PAUL SELING

Varianta în limba română

Suntem în trenul spre Franța, undeva la final de mai 1990. Nu poți arunca un ac de câtă lume a umplut vagoanele, plecând într-un exod major către occident. Tata s-a urcat cu noi, copiii, să ne ajute la bagaje. Cum era de așteptat, n-a mai putut coborî la timp, așa că trenul a pornit cu tot cu el. A coborât în final la Curtici, în vamă, de unde probabil l-a recuperat unul din ceilalți adulți.

În Viena trenul s-a mai golit și noi ne-am mutat în alte vagoane – cele ale vesticilor. Un domn american stă lungit pe 3 locuri, se pare că avem bilete cu locuri duble. Doamna C., profesoară de franceză, încearcă să rezolve situația. M-am mirat atunci de je-m’en-fichismul domnului, care s-a repliat cu greutate.

Atunci am văzut prima dată abundența de șervețele și hârtie igienică dintr-un tren public. M-am luat după băieții care bântuiau prin toate vagoanele, adunând rolele din WC-uri cu mare entuziasm. Am băgat și eu în buzunar vreo 3 șervețele. Nu de alta, dar ăla era „trendul”. Doamna C. era siderată și umilită, dar ne-a dat pace. Eram de neoprit.

Ajunși în Franța am avut primul contact cu francezii, care au fost extrem de primitori și calzi. Ne-au așteptat cu o masă plină de bunătăți: sucuri de portocale, doze de cola, ciocolată, biscuiți, toate întinse pe o masă de care ne-am apropiat cu precauție, abia reținându-ne uimirea.

Iată-mă și repartizat familiei. Cum încă eram extrem de timid, după vreo 2 zile de răspuns monosilabic, pare-mi-se că adulții s-au îngrijorat. Nu mai știu dacă nu am fost chiar la medic dar, în cele din urmă, am început să comunic.

Gérard, capul familiei, lucra ca și „garagiste”, adică parca mașini într-un garaj, probabil public. Doar el lucra în casă și reușea să-și susțină familia cu modestie. Erau niște oameni extrem de calzi și buni și mai ales generoși – atât cât puteau. M-am scăldat de-a dreptul în dulciuri, sucuri și, bineînțeles, benzi desenate franțuzești. Cred c-am petrecut o bună parte din sejur citind singur în cameră.

Activitățile de zi se desfășurau la școala copiilor. Asistam fără mare entuziasm la ore, luam pauze când mâncam la cantina din incintă, pe care o găseam extrem de modernă și de curată. N-am prea socializat cu nimeni, nici măcar cu colegii din România.

Am avut un prim șoc la o oră de franceză – cred – unde profesoara avea probabil probleme psihice. Copiii o luau razna la fiecare oră, o batjocoreau în văzul tuturor. N-am înțeles de ce nu se găsea un înlocuitor, am compătimit-o maxim pentru starea jalnică în care se afla; și ea, și orele ei de curs.

O distracție drăguță, acasă, era jocul pe care îl jucam și noi in școala – avioane. Doar că la francezi – spre deosebire de noi, care-l jucam cu hârtie și pix – se juca pe niște plăci din plastic și conținea nave maritime de luptă. Câștigam destul de des și băiatul s-a plâns că „trișam”. M-am amuzat nițel – n-aveai cum să vezi pozițiile oponentului – că, se pare, iar îmi funcționa acel al șaselea simț al dracului de bine.

Am fost și în excursii în jurul comunei. Am ajuns la mausoleul din Verdun, unde am rămas șocat pentru mulți ani după. Am putut vedea osemintele soldaților căzuți în luptă printr-un geam de sticlă și m-am îngrozit de atrocitatea războiului. Și, mai ales, de faptul că oamenii nu fuseseră niciodată îngropați cum se cuvenea.

Gérard a făcut pentru noi cea mai drăguță chestie. Într-o miercuri am chiulit cu toții de la școală ca să mergem la pescuit. Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri de micul lac dintr-un mijloc de pădure, luminat de raze de soare care cădeau oblic printre ramurile înfrunzite. N-am prins mare lucru dar ziua mi-a rămas în memorie ca exemplu. Aveam de-a face cu un adult care nu lua lucrurile prea în serios și știa să ne facă să ne simțim bine fără vinovăție.

În sfârșit, excursia în Paris a fost impresionantă. Am coborât din autocar undeva la periferie, luând metroul câteva stații. Am ieșit la suprafață la stația Arcului de Triumf Défense. Am rămas înmărmurit. Mi se părea că ajunsesem în viitor. Totul părea science-fiction. În fața arcului o fanfară cânta probabil cântecul „Brasil”, asociere care mi-a rămas pentru totdeauna în minte: arhitectură modernă, futuristă plus muzică bună cântată live. Un cocktail excelent. Deși nu știam încă ce voi face când o să fiu mare, cred că șocul momentului m-a inspirat treptat să îmi doresc să devin în viitor arhitect.

Am avut și primul contact cu un bărbat de culoare. Peste tot găseai imigranți africani care vindeau suveniruri, așa că am cumpărat un breloc metalic cu turnul Eiffel. Bineînțeles, la suprapreț, după cum am aflat odată ajuns acasă.

Am plecat din Sommeilles – satul în care locuisem 3 săptămâni – cu inima frântă că trebuie să mă întorc în România și cu bagajul plin de cadouri, dulciuri și reviste de benzi desenate. Când părinții m-au cules din gară răspundeam deja în franceză, aproape la fiecare al cincilea cuvânt.

