PAUL SELING

Varianta în limba română

2003 sau 2004 (am uitat)

Sunt în aeroport, doamna de la serviciul de pază îmi verifică bagajul. Deschid valiza și deasupra hainelor se ivesc o cruce de lemn, o biblie, Filocalia și vreo 2 sticluțe de mir. Doamna se uită la mine mirată: „Sunteți preot?” mă întreabă cu o undă ușoară de admirație. Îi răspund că nu, mormăind ceva despre faptul că-s doar interesat de religie.

După ce am intrat în mai 2002 în sistemul psihiatric am cunoscut câțiva ani de fervoare mistică. În confuzia totală și sub teroarea entităților care îmi vorbeau zi și noapte despre torturi groaznice, morți sadice și chinuri insuportabile m-am întors oarecum la Dumnezeul acela „clasic”.

Acea entitate lucidă care observa totul, imparțial, de undeva din spatele „spectacolului” era sub asediu total. Trebuie să spun că „ochiul” conștiinței, sau „camera video” care nu încetează nici azi să funcționeze, n-a fost deloc impresionată. Analizam din acel punct de vedere vâltoarea de senzații și de gânduri, întrebându-mă constant pe unde aș putea găsi calea de ieșire. Eram refugiat într-un „Panic room”.

Dar mă îndoiam totuși de mine însumi. Dacă trebuia totuși să mă las dus în delirul religios? Dacă Dumnezeu era totuși acea figură patriarhală, stând în jilțul de aur, deasupra norilor? Devenisem brusc un copil speriat. Regresasem în mintea micului Paul care existase probabil ascuns atâția ani undeva în subconștient. Trebuia oare să stau față în față cu Dumnezeu, m-am întrebat, rememorându-mi toate păcatele, învinovățindu-mă de cele mai mici greșeli și admițând în fața Lui că-s cel-mai-rău-om-din-lume?

Mai tarziu, revenit in țară, am mers singur până la mănăstirea Rohia, în aceeași stare de confuzie și cu același haos în minte. Era înainte de prânz și în curte nu găseai țipenie de om. M-am plimbat încet prin clădirea principală. O viziune a început să mă bântuie: m-am gândit brusc că biserica era de fapt o adevărată navă spațială statică: deși nu zbura nicăieri, ea conținea în volumele, spațiile sau picturile de pe pereți o combinație de simboluri care puteau să capteze intențiile, gândurile și chiar mișcările credincioșilor. Apoi, le puteau retransmite undeva afară, într-un alt „layer” al conștiinței noastre comune, poate chiar în spațiu, poate chiar lui Dumnezeu însuși sau poate chiar unor extratereștri.

Am ieșit din biserică și am intrat în anexa în care călugării găzduiau enoriași peste noapte. M-am gândit să rămân până a doua zi. Poate, cine știe, stând îndeajuns de mult acolo aș fi putut lăsa și eu ceva din energia și mintea mea să „curgă” înspre Divinitate.

Am trecut pe lângă ușa bucătăriei care era deschisă. Înăuntru doi călugări discutau, fără să mă vadă.

– Vai, ce-ar merge un ciolan la fasolea asta! a spus, retoric, unul dintre ei. Celălalt monah mormăie aprobator.

Eram, mi-am adus eu aminte, în post, așa că am început să mă amuz în sinea mea de poftele lumești ale celor mai sfinți dintre noi. Unul din călugări a ieșit din cameră, probabil pe altă ușă. Am mai admirat puțin picturile de pe pereți, cele cu sfinți, arhangheli, revenind la întrebările mele existențiale.

Dar Dumnezeul concret, cel prezent și reactiv mi-a mai oferit o surpriză. Călugărul din bucătărie a dat drumul unei bășini atât de răsunătoare încât tot castelul mistic de cărți ezoterice din mintea mea s-a prăbușit instant.

Am plecat acasă, mulțumit de lecția primită.

---

English version

2003 or 2004 (I forgot)

I am at the airport, and the security lady is checking my luggage. I open the suitcase and, above the clothes, a wooden cross, a Bible, the Philokalia, and two small bottles of holy oil appear. The lady looks at me, surprised: “Are you a priest?” she asks, with a slight tone of admiration. I answer no, mumbling something about just being interested in religion.

After I entered the psychiatric system in May 2002, I experienced a few years of mystical fervor. In total confusion and under the terror of the entities that spoke to me day and night about horrible tortures, sadistic deaths, and unbearable torments, I somehow returned to that “classic” God.

That lucid entity that observed everything, impartially, from somewhere behind the “spectacle,” was under total siege. I must say that the “eye” of consciousness, or the “video camera” that still hasn’t stopped working even today, was not impressed at all. From that point of view, I analyzed the turmoil of sensations and thoughts, constantly asking myself where I could find a way out. I was a refugee in a “panic room.”

But I still doubted myself. What if I had to let myself be carried away into religious delirium? What if God was truly that patriarchal figure, sitting on a golden throne, above the clouds? Suddenly I had become a frightened child. I had regressed into the mind of little Paul, who had probably existed hidden for so many years somewhere in the subconscious. Was I supposed to stand face to face with God, I asked myself, recalling all my sins, blaming myself for the smallest mistakes, and admitting before Him that I was the-worst-man-in-the-world?

A few years after, I went alone to Rohia Monastery, in the same state of confusion and with the same chaos in my mind. It was before noon, and there was not a soul in the courtyard. I slowly walked through the main building. A vision began to haunt me: I suddenly thought that the church was actually a real static spaceship: although it flew nowhere, it contained in its volumes, spaces, or wall paintings a combination of symbols that could capture the intentions, thoughts, and even movements of the believers. Then, they could transmit them somewhere outside, into another “layer” of our common consciousness, maybe even into space, maybe even to God Himself. Or maybe to some extraterestrial intelligence.

I left the church and entered the annex where the monks hosted parishioners overnight. I thought I might stay there until the next day. Perhaps, who knows, if I stayed long enough, I too could let some of my energy and mind “flow” toward Divinity.

I passed by the open kitchen door. Inside, two monks were talking, without noticing me.

– Oh, how well a pork knuckle would go with this bean stew! one of them said rhetorically. The other monk mumbled in agreement.

I suddenly remembered it was Lent, so I began to amuse myself inwardly at the worldly cravings of the holiest among us. One of the monks left the room, probably through another door. I admired the paintings on the walls a bit more, those with saints and archangels, returning to my existential questions.

But the concrete God, the present and reactive one, had another surprise for me. The monk in the kitchen let out a fart so resounding that the entire mystical castle of esoteric books in my mind collapsed instantly.

I went home, content with the lesson I had received.