Varianta în limba română
Acum câțiva ani am căutat în sfârșit pe internet câte ceva despre originea conceptului de “remix”. La început, în anii ’90, când încropiam și eu 2-3 remixuri pentru piesele Paulei, mă gândeam că chestia asta sună foarte “cool”. Mi se părea interesant că puteai să faci o versiune alternativă sau o reinterpretare a ideii originale, distanțându-te sau măcar oferind o altă posibilă “viziune” asupra conceptului. Tot una personală dar… altfel.
În plus, ascultam deja remixuri ale marilor artiști și pricepeam foarte vag că ele au o funcție de distribuire a originalului în medii alternative. Cred că primul remix care mi s-a părut interesant a fost cel al lui Armand Van Helden pentru Tori Amos: “Professional Widow”. Din păcate, la vremea aceea îmi era aproape imposibil să suport cele 6 minute de beat repetitiv, monoton, fără schimbări majore de armonie sau vreuna în structura narativă a construcției.
Mult mai târziu, prin 2017, apucându-mă să fac primele mele mixuri, am înțeles că un “remix” e doar o bucată de tip “lego” care are nevoie de secțiuni de introducere și de final, pentru a putea fi integrată într-un “set” mai lung, creat ad-hoc de DJ. De aceea un “remix” e de fapt greu de ascultat acasă. El e mai degrabă o variantă “tehnică”, potrivită pentru clubbing.
Apropo de istoria “remixului”, conceptul își are originea în Jamaica anilor ’60. Las aici un citat succint din Wikipedia:
“Remixul, ca practică muzicală distinctă, a apărut din scena jamaicană de reggae și dub de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Producători precum King Tubby și Lee „Scratch” Perry au început să manipuleze piese deja existente, izolând secțiuni instrumentale, adăugând efecte și creând versiuni complet noi, care puneau accentul pe ritm și linii de bas. Această practică, numită inițial „dub”, a pus bazele remixului modern. Ulterior, disco și hip-hop-ul timpuriu au adoptat și ele tehnicile de remixare, contribuind la modelarea acestei culturi.”
Revenind la remixurile pentru piesele Paulei, mi-am încercat și eu mâna la așa ceva, fără să cunosc de fapt toate aceste lucruri. Pentru mine, cel de la vremea respectivă, un “remix” era doar o versiune alternativă și atât. O posibilă reformulare a ideii originale în alte culori, alt gen, poate chiar alt limbaj.
A ieșit un prim remix la piesa “Promit”, destul de inabil. L-am ascultat ieri, amuzându-mă de naivitatea cu care l-am produs. Probabil deja începeam timid să integrez “samples” în muzica mea și mă bucuram excesiv de noile mele unelte de lucru.
Al doilea remix, la piesa “Serile verii”, acel “warm-up mix” lung care se găsește pe albumul “Știi ce-nseamnă?” a fost făcut într-o după-amiază, în 2-3 ore, după ce am ajuns acasă de la Neptun. Luasem în weekend prima doză de LSD din viața mea și piesa surprinde ceva din “mood-ul” dimineții de după, în care m-am trezit lent, lungit pe o bancă în fața valurilor, admirând răsăritul soarelui. Există în piesă o sumă de manipulări de sunet care, fie prin timbru, fie prin simbolistică, încearcă să descrie experiența. Am folosit cu succes Korg-ul Trinity, precum și niște samples, mulțumit de organicitatea pe care sursa externă de inspirație o dădea piesei. Totul suna mai plin, mai amplu, mai bogat în armonice și nu numai.
Al treilea remix, tot la “Serile verii”, a fost… o catastrofă planetară în final. Am folosit din nou samples de pe un CD pirat, inspirat vag de groove-ul disco al remixului la piesa “Sing it back” al trupei Moloko. Remixul era produs de DJ-ul Boris Dlugosch.
Citisem o poveste despre modul în care DJ-ul a făcut în secret rost de vocal (acapella), a produs remixul și apoi l-a lăsat fără niciun comentariu în cutia poștală a artistilor. Remixul a fost publicat și a devenit un hit internațional.
Din păcate, eram într-o stare relaxată și probabil că mi-am permis să strecor acolo un “sample” care a devenit extrem de chestionabil după ce piesa a fost inclusă pe album. Practic, sample-ul, deși provenit probabil dintr-un sintetizator, suna puțin a… bășină digitală.
