PAUL SELING

Varianta în limba română

Nu știu cum am pus mâna pe „Ray of light”, albumul special al Madonnei. Poate văzusem deja un videoclip, sau mai multe. Eram în autobuz când am ascultat versurile piesei „Frozen”. I-am dat în gând dreptate artistei, dar mi-am spus că lucrurile astea nu trebuie verbalizate, declamate, ci mai degrabă simțite și împărtășite prin acțiune și empatie.

A fost mirare după mirare, odată ce clipurile s-au perindat pe MTV unul după altul. Îmi păreau extrem de familiare – știu clar că am înțeles mesajele deși, sincer să fiu, erau „creepy” pentru mine de la un capăt la altul. Am simțit o notă aproape isterică în toată afacerea asta și m-am hotărât să aflu mai multe.

M-am apucat să ascult albumul în căști, am citit detaliile despre producător – William Orbit – apoi am căutat articole despre procesul de producție. Cred totuși că asta s-a întâmplat mai târziu. Am citit cu admirație povestea producătorului care, spunea el, muncise în port o vreme ca hamal, ca să-și poată susține pasiunea pentru muzică și, eventual, să-și cumpere aparatura necesară.

L-am mai admirat și pentru faptul că făcuse rost de sintetizatoare analogice pe care le găsise, cred, în magazine de vechituri, nebăgate în seamă de aproape nimeni. Așa am înțeles că unii muzicieni nu caută neapărat ultimele gadgeturi de pe piață și recurg, fie din modestia resurselor, fie ca alegere estetică, la echipamente uzate, retro. Modul în care a lucrat cu ele în a crea atâtea tipuri de texturi sonore m-a uimit. (M-a mai mirat nițel statura lui Orbit. Pare-mi-se că se învârtea undeva în jurul a 190 cm sau poate chiar mai mult. Asta în comparație cu cea a Madonnei care, din câte înțelegeam, avea undeva la 160 cm.)

Revenind la album, piesa mea favorită rămâne „Nothing really matters”, pentru beat-ul groovy. Bineînțeles, am interpretat titlul ca pe o formă de sarcasm, admițând că, până la urmă, nu totul în viață e despre dragoste și, bineînțeles, e nevoie și de alte layere ale existenței. Cum ar fi, probabil, munca (?)

Pe Madonna o urmăream deja din liceu. Îmi plăceau multe din piesele ei. Clipul la „Bedtime story” m-a impresionat dintotdeauna pentru vizualurile suprarealiste, criptice. Mi-a plăcut mult și „Vogue”, pentru că admiram fizicul perfect al dansatorilor – bună inspirație pentru orele săptămânale de fitness.

În momentul în care m-am văzut în față cu Korg Trinity m-am hotărât să mă inspir din album. Bineînțeles, fiind poate a doua încercare în a produce un cântec pop, a fost extrem de inabil orchestrat. Dar entuziasmul începătorilor ne-a luat, pe mine și pe Paula, pe sus. Am stat amândoi în camera mică încercând să încropim niște versuri cât mai comerciale, chestie care a durat vreo 25 de minute.

Am încercat să fac din cântec un „virus” mediatic, trebuie să accept. În mod clar voiam ca ascultătorul să nu se plictisească de o formulă tipizată de cântec pop, așa că am creat una nițel atipică. Există de asemenea și influențe din muzica lui Vangelis, muzică pe care crescusem ani de zile, închis în camera mea de copil.

Astăzi regret că n-am petrecut mai mult timp învățând și analizându-mi lucrările de început și comparându-le în mod constant cu cele ale producătorilor experimentați din vest. După multă vreme am înțeles cât de mult contează să ai la dispoziție o paletă sonoră vastă, echipamente profesionale și, de ce nu, colaboratori pricepuți.

Mai regret și faptul că V.R., prietenul Paulei din acea vreme și director la Radio 21, a „împins” piesa în „heavy rotation”, chestie pe care, sincer să fiu, n-o prea meritam. Poate că piesa ar fi trecut neobservată și aș fi scăpat de ridicolul de a mă fi expus în media înainte de a fi fost bine pregătit.

---

English version

I don’t know how I got my hands on Ray of Light, Madonna’s special album. Maybe I had already seen a music video, or several. I was on the bus when I listened to the lyrics of “Frozen.” In my mind, I agreed with the artist, but I told myself that such things should not be verbalized or proclaimed, but rather felt and shared through action and empathy.

It was one surprise after another, as the videos rolled on MTV one after another. They seemed extremely familiar to me – I clearly understood the messages, although, to be honest, they felt creepy to me from start to finish. I sensed an almost hysterical note in the whole affair and decided to find out more.

I started listening to the album on headphones, read the details about the producer – William Orbit – and then searched for articles about the production process. I think that part actually happened later. I read with admiration the story of the producer who, he said, had worked in a port as a dock worker for a while to support his passion for music and eventually buy the necessary equipment.

I also admired him for getting hold of analog synthesizers that he had found, I believe, in second-hand shops, overlooked by almost everyone. That’s how I understood that some musicians don’t necessarily seek the latest gadgets on the market, and instead, whether out of modesty of resources or as an aesthetic choice, turn to used, retro equipment. The way he worked with them to create so many kinds of sound textures amazed me. (I was also a bit surprised by Orbit’s height. It seemed to be somewhere around 190 cm, or maybe even more. This, compared to Madonna, who, as far as I understood, was around 160 cm.)

Back to the album – my favorite track remains “Nothing Really Matters,” for its groovy beat. Of course, I interpreted the title as a form of sarcasm, admitting that, after all, not everything in life is about love and that, naturally, other layers of existence are needed as well. Such as, probably, work (?)

I had already been following Madonna since high school. I liked many of her songs. The video for “Bedtime Story” had always impressed me for its surreal, cryptic visuals. I also loved “Vogue,” because I admired the dancers’ perfect physiques – good inspiration for my weekly fitness sessions.

When I found myself in front of a Korg Trinity, I decided to draw inspiration from the album. Of course, being perhaps only my second attempt at producing a pop song, it was extremely clumsily orchestrated. But the enthusiasm of beginners carried Paula and me away. We both sat in the small room trying to come up with the most commercial-sounding lyrics possible – a task that took about 25 minutes.

I have to admit, I tried to make the song a media “virus.” I clearly wanted the listener not to get bored with a standard pop song formula, so I created one that was slightly atypical. There were also influences from Vangelis’s music, which I had grown up with for years, shut away in my childhood bedroom.

Today I regret not spending more time learning and analyzing my early works, and constantly comparing them with those of experienced producers in the West. Over time, I understood how important it is to have access to a vast sonic palette, professional equipment, and, why not, skilled collaborators.

I also regret that V.R., Paula’s boyfriend at the time and director at Radio 21, pushed the song into heavy rotation – something which, to be honest, I didn’t really deserve. Perhaps the song would have gone unnoticed, and I would have been spared the ridicule of exposing myself in the media before I was truly ready.