M-am rușinat maxim când tata m-a întrebat ce filme văzusem. I-am răspuns că văzusem filme cu „futur” și mama a tresărit speriată. Tata a liniștit-o calm, ușor amuzat.

Am mai menținut o vreme legătura cu familia. Tata le-a trimis „eau de vie”, adică pălincă făcută în casă, chestie pe care Gérard o aprecia mult. Am primit de la ei, prin prieteni de familie, un pachet cu alte dulciuri, BD-uri și o undiță foarte cool pe care nu m-am jenat s-o folosesc până târziu, când m-am lăsat complet de pescuit.

Câțiva ani mai târziu am sunat pe telefonul fix, vrând să îi mai aud nițel în receptor. Mi-a răspuns o bunică tristă. Ambii adulți muriseră, copiii plecaseră probabil din sat de multă vreme. A fost un moment trist de care îmi aduc aminte și astăzi.

---

English Translation

We are on the train to France, somewhere at the end of May 1990. You couldn’t throw a needle, that’s how crowded the carriages were, as everyone was leaving in a major exodus toward the West. My father got on with us, the children, to help with the luggage. As expected, he couldn’t get off in time, so the train left with him still on board. In the end, he got off at Curtici, at the border, where probably one of the other adults picked him up.

In Vienna, the train emptied a bit and we moved to other carriages – those of the Westerners. An American man was lying across three seats; it seemed we had double-booked tickets. Mrs. C., the French teacher, tried to sort out the situation. I was amazed at the man’s indifference, his je-m’en-fiche attitude, as he grudgingly shifted.

That was the first time I saw the abundance of tissues and toilet paper in a public train. I followed the boys who roamed through all the carriages, collecting rolls from the toilets with great enthusiasm. I also stuffed about three tissues into my pocket. Not for anything, but that was the “trend.” Mrs. C. was shocked and humiliated, but she let us be. We were unstoppable.

Arriving in France, we had our first contact with the French, who were extremely welcoming and warm. They greeted us with a table full of treats: orange juice, cans of Coke, chocolate, biscuits – all laid out on a table we approached timidly, barely containing our amazement.

And so, I was assigned to a family. Since I was still extremely shy, after about two days of monosyllabic answers, it seems the adults grew worried. I can’t recall if I was even taken to a doctor, but eventually I began to communicate.

Gérard, the head of the family, worked as a “garagiste,” meaning he parked cars in a garage, probably a public one. He was the only one working in the household, and yet managed to modestly support his family. They were extremely kind, good people, and above all generous – as much as they could be. I practically bathed in sweets, juices, and of course, French comic books. I think I spent a good part of my stay reading alone in my room.

The daytime activities took place at the children’s school. I attended classes without much enthusiasm, took breaks when we ate in the on-site canteen, which I found extremely modern and clean. I didn’t really socialize with anyone, not even with my Romanian peers.

I had my first shock in a French class – I think – where the teacher probably had mental health problems. The children went wild every lesson, mocking her openly. I couldn’t understand why a replacement wasn’t found; I pitied her deeply for the miserable state she and her lessons were in.

A fun activity at home was playing a game we also played back home – airplanes. Only, with the French – unlike us, who played it with paper and pen – it was played on plastic boards and involved battleships. I won quite often, and the boy complained that I was “cheating.” I was amused – there was no way to see the opponent’s positions – but it seemed that damned sixth sense of mine was working again.

We also went on excursions around the village. We visited the mausoleum at Verdun, where I was left shocked for many years afterward. I could see the bones of fallen soldiers through a glass window, and I was horrified by the atrocity of war. And especially by the fact that those men had never been buried properly.

Gérard did the nicest thing for us. One Wednesday, we all skipped school to go fishing. I remember it as if it were yesterday – the small lake in the middle of a forest, lit by sun rays falling obliquely through the leafy branches. We didn’t catch much, but the day stuck in my memory as an example. Here was an adult who didn’t take things too seriously and knew how to make us feel good without guilt.

Finally, the trip to Paris was impressive. We got off the bus somewhere in the outskirts and took the subway for a few stops. We surfaced at the Défense Arc de Triomphe station. I was stunned. It felt like I had arrived in the future. Everything looked like science fiction. In front of the arch, a brass band was probably playing the song “Brasil,” a connection that stayed forever in my mind: futuristic architecture plus good live music. An excellent cocktail. Even though I still didn’t know what I would become when I grew up, I think the shock of that moment gradually inspired me to want to become an architect.

I also had my first contact with a Black man. Everywhere you could find African immigrants selling souvenirs, so I bought a metal keychain with the Eiffel Tower. Of course, overpriced, as I later found out once I was back home.

I left Sommeilles – the village where I had stayed for three weeks – heartbroken that I had to return to Romania, and with luggage full of gifts, sweets, and comic books. When my parents picked me up from the train station, I was already replying in French, almost every fifth word.

I was terribly embarrassed when my father asked me what movies I had seen. I answered that I had seen films with “futur,” and my mother flinched in fear. My father calmed her down, slightly amused.

We kept in touch with the family for a while. My father sent them “eau de vie,” that is, homemade plum brandy, which Gérard greatly appreciated. I received from them, through family friends, a package with more sweets, comic books, and a very cool fishing rod that I used without shame until much later, when I gave up fishing altogether.

A few years later, I called on the landline, wanting to hear their voices again. A sad grandmother answered. Both adults had died, and the children had probably left the village long ago. It was a sad moment I still remember today.