zi după zi. Îmi aduc aminte cum una din ele s-a uitat la mine cu amuzament, băgând capul pe ușă, privindu-mă insistent. Voia probabil să se asigure că sunt chiar eu autorul.

În gimnaziu am avut o perioadă de popularitate printre băieți când s-a descoperit că eram în stare să fac pornografie de calitate la comandă. Adi B., talentatul nostru pianist, era principalul client. Copiii se adunau în spatele meu cu grămada, în timp ce Adi dicta posturile și detaliile. Mă conformam cu repeziciune, realizând opere demne de admirația băieților, care fremătau între anticipare și amuzament.

În liceu am avut un moment în care m-am gândit să renunț la orice planuri de viitor și să încep o carieră de artist solo. Căutam febril o opțiune de a publica desene amuzante, eventual a le transforma în semne de carte sau chiar ilustrate – cărți poștale. Totuși, totuși, m-am gândit că am nevoie de studii superioare, măcar de ochii lumii, așa că am renunțat.

În liceu, când colegii au fondat un ziar al tinerilor am fost solicitat să realizez câteva caricaturi pentru publicație. Cu curaj sau chiar inconștiență m-am apucat să îi ironizez pe profesori. Erau acolo niște desene relativ inofensive: D-na Pop Mariana, profesoara de limba română, d-l Mușuroia, profesorul de matematică, d-l Pop Vasile, un profesor de fizică plus un domn preot care îl suplinise pe cel de franceză pentru o scurtă perioadă. Ca mic detaliu, dl. preot mă cadorisise cu prima notă de 1 din viața mea pentru că, din câte îmi aduc aminte, îi șoptisem unui coleg un răspuns. Caricatura n-a fost o “vendetă grafică”, ci doar o mică ironie aproape copilărească.

Marele scandal care a divizat clasa a 12-a E a fost macheta pentru “sonet”, acel pliant A4 pe care îl pregătește orice colectiv și care însoțește albumul foto de final. Bineînțeles, cu mintea de acum, mi se pare că exagerasem complet, era de nepublicat. Dar atunci ne-am amuzat, jumătate de clasă, de ideea mea de a ilustra colectivul nostru ca pe niște condamnați în Auschwitz. Pe față îi desenaseam pe colegi în chiloți, tremurând, păziți de diriginte, dl. Mușuroia, în uniformă de nazist, cu pușca în mână. Pe verso se găsea caricaturizată întreaga sală profesorala, la un mic banchet, închinând un pahar de vin. Liceul se numea “Șincauchwitz”. În fundal, bineînțeles zvastica nazistă.

După micul scandal – colegii serioși protestau vehement – s-a renunțat la idee. Deși nu mai am macheta, se pare că Betty B. a mai ținut într-un sertar o copie.

După ce a apărut Academia Cațavencu m-am visat din nou caricaturist de profesie. Eram deja la facultate dar nu am îndrăznit să aplic pentru vreun job și m-am tot frământat dacă aveam cu adevărat umor sau idei pentru o publicație atât de prestigioasă. Până la urmă acolo munceau chiar eroii mei favoriți. Ar fi fost fabulos să-i pot arăta modelului meu cel de căpătâi, ANDO, unde ajunsesem cu studiul, inspirat de el o viață întreagă.

Mulți ani am renunțat complet la desen, preocupat de afacerea familiei, randări, proiectare sau muzică. Odată intrat pe Facebook, prin 2009, speriat de atâtea semnale că sunt supravegheat, văzut, bârfit, povestit etc. – m-am hotărât să revin la desen ca la o armă de luptă cu opinia publică. Mai cu seamă cu cea care îmi era, mă gândeam eu, împotrivă. Până la urmă, mă gândeam, era o formă de expresie inofensivă dar suficient de plină de informație – non-verbală – pentru a comunica câte ceva despre starea mea de moment oricui putea să fie interesat.

Am tot desenat apoi ani la rând, până prin 2014, pierzându-mă până la urmă în ceea ce atâta vreme uitasem sau lăsasem în urmă. În mod ciudat, după atâta pauză, descopeream că “linia” și stilul mi se schimbaseră. După o perioadă de acomodare am trecut către unelte digitale – tabletă grafică + Inkscape și m-am bucurat tot mai mult că mă regăsisem nu numai intact dar și mai matur și mai… în formă.

Am finalizat totul publicând cărticica mea “Blog”, o adevărată reeditare a experienței de clasa a 12-a. Bineînțeles, de data asta eram mult mai atent la corectitudinea politică și mai experimentat când e vorba de relații interumane, sociale, politice. Am tipărit din fonduri proprii, ajutat de părinți, 600 de exemplare pe care le-am împărțit prietenilor sau cunoștințelor. Voiam să obțin “cea mai underground carte de caricatură din lume”, una care, după mulți ani sau poate chiar post-mortem, s-ar fi vândut la licitații cu zeci de mii de dolari. Încă mai sper, lol.

În același timp, din cauza că folosisem Inkscape, ca software open source, aș fi vrut să las totul înspre download gratuit. Din păcate la vremea aceea nu aveam un website personal și nici nu știam cum să fac “file sharing”. Am rezolvat asta cu câteva săptămâni în urmă, uploadând totul pe profilul meu Behance și câte o arhivă pe Google Drive. Deși destul de târziu, proiectul este acum complet.

