PAUL SELING

Varianta în limba română

Trebuie să car din magazie până în casă un ziar împăturit în care am adunat toate frunzele de tei ale bunicului. El strânge în fiecare sezon ierburi aromatice pe care le usucă lent, până obține o selecție de ceaiuri care să-i ajungă tot anul. Adun cu grijă ziarul și îl transport în bucătărie, unde bunicul bagă fiecare sortiment în săculeți de pânză. Urmează apoi să le atârne în cuie, în cămară, de unde își va lua câte o lingură sau două pentru ceaiul zilnic.

În foșnetul frunzelor se aude din hol mersul unor bocanci. Mă uit să văd cine e și da, e cum mă așteptam, Mitru. Mitru e un fel de vagabond al satului care lucrează uneori cu ziua la câmp sau prin ogrăzile sătenilor. De cum dă colțul ierbii și până încep ploile de toamnă îl poți găsi dormind în iarbă. Deseori l-am contemplat în somnul lui lin, fără sforăituri, după prea multe pahare de pălincă, gândindu-mă la cât de brăzdată de riduri îi era fața. Avea o piele groasă, veșnic bronzată și, deși alcoolic și fără adăpost, nu l-am văzut vreodată nebărbierit sau prea neglijent. Mă tot minunam cum, la aceeași vârstă cu unchiul meu – vreo 40 și ceva de ani – arăta poate de două ori mai bătrân.

Mitru i se adresează bunicului, cerându-i un pahar de „horincă”. Deseori vine la noi în curte și se roagă pentru niște alcool fie lui, fie bunicii, care îl pun totuși mai întâi la câte o treabă gospodărească. Trebuie, nu-i așa, să-și câștige prin muncă recompensa. Mitru mai are la noi și adăpost gratuit pentru că e lăsat să doarmă în podul șurii, uneori cu săptămânile. Deseori, când urc acolo să adun ouăle din cuibar, mă sperii găsindu-l, în amiaza mare, dormind dus.

De data asta bunicul cere ca Mitru să coboare niște fân din pod. Urmează ca eu, spre seară, să arunc cu furca mâncare pentru vaci, prin fereastra peretelui despărțitor, către grajd. În timp ce el își duce la îndeplinire sarcina am și eu una, de care mă apuc întotdeauna cu dezgust. Trebuie să curăț grajdul de bălegar. Adun cu lopata, scârbit, tot gunoiul celor două vaci și îl arunc pe ușa din dos, în grămada de gunoi. Întotdeauna mi-e frică să nu alunec, așa că pășesc cu finețea unui balerin, pe vârfuri, prin toată încăperea, în timp ce vacile mă plesnesc cu cozile peste față sau mâini.

Sătenii adună fiecare de-a lungul anului într-o grămadă gunoi organic provenit de la animale pe care, la începutul primăverii, îl aruncă fărâmițându-l pe câmpuri, ca fertilizator. Mie mi-e întotdeauna greață să mă apropii, deși, uneori, când suntem în criză de râme pentru pescuit, mai scormonim nițel și la marginea movilei. La final de februarie am fost și eu la munca asta și mi-am promis că la anul o să caut cea mai solidă scuză să nu mai particip.

În sfârșit, ne terminăm treburile fiecare și Mitru își primește pălinca promisă. Bunicul toarnă, ca de obicei, vreo 3-4 pahare, la cererea insistentă a zilierului care și-a făcut treaba și e acum obosit. Va dormi probabil până mâine în șură și o va lua apoi de la capăt.

Mitru a murit, după cum povestește mama, relativ recent. A dus o viață grea, a trăit de la o zi la alta, din mila sătenilor, ajutat de o rezistență la abuzul de sine de invidiat. M-am mirat de-a lungul anilor de sănătatea lui perfectă care, până la urmă, după atâția ani, s-a deteriorat până a-l lăsa să treacă în neființă.

---

English version

I have to carry from the shed into the house a folded newspaper in which I have gathered all of my grandfather’s linden leaves. Each season, he collects aromatic herbs which he dries slowly, until he obtains a selection of teas to last him the whole year. I carefully gather the newspaper and take it into the kitchen, where my grandfather puts each variety into small cloth bags. He then hangs them on nails in the pantry, from where he will take a spoonful or two each day for his daily tea.

Amid the rustle of the leaves, I hear the steps of boots coming from the hallway. I look to see who it is, and yes, just as I expected, it’s Mitru. Mitru is a kind of village vagabond who sometimes works day labor in the fields or in the villagers’ yards. From the first sprout of grass until the autumn rains begin, you can find him sleeping outdoors in the grass. I often contemplated him in his quiet sleep, without snoring, after too many glasses of plum brandy, thinking about how deeply lined his face was. He had thick, permanently tanned skin and, although an alcoholic and homeless, I never once saw him unshaven or overly careless. I always marveled at how, at the same age as my uncle—about forty-something—he looked perhaps twice as old.

Mitru addresses my grandfather, asking him for a glass of “horincă.” He often comes into our yard and begs either him or my grandmother for some alcohol, though they usually first put him to some household chore. After all, he has to earn his reward through work. He also has free lodging at our place, since he is allowed to sleep in the barn loft, sometimes for weeks on end. Often, when I climb up there to collect eggs from the nests, I am startled to find him, in broad daylight, fast asleep.

This time, my grandfather asks Mitru to bring down some hay from the loft. Later in the evening, it will be my turn to pitch food for the cows through the small window in the partition wall into the stable. While he carries out his task, I too have one—one I always take up with disgust. I must clean the stable of manure. With the shovel, nauseated, I gather all the waste from the two cows and throw it out the back door into the pile of dung. I am always afraid of slipping, so I move with the grace of a ballerina, on tiptoes, through the whole room, while the cows swat me across the face or hands with their tails.

Each villager gathers throughout the year a pile of organic waste from their animals which, at the beginning of spring, they scatter and break up across their fields as fertilizer. I always feel sick getting close to it, though sometimes, when we are short on worms for fishing, we scratch around a bit at the edge of the heap. At the end of February, I also took part in this work and swore to myself that next year I would find the strongest excuse not to participate.

At last, we each finish our tasks, and Mitru receives the promised plum brandy. My grandfather pours, as usual, about three or four glasses, at the insistent request of the day laborer who has done his job and is now tired. He will probably sleep until tomorrow in the barn and then start all over again.

Mitru died, as my mother tells me, relatively recently. He lived a hard life, surviving from one day to the next on the villagers’ mercy, supported by an enviable resistance to self-abuse. Over the years, I marveled at his perfect health which, in the end, after so many years, deteriorated enough to let him pass away.