PAUL SELING

Varianta în limba română

Pe Vangelis l-am descoperit în primii ani după Revoluție. Din păcate nu mai știu cine mi-a dat prima casetă dar, după ce am început să-l ascult, muzica lui m-a absorbit complet în universul său interior. Undeva pe strada Școlii – am mai scris asta într-o postare de Facebook – exista un mic spațiu unde un domn tinerel îmi înregistra săptămânal câte un nou album din vasta lui colecție.

După cum scriam în postare, avusesem un pic de contact cu muzica electronică experimentală, prin câteva casete rămase din studenția lui tata. Tinerii timișoreni copiau emisiuni radiofonice cu muzică nouă, „prinsă” din aer de la stațiile iugoslave. Mi se părea tare ciudată muzica aceea. În mod clar nu era ceva comercial, erau acolo sunete și experimente sonore pe care nu le-am mai auzit în altă parte. Cred că și astăzi mă mai inspir din atipicul lor, după mai bine de 40 de ani în care memoria acelor vremuri s-a șters poate definitiv.

Cu teamă de ce-o să spună tata, încercând ca el să nu afle, luam casetă după casetă și suprapuneam albume Vangelis peste ele. Domnul mă dojenea pentru calitatea inferioară a suportului magnetic dar, sincer să fiu, n-aveam de unde să scot banii pentru ceva mai bun.

Trebuie să recunosc că invidiez capacitatea mea de tânăr școlar cu care cartografiam universul compozitorului. Știu sigur că descompuneam armoniile în acorduri, intervale sau note, „plimbându-mă” la nesfârșit printre ele, repetându-mi-le a doua zi în minte; mirându-mă de ingeniozitatea sau complexitatea lor. Încercam și să înțeleg simbolismul care stătea în spatele structurilor „narrative” și a alegerii timbrelor și texturilor sonore. Astăzi îmi dau seama că eram mult prea mic și mult prea departe de dotările tehnologice pe care muzicienii occidentali le aveau la dispoziție ca să pot să le decodific. Dar am rămas totuși în minte cu structuri, abstracțiuni și formulări ingenioase după care m-am ghidat mai târziu, când m-am apucat cu adevărat de Ableton Live.

Deși toate albumele îmi sunt extrem de dragi, m-am atașat în special de „L’apocalypse des animaux”, „Spiral” și „The City”. Eram uimit de faptul că fiecare suna extrem de diferit. Compozitorul părea că are o imaginație infinită și o abilitate de a găsi culori și concepte noi cu fiecare nou proiect.

Mai târziu, după apariția YouTube, am găsit acolo și coloana sonoră la „Blade Runner” care mi-a readus în memorie momentul în care am văzut filmul. Probabil că l-am și downloadat imediat ca să-l revăd.

Dar ruptura dintre mine și Vangelis s-a produs în primul an de facultate când o colegă (D.M. atunci, actuala D.B.) mi-a pus sub nas „Oceanic”. L-am ascultat, dezamăgit complet. Nu mai găseam acolo nimic din vastele și complicatele combinații simbolice sau structuri epice cu care mă obișnuisem. Era pur și simplu o tapiserie sonoră, ușor descriptivă, fără început sau sfârșit. Am mulțumit pentru album și l-am returnat.

În ultimii ani am intrat pe Wikipedia și am aflat că Vangelis nu avea studii în domeniu. Fusese, se pare, autodidact. M-am gândit că așa se explică oarecum evadarea lui din canoanele „clasicismului” și recursul la simbolistică și abstracțiune. Estimez că majoritatea celor care au o educație solidă în muzica clasică sunt tentați să rămână, cel puțin o perioadă, între barierele „sistemului”. Și dacă inovează, o fac tot raportându-se la principiile compoziției clasice, la reglementările „established” ș.a.m.d.

În final nu m-am mai întors cu adevărat la compozitorul grec. Deseori folosesc în muzica mea experimentală trimiteri indirecte la muzica lui, care încă îmi persistă în memorie ca unicul suport al copilăriei mele deprimante. Dacă Vangelis m-a salvat atunci sau m-a absorbit mai adânc în mintea lui – pe care o cred și astăzi ca fiind a unui geniu singuratic – nu mai am cum să știu.

---

English version

I discovered Vangelis in the first years after the Revolution. Unfortunately, I no longer remember who gave me the first cassette, but once I started listening to him, his music completely absorbed me into his inner universe. Somewhere on Școlii Street – I’ve written about this before in a Facebook post – there was a small space where a young man would record a new album for me every week from his vast collection.

As I wrote in that post, I had already had a slight contact with experimental electronic music, through a few tapes left from my father’s university years. Young people in Timișoara used to copy radio shows with new music, “caught” from the airwaves of Yugoslav stations. That music seemed very strange to me. Clearly, it wasn’t anything commercial; it contained sounds and sonic experiments I had never heard anywhere else. I believe that even today I still draw inspiration from their atypical nature, after more than 40 years in which the memory of those times may have faded forever.

Afraid of what my father might say, trying to keep it from him, I would take tape after tape and record Vangelis albums over them. The young man would scold me for the poor quality of the magnetic tape, but honestly, I had no way to afford anything better.

I must admit I envy my own capacity as a young schoolboy to map out the composer’s universe. I know for sure that I would break down the harmonies into chords, intervals, or notes, “wandering” endlessly among them, replaying them in my head the next day, marveling at their ingenuity or complexity. I also tried to understand the symbolism behind the “narrative” structures and the choice of timbres and sonic textures. Today I realize I was far too young and far too distant from the technological tools that Western musicians had at their disposal to be able to decode them. But I still retained in my mind certain structures, abstractions and clever formulations that later guided me when I truly began working in Ableton Live.

Although I am deeply fond of all the albums, I became particularly attached to “L’apocalypse des animaux,” “Spiral,” and “The City.” I was amazed that each one sounded completely different. The composer seemed to have an infinite imagination and an ability to find new colors and concepts with each new project.

Later, after YouTube appeared, I also found the “Blade Runner” soundtrack there, which brought back the memory of when I first saw the movie. I probably even downloaded it right away to watch it again.

But the break between Vangelis and me happened in my first year of university when a classmate (D.M. at the time, now D.B.) handed me “Oceanic.” I listened to it, completely disappointed. I could no longer find any of the vast and complex symbolic combinations or epic structures I had grown used to. It was simply a sonic tapestry, mildly descriptive, without a beginning or an end. I thanked her for the album and returned it.

In recent years, I checked Wikipedia and found out that Vangelis had no formal studies in the field. Apparently, he was self-taught. I thought that might explain, to some extent, his escape from the canons of “classicism” and his use of symbolism and abstraction. I estimate that most people with a solid education in classical music are tempted to remain, at least for a while, within the boundaries of “the system.” And if they innovate, they still do it by relating to the principles of classical composition, to the “established” rules, and so on.

In the end, I never truly returned to the Greek composer. I often use in my experimental music indirect references to his work, which still lingers in my memory as the sole support of my depressing childhood. Whether Vangelis saved me back then or drew me deeper into his mind – which I still believe to be that of a solitary genius – I can no longer tell.