PAUL SELING

Varianta în limba română

Dacă e să numesc cea mai întunecată perioadă a vieții mele trebuie să fie cea de final de ani ’90 și până spre final de ani ’00. Probabil că e deja evident, toată viața mea e legată de muzică de toate genurile. Nu am un stil preferat, ador să găsesc inteligență și imaginație în orice tip de piesă aș asculta. Din acest motiv într-o zi ascult Mahasvishnu Orchestra și în alta… spre exemplu… Anomalie. Și după aia niște techno de la Tommy 4 Seven. Și spre dimineață Noisia. Lol.

Revenind la muzica anilor ’90, eu sunt extrem de necăjit de ceea ce cred că s-a întâmplat atunci. Nu sunt foarte sigur dacă așa a fost, dar după părerea mea muzica electronică ce se dorea underground mi se pare de foarte proastă calitate. E drept că în anii ăia n-am avut acces la librăria globală de tip Spotify și am luat „din aer” – adică de la radio și TV – ce ni se servea. Sunt sigur că în acea perioadă existau deja experimentaliști care dețineau tehnica de producție și înregistrare și nu doar oportuniști superficiali. Oricum, cine avea atunci acces la aparatură specifică a fost un mare norocos.

Am dansat în liceu pe eurodance sau trance simplist, pe hip-hop și rap m-am plimbat cu walkmanul în urechi. Rock-ul nu s-a prins niciodată de mine, deși aș vrea să pot lua influențe din el în viitor.

Cu cât am mers pe firul muzicii din foreground cu atât am intrat într-o zonă tot mai întunecată. Piesele mele favorite nu se mai cântau la radio așa că am intrat în lumea clubbing-ului. Nu pot să-mi iert atâtea nopți pierdute și atâta alcool dat pe gât, în căutarea deșartă a fetei perfecte.

La vremea aia iubita asta trebuia să fie clubber-iță, să aibă o cultură vastă în domeniu, eventual să se drogheze cu chestii speciale, musai să aibă și câteva tatuaje. În ani de zile în care m-am perindat în diverse anturaje în locațiile din cele mai mizerabile n-am făcut decât să mă deprim tot mai mult.

Abia după ce YouTube a luat amploare am reușit să mă reconectez și să pot să ascult reminiscențe ale trecutului din toată perioadele. Am revenit la Daft Punk, la Stardust, la Tom Novy sau la DJ Tonka. Era un început.

Prin 2008 sau 2009, intrat cu câteva piese experimentale pe MySpace, am găsit brusc revelația care m-a scos pentru totdeauna din depresie. Existau acolo artiști fără compromis care făceau o muzică smart, elegantă și complet lipsită de ambiția de a fi comercială. Mi-am făcut și un blog pe care postam zilnic ceea ce găseam interesant – blog pe care îl distribuiam constant și pe Facebook.

Un adevărat „wake-up call” a fost trupa Empire Of The Sun, cu a lor „Walking On A Dream”. Era ca și cum cineva mi-ar fi atras atenția din nou înspre foreground. Am înțeles că muzica mainstream avea totuși o șansă. Nu mai știu de câte ori am dat play piesei, dar cred că de câteva zeci de ori în perioada aceea.

Am găsit multe alte trupe care sunau edgy și fără compromis, deși erau totuși populare: Ladyhawke, Uh Huh Her, The 1975, The National și multe, multe altele. Treptat am revenit din nou în undergroundul care, datorită social media, nu mai era de fapt underground.

Ecosistemul muzical se ramifica în tot mai multe subgenuri, arta părea că primește un suflu nou, chiar dacă era făcută pentru consum de masă. Și cel mai important lucru, am scăpat de impresia că toată muzica de calitate e făcută de oameni care se droghează. Poate că asta a fost o prejudecată de-a mea cu care am rămas după anii de clubbing din București. Nu voi ști niciodată.

În aceeași perioadă, mergând tot mai adânc în căutările mele am alunecat pe un fir al intuiției și am redescoperit muzica indigenă de pe toată suprafața globului. Mi-am dat seama că, pentru mine, computerul era doar o unealtă care, nefolosită corect, putea deveni dăunătoare. Mi-am dorit să încep din nou să cânt la un instrument și mi-am propus ca în viitor să concep un proiect live. Așa am început să cânt la trompetă.

Trompeta nu mi-a plăcut la început, în școala de muzică. O asociam cu fanfara și cu sunetul ei strident. În acea cercetare personală am înțeles cât de rece, distant și elegant putea deveni timbrul ei. Am exersat o vreme, învățând singur sau după instrucțiuni din online. Mi-am mai cumpărat fluiere, muzicuțe și începusem să fiu fascinat de cele mai bizare instrumente: drâmbă, fierăstrăul, percuțiile etnice, ș.a.m.d.

Toate aceste experimente sunt acum „în pauză”, dar cu siguranță voi mai experimenta cu ele în viitor. De vreo 2-3 luni mi-am luat un caval de pe internet pe care încă nu-l stăpânesc mai deloc. Îmi planific experimente tot mai „abstracte” cu aceste unelte.

