Versiunea în limba română
În postarea asta o să detaliez puțin influențele minorității rrome în muzica mea. Pe scurt, ca să vin din start cu concluzia: aproape niciuna.
Când am intrat în establishmentul cultural – Școala de Muzică – în 1984, am învățat că nimic în afara de muzica clasică nu e ok. Totul e lăutărie. Nu aveam voie nici măcar să cântăm câteva acorduri dintr-o piesă de la MTV – asta mai târziu, după Revoluție. Dacă eram prinși, eram fugăriți de la pian cu dezgust. Ni se spunea că alea sunt „piese cu 3 acorduri” și că nu facem decât să ne stricăm urechea.
Acum, trebuie să recunosc că n-am fost niciodată de acord cu asta. De mic mi-am ascuțit urechea la alte „layere” ale muzicii pop și nu numai. Am început de devreme să evaluez texturi sonore, structuri narative, tehnici instrumentale care m-au inspirat toată viața.
Cu cât muzica modernă s-a updatat prin tehnologie, cu atât mai complexe și noile genuri apărute, și noua muzică și, de ce să nu recunoaștem, și muzicienii. Dacă în anii ’90 au intrat în „alternosferă” doar cei care aveau acces la aparatură și studiouri – vezi calitatea extrem de proastă a trendului pop din acea vreme – astăzi, după accesul facil la pluginuri, softuri și computere, până și muzicienii cu educație clasică experimentează. Și scot pe piață cele mai fascinante idei și proiecte, adună milioane de fani, țin concerte cu săli pline pe toată suprafața globului.
Revenind la minoritatea rromă, primul meu contact cu ei a fost în casa bunicilor din Remetea Chioarului. Existau acolo câțiva care cântau cel puțin în serile de Crăciun de-a lungul și de-a latul satului. Era mare întrecere între casele românilor pentru locația în care unuia din muzicanți li se „rupea coarda”. Asta arăta cu câtă patimă și pasiune ar fi performat trupa.
Rromii erau răsplătiți din belșug cu bani, mâncare și băutură. Erau oameni simpli, dar își cunoșteau repertoriul și tehnica, uimindu-mă de fiecare dată cu virtuozitatea lor. Mă fascinau țambalul și gordona (contrabasul) în special.
Bunicul meu a avut o relație bună cu această minoritate, care îl căuta deseori când erau într-o perioadă de lipsuri. Îi împrumuta cu bani, îi servea cu de-ale gurii oricând aveau nevoie. Dacă e să fiu sincer, pentru omul singuratic care era „badea” Gheorghe erau poate unicii interlocutori cu care mai schimba o vorbă.
Iar apropo de influența rromă din muzica mea, nu am integrat-o niciodată. Dacă am împrumutat totuși ceva, a fost ca „citat” asumat și oarecum am adăugat mici „adnotări” sonore care să-l semnaleze și justifice (vezi piesa „Nu vreau să te pierd” produsă împreună cu Paula). Din păcate nu am ascultat muzică lăutărească decât pe cea veche, a perioadei interbelice. A fost o perioadă îndelungată, la final de ani 2000, în care am urmat un parcurs invers, pornit de la experimentalul electronic și finalizat cu muzici etnice și cele mai atipice instrumente arhaice. Despre asta voi scrie în altă însemnare.
Nu vreau să uit totuși un moment crucial pentru mine. Zăceam în pat, la mijloc de ani 2000, într-o depresie cruntă. Afară, în curtea blocului, o femeie rromă cânta, cerșind mila locatarilor. Am auzit ca prin vis modul extrem de melodios, specific al cântecului ei solitar, mod care mi-a adus aminte de trilurile unei păsări. A fost ca o chemare dintr-o realitate paralelă, așa că m-am dus la fereastră s-o văd. M-a fascinat faptul că nu se repeta absolut deloc. M-am gândit că asta e o caracteristică specifică „naturii” în cel mai pur sens posibil.
English version
In this post I will go into a bit more detail about the influences of the Roma minority in my music. To be brief, and to start with the conclusion: almost none.
When I entered the cultural establishment – the Music School – in 1984, I was taught that nothing outside of classical music was acceptable. Everything else was lăutărie (folk-style music, looked down upon). We weren’t even allowed to play a few chords from an MTV song – later on, after the Revolution. If we got caught, we were chased away from the piano in disgust. We were told those were “three-chord songs” and that we were only ruining our ear.
Now, I must admit I never agreed with that. From an early age, I sharpened my ear to other “layers” of pop music and beyond. I began early on to evaluate sound textures, narrative structures, instrumental techniques that have inspired me throughout my life.
The more modern music was updated by technology, the more complex the new genres became, along with the new music and – let’s admit it – the musicians themselves. If in the ’90s only those with access to equipment and studios entered the “alternosphere” – hence the extremely poor quality of mainstream pop at the time – today, with easy access to plugins, software, and computers, even classically trained musicians experiment. And they release the most fascinating ideas and projects, gather millions of fans, and perform sold-out concerts all over the globe.
Returning to the Roma minority, my first contact with them was at my grandparents’ house in Remetea Chioarului. There were a few who played music at least on Christmas nights, going across the entire village. There was fierce competition among Romanian households over who would host the performance where one of the musicians would “break a string.” That showed how passionately and fervently the band played.
The Roma musicians were generously rewarded with money, food, and drink. They were simple people, but they knew their repertoire and technique, astonishing me every time with their virtuosity. I was particularly fascinated by the cimbalom and the gordonă (double bass).
My grandfather had a good relationship with this minority, who often came to him when they were going through hard times. He would lend them money, offer them food whenever they needed it. To be honest, for the solitary man that “badea” Gheorghe was, they were perhaps the only interlocutors with whom he exchanged words.
As for the Roma influence in my music, I never truly integrated it. If I borrowed something, it was as a deliberate “quotation,” and I added small sonic “annotations” to highlight and justify it (see the song Nu vreau să te pierd produced together with Paula). Unfortunately, I only listened to Roma music in its older, interwar form. There was a long period, in the late 2000s, when I followed a reverse path – starting with electronic experimental music and ending up exploring ethnic music and the most atypical archaic instruments. I will write about that in another note.
Still, I don’t want to forget a crucial moment for me. I was lying in bed, in the mid-2000s, in a deep depression. Outside, in the courtyard of the apartment block, a Roma woman was singing, begging for the residents’ mercy. I heard, as if in a dream, the extremely melodic mode of her solitary song, which reminded me of a bird’s trill. It was like a calling from a parallel reality, so I went to the window to see her. I was fascinated by the fact that she did not repeat herself at all. I thought to myself that this was a characteristic of “nature” in its purest possible sense.
PAUL SELING 
Leave a comment