Acum, știam că cineva se va gândi la asta. Eram aproape sigur că, în combinație cu versurile, se va râde de isprava mea. Dar m-am gândit, din nou, că până la urmă e și asta o pată “Rorschach” muzicală și, nu-i așa… urâțenia stă în… urechea ascultătorului.
Dacă e să fiu sincer, a fost mult prea evidentă asocierea de simboluri din remix. Poate că dacă nu eram în starea aceea de relaxare, poate că dacă ascundeam “sample-ul” sub un filtru, poate dacă procesam mai bine sunetele, ar fi ieșit altceva. Poate că, poate că…
English version
A few years ago, I finally searched on the internet for something about the origin of the concept of “remix.” At the beginning, in the ’90s, when I was cobbling together 2-3 remixes for Paula’s songs, I thought this whole thing sounded very “cool.” It seemed interesting that you could make an alternative version or a reinterpretation of the original idea, distancing yourself or at least offering another possible “vision” of the concept. Still personal, but… different.
In addition, I was already listening to remixes by major artists and vaguely understood that they had a function of distributing the original into alternative media. I think the first remix that seemed interesting to me was Armand Van Helden’s for Tori Amos: “Professional Widow.” Unfortunately, at that time it was almost impossible for me to endure those 6 minutes of repetitive, monotonous beat, without major changes in harmony or in the narrative structure of the piece.
Much later, around 2017, when I started making my first mixes, I realized that a “remix” is just a “lego”-type block that needs intro and outro sections to be integrated into a longer set, created ad hoc by a DJ. That’s why a “remix” is actually hard to listen to at home. It’s more of a “technical” version, suitable for clubbing.
Speaking of the history of the remix, the concept originates in Jamaica in the ’60s. Here’s a brief quote from Wikipedia:
“The remix, as a distinct musical practice, emerged from the Jamaican reggae and dub scene of the late 1960s and early 1970s. Producers like King Tubby and Lee “Scratch” Perry began manipulating existing tracks, isolating instrumental sections, adding effects, and creating entirely new versions that emphasized rhythm and basslines. This practice, initially called “dub,” laid the foundation for modern remixing. Later, disco and early hip-hop also embraced remixing techniques, further shaping the culture.”
Coming back to Paula’s songs, I also tried my hand at making remixes, without actually knowing all these things. For me, back then, a “remix” was just an alternative version, nothing more. A possible reformulation of the original idea in different colors, a different genre, maybe even a different language.
The first remix I made was for the song “Promit,” and it was rather clumsy. I listened to it yesterday, amused by the naïveté with which I produced it. I was probably already starting, timidly, to integrate samples into my music and I was excessively excited about my new tools.
The second remix, for the song “Serile verii,” that long “warm-up mix” which can be found on the album “Știi ce-nseamnă?”, was made in one afternoon, in 2-3 hours, after I got home from Neptun. That weekend I had taken the first dose of LSD in my life, and the song captures something of the mood of the following morning, when I woke up slowly, stretched out on a bench facing the waves, admiring the sunrise. The song contains a series of sound manipulations that, either through timbre or through symbolism, try to describe the experience. I successfully used the Korg Trinity and some samples, pleased with the organic quality that the external source of inspiration brought to the song. Everything sounded fuller, broader, richer in harmonics and beyond.
The third remix, again for “Serile verii,” was… a planetary catastrophe in the end. I once again used samples from a pirated CD, vaguely inspired by the disco groove of the Moloko song “Sing it back.” That remix was produced by DJ Boris Dlugosch.
I had read a story about how the DJ secretly got hold of the vocal (acapella), produced the remix, and then left it in the artist’s mailbox without any comment. The remix was published and became an international hit.
Unfortunately, I was in a relaxed state and probably allowed myself to slip in a sample that became extremely questionable after the song was included on the album. Basically, the sample, although probably originating from a synthesizer, sounded somewhat like… a digital fart.
Now, I knew someone would think of that. I was almost certain that, in combination with the lyrics, people would laugh at my deed. But I thought, again, that in the end it’s also a kind of musical “Rorschach” stain and, isn’t it so… ugliness lies in the ear of the listener.
To be honest, the symbolic association in that remix was far too obvious. Maybe if I hadn’t been in that relaxed state, maybe if I had hidden the sample under a filter, maybe if I had processed the sounds better, it would have turned out differently. Maybe, maybe…
PAUL SELING 
Leave a comment