Bineînțeles, sunt conștient că tot parcursul ăsta este și unul… inițiatic. Am pornit-o din copilărie cu o formă de snobism cu care m-am pricopsit (și) din Școala de Artă, doar ca să descopăr că standardizarea actului creativ duce la moarte emoțională. A creativului și a publicului. Avem, cred, nevoie să salvăm cum știm toate aceste forme de racord la un trecut arhaic. Asta a fost concluzia de final a căutărilor mele de atunci.

Revenind la ziua de astăzi, mă bucur zilnic de Spotify și de cantitatea de artiști extrem de inteligenți care îți provoacă gândirea cu fiecare piesă. Cred că… suntem pe mâini bune pentru moment. Am emoții apropo de apariția AI dar încă meditez la asta.

---

English version

If I were to name the darkest period of my life, it would have to be from the late ’90s until the late ’00s. It’s probably already obvious: my whole life is tied to music of all kinds. I don’t have a preferred style, I love to find intelligence and imagination in any type of track I listen to. That’s why one day I listen to Mahavishnu Orchestra and on another… for example… Anomalie. And then some techno by Tommy 4 Seven. And by morning, Noisia. Lol.

Coming back to the music of the ’90s, I am extremely upset about what I believe happened back then. I’m not entirely sure if it was really the case, but in my opinion the electronic music that claimed to be underground seemed to be of very poor quality. It’s true that in those years I didn’t have access to a global library like Spotify and I took things “from the air” – meaning from radio and TV – whatever was served to us. I’m sure that during that time there were already experimentalists who had production and recording skills, and not only superficial opportunists. Anyway, whoever had access to proper equipment back then was really lucky.

I danced in high school to eurodance or simplistic trance, with hip-hop and rap I walked around with a Walkman in my ears. Rock never really stuck with me, although I would like to take some influences from it in the future.

The more I followed the thread of foreground music, the deeper I entered into a darker area. My favorite tracks were no longer played on the radio, so I entered the world of clubbing. I can’t forgive myself for so many lost nights and so much alcohol poured down my throat, in a futile search for the perfect girl.

Back then, this ideal girlfriend had to be a clubber, have a vast cultural background in the field, maybe take special kinds of drugs, and definitely have a few tattoos. After years of drifting through various groups in the most miserable venues, all I managed was to sink deeper into depression.

Only after YouTube grew did I manage to reconnect and listen to remnants of the past from all periods. I returned to Daft Punk, Stardust, Tom Novy, or DJ Tonka. It was a beginning.

Around 2008 or 2009, after uploading a few experimental tracks on MySpace, I suddenly found the revelation that pulled me out of depression forever. There were uncompromising artists there, creating smart, elegant music, completely free of the ambition to be commercial. I even started a blog where I posted daily whatever I found interesting – a blog that I constantly shared on Facebook too.

A real “wake-up call” was the band Empire Of The Sun, with their “Walking On A Dream.” It was as if someone had drawn my attention back to the foreground. I realized that mainstream music still had a chance. I don’t remember how many times I played that song, but probably dozens of times during that period.

I found many other bands that sounded edgy and uncompromising, even though they were still popular: Ladyhawke, Uh Huh Her, The 1975, The National, and many, many more. Gradually, I returned again to the underground which, thanks to social media, was no longer really underground.

The musical ecosystem branched into more and more subgenres, art seemed to receive new life, even if it was made for mass consumption. And most importantly, I got rid of the impression that all quality music was made by people who took drugs. Maybe that was just my own prejudice left over from the clubbing years in Bucharest. I’ll never know.

In the same period, as I delved deeper into my searches, I followed an intuitive thread and rediscovered indigenous music from all over the globe. I realized that, for me, the computer was just a tool which, if not used correctly, could become harmful. I wanted to start playing an instrument again and set myself the goal of creating a live project in the future. That’s how I started playing the trumpet.

I didn’t like the trumpet at first, in music school. I associated it with brass bands and its shrill sound. In that personal research, I understood how cold, distant, and elegant its timbre could become. I practiced for a while, learning on my own or from online tutorials. I also bought whistles, harmonicas, and became fascinated by the most bizarre instruments: the jaw harp, the saw, ethnic percussion, and so on.

All these experiments are now “on pause,” but I’ll surely experiment with them again in the future. For the past 2–3 months, I’ve had a caval flute I bought online, which I can barely play at all. I’m planning increasingly “abstract” experiments with these tools.

Of course, I am aware that this whole journey is also an… initiatory one. I started it in childhood with a form of snobbery that I picked up (also) from Art School, only to later discover that standardization of the creative act leads to emotional death. For both the artist and the audience. I believe we need to preserve, in whatever way we can, these forms of connection to an archaic past. That was the ultimate conclusion of my searches back then.

Coming back to today, I enjoy Spotify every day and the vast number of extremely intelligent artists who challenge your mind with every track. I think… we’re in good hands for now. I do have mixed feelings about the rise of AI, but I’m still reflecting on that.