Recent m-am gândit să încep să fac animație 2D sau chiar 3D, probabil cu aceeași tentă umoristică. Cum sunt sub medicația cu antipsihotic probabil că nu totul va conține aceeași doză de umor sau simbolistică dar nu e exclus să încerc. Rămâne să-mi cumpăr licența la Mojo și să încep. Deocamdată sunt descurajat de AI și de ușurința cu care oricine poate genera film de genul ăsta cu minime eforturi. Mă gândesc totuși că AI-ul nu va putea emula cu adevărat nuanțele de umor pe care natura umană le poate genera din experiența de viață și personalitatea atipică, specifică caricaturiștilor. Încă mai meditez la asta.

---

English version

As I mentioned in a previous note, I was already drawing caricatures since the 1st grade. I had copied hundreds of drawings on the windowpane, enough to build confidence in my hand and develop the reflex of quickly putting an idea into visible form. More than once, I had drawn mustaches on Ceaușescu himself, in the newspaper. I would come home after classes and grab the day’s edition, adding mustaches, glasses, or even earrings to the communist leaders and others as well.

At school, during classes, I drew again, directly on the melamine finish of the desks. At some point, the cleaning ladies stopped wiping off my drawings with their sponges, so they remained there as real “frescoes,” with details accumulating day by day. I remember how one of them looked at me with amusement, sticking her head through the door, staring insistently. She probably wanted to make sure I was indeed the author.

In middle school I had a period of popularity among the boys when it was discovered that I could make high-quality pornography on demand. Adi B., our talented pianist, was the main client. Kids would gather in heaps behind me while Adi dictated the poses and details. I complied quickly, creating works worthy of the boys’ admiration, who quivered between anticipation and amusement.

In high school I had a moment when I thought of giving up any plans for the future and starting a career as a solo artist. I feverishly looked for a way to publish funny drawings, maybe turn them into bookmarks or even postcards. Still, still, I thought I needed higher education, at least for appearances, so I gave up.

In high school, when my classmates started a youth newspaper, I was asked to create a few caricatures for the publication. With courage or even recklessness I began mocking the teachers. There were some relatively harmless drawings: Mrs. Pop Mariana, the Romanian language teacher, Mr. Mușuroia, the math teacher, Mr. Pop Vasile, a physics teacher, plus a priest who had temporarily replaced the French teacher. As a small detail, the priest had gifted me my first failing grade (a 1), because, as far as I remember, I had whispered an answer to a classmate. The caricature wasn’t a “graphic vendetta,” just a small, almost childish irony.

The big scandal that divided the 12th E class was the mock-up for the “sonet,” that A4 leaflet every class prepares to go along with the graduation photo album. Of course, looking back now, I realize I had completely exaggerated, it was unpublishable. But at the time, half the class laughed at my idea of depicting our group as convicts in Auschwitz. On the front I had drawn the classmates in underwear, shivering, guarded by our homeroom teacher, Mr. Mușuroia, dressed as a Nazi, holding a rifle. On the back was a caricature of the entire faculty, at a small banquet, raising a glass of wine. The high school was named “Șincauchwitz.” In the background, of course, the Nazi swastika.

After the small scandal – the serious classmates protested vehemently – the idea was abandoned. Although I no longer have the mock-up, it seems that Betty B. kept a copy in a drawer.

After the magazine Academia Cațavencu appeared, I dreamed again of becoming a professional cartoonist. I was already in college but didn’t dare to apply for a job, and I kept worrying whether I really had the humor or ideas for such a prestigious publication. After all, my favorite heroes worked there. It would have been fabulous to show my ultimate role model, ANDO, how far I had come in my studies, inspired by him my entire life.

For many years I gave up drawing completely, absorbed by the family business, renderings, design, or music. Once I joined Facebook, around 2009, frightened by so many signs that I was being watched, gossiped about, talked about, etc., I decided to return to drawing as a weapon in the fight with public opinion. Especially with the one that I thought, in my mind, was against me. In the end, I thought, it was an inoffensive form of expression but full enough of non-verbal information to communicate something about my state of mind to anyone who might be interested.

I kept drawing for years after that, until around 2014, eventually losing myself in what I had long forgotten or left behind. Strangely, after such a long break, I discovered that my “line” and style had changed. After a period of adjustment I switched to digital tools – graphic tablet + Inkscape – and was increasingly happy that I had rediscovered myself not only intact but also more mature and more… in shape.

I finalized everything by publishing my little book Blog, a true re-editing of the 12th grade experience. Of course, this time I was much more careful about political correctness and more experienced in terms of interpersonal, social, and political relations. I printed, from my own funds with the help of my parents, 600 copies that I distributed to friends and acquaintances. I wanted to achieve “the most underground caricature book in the world,” one that, after many years or maybe even posthumously, would be sold at auctions for tens of thousands of dollars. I still hope so, lol.

At the same time, since I had used Inkscape, as open-source software, I wanted to make everything available for free download. Unfortunately, at the time I didn’t have a personal website and didn’t know how to do “file sharing.” I solved that a few weeks ago by uploading everything on my Behance profile and a few archives on Google Drive. Even though quite late, the project is now complete.

Recently I thought about starting to make 2D or even 3D animation, probably with the same humorous touch. Since I am under antipsychotic medication, not everything might contain the same dose of humor or symbolism, but it’s not excluded that I will try. I still need to buy a Mojo license and start. For now, I am discouraged by AI and the ease with which anyone can generate films of this kind with minimal effort. Still, I think that AI will not be able to truly emulate the nuances of humor that human nature can generate from life experience and the atypical personality specific to caricaturists. I am still reflecting on that.