PAUL SELING

Varianta în limba română

Cred că prima influență japoneză de care am avut parte a fost prin cele câteva săptămâni (să fi fost 2-3 luni oare?) de karate. Înainte de revoluție aflasem – nu mai știu prin cine – de un club care avea sediul într-o clădire industrială de la marginea orașului.

Împreună cu cei doi prieteni ai mei, colegi de clasă – D.S. & D.S – ne-am sfătuit, probabil după discuții și cu părinții, să intrăm în club. Țin minte că mama mi-a cusut un kimono perfect și habar n-am cum și de unde s-a inspirat. Dar eram tare mândru de el, îl țineam curat și împachetat după fiecare lecție, să nu prindă praf sau să se murdărească.

Am fost foarte impresionat de studenții mai mari. Era acolo o fată care făcea niște „backflip”-uri în serie fabuloase, care m-au inspirat să încerc să devin cel puțin la fel de bun ca ea. Înainte de încălzire aveam o sesiune în care meditam cu toții, înșirați de-a lungul marginii pardoselii. Habar n-aveam ce înseamnă chestia asta, dar mă străduiam, cu ochii închiși, să mimez cât se putea de bine accesul în „transcendent”. La un moment dat sensei-ul m-a lăudat, amuzat, pentru efort, chestie care m-a făcut să mă rușinez maxim. Aveam parte iar, a câta oară, de micul sarcasm din partea adulților pentru o încercare onestă de a învăța și a înțelege necunoscutul.

La antrenamente ne ducea tatăl lui S., un om hotărât, rezervat, dar totuși prietenos, om care m-a inspirat multă vreme după ce m-am apucat de condus. Îmi aminteam maniera lui de a manevra autoturismul, cu o siguranță de sine demnă de cea a unui șofer profesionist.

După scurt timp ceva s-a întâmplat – nu îmi mai aduc aminte ce – și am renunțat cu toții la karate.

O a doua influență, extrem de distantă și vagă în amintirea mea, a fost o vizită, probabil cu clasa, la Clubul Elevilor. Am auzit sau am văzut cu coada ochiului ceva despre clubul de „ikebana”. Mi s-a părut ceva extrem de interesant. În aerul cenușiu al anilor ’80 părea de-a dreptul straniu ca cineva să se ocupe de aranjamente florale. Și totuși, mi-am spus, nu erau chestii pe care le-ar face un florar oarecare, era vorba aici de structură și concepte mai abstracte. Dar n-am dat curs curiozității. Recent am discutat cu ChatGPT una-alta despre „ikebana” și încă meditez puțin la subiectul ăsta.

Deși am mai scris în alte postări, revin și aici la anime și hentai. După ce în grădiniță văzusem deja desenul animat șaptezecist produs de japonezi, am continuat să mă uit și după Revoluție la anime-urile care se difuzau pe posturile TV. Spun din nou că m-a fascinat atmosfera solară a acestor filme și apoi, când am văzut și hentai, am rămas impresionat de imaginația debordantă a creativilor.

De pe la finalul anilor 2000 am început să caut filme de artă. Periam site-urile cu torente, descărcând aproape tot ce fusese premiat la vreun festival. Am văzut enorm de multe producții, printre care și filme japoneze. În mod cert e vorba de o cinematografie extrem de diferită de cea mainstream. M-am bucurat de absolut tot ce vedeam: filmele japoneze sunt “estetice” la fiecare capitol, fie că e vorba de scenariu, scenografie, casting sau montaj, coloristică.

Mai târziu am revenit la anime-urile old-school, așa-numitele „cult anime”. M-am bucurat de Akira, de exemplu, film de animație care mi-a deschis curiozitatea pentru cultura pop japoneză a anilor ’80. Nu mă așteptam să găsesc o lucrare atât de complexă într-o perioadă în care, la noi în țară, Mihaela și Bălănel și Miaunel ieșeau încă de pe planșetele desenatorilor.

Când a apărut Ghost in the Shell – filmul – m-am pregătit pentru un festin vizual, și am primit mai mult decât speram. Am plecat de la cinema cu o senzație stranie, pe care doar la A.I. în anii 2000 o mai avusesem. Ca mică observație, sunt încă mirat de faptul că americanii adaptează concepte și idei ale anime-ului japonez, cum a fost vorba și în Animatrix. Faptul că blockbusterele americane inspirate din cultura asiatică au în distribuție actori de mare calibru mi se pare un fel de trădare a principiilor de bază pe care sunt construite aceste desene animate, în țara lor de origine. Dar totuși, cine-s eu să tot comentez de pe margine?

Recent am început să descopăr, la sfatul amicului meu M., genul City Pop. Din nou, am rămas foarte uimit de complexitatea cântecelor japoneze a anilor ’70-’80, inspirate de jazz-ul, fusion-ul sau funk-ul american. Deși e evident un tip de „import de formă”, nu le găsesc inabile, ci extrem de bine produse.

În ultimele luni am studiat mai în amănunt istoria anime-ului, încercând să înțeleg mai multe despre modurile în care desenul animat a fost folosit în propagandă și războiul mediatic. Încă nu am terminat „sesiunea”, așa că mai durează nițel până voi face o sinteză scrisă.

---

English Translation

I think the first Japanese influence I ever experienced was during the few weeks (could it have been 2–3 months?) of karate. Before the revolution, I had learned – I don’t remember through whom – about a club based in an industrial building on the outskirts of the city.

Together with my two friends, classmates – D.S. & D.S – we decided, probably after discussions with our parents, to join the club. I remember my mother sewed me a perfect kimono, and I have no idea how or where she got her inspiration. But I was very proud of it; I kept it clean and folded after each lesson so it wouldn’t get dusty or dirty.

I was very impressed by the older students. There was a girl there who could do a fabulous series of backflips, which inspired me to try to become at least as good as her. Before the warm-up, we had a session where we all meditated, lined up along the edge of the floor. I had no idea what that meant, but with my eyes closed I tried my best to mimic the act of “entering the transcendent.” At one point, the sensei praised me, amused, for my effort, which made me extremely embarrassed. Once again, as so many times before, I faced a bit of adult sarcasm in response to an honest attempt to learn and understand the unknown.

We were taken to practice by S.’s father, a determined, reserved yet friendly man who inspired me for a long time after I started driving. I remembered the way he handled the car, with the confidence of a professional driver.

Not long after, something happened – I can’t remember what – and we all quit karate.

A second influence, extremely distant and vague in my memory, was a visit, probably with my class, to the Students’ Club. I overheard or caught a glimpse of something about the “ikebana” club. It seemed extremely interesting to me. In the gray atmosphere of the ’80s, it was downright strange that someone would engage in floral arrangements. And yet, I thought, these weren’t the kind of things just any florist would do; here it was about structure and more abstract concepts. But I didn’t follow my curiosity. Recently, I discussed ikebana here and there with ChatGPT, and I’m still reflecting on the topic.

Although I’ve written about it in other posts, I’ll return here to anime and hentai. After seeing, in kindergarten, a Japanese-produced cartoon from the ’70s, I kept watching anime on TV even after the Revolution. I repeat that I was fascinated by the sunny atmosphere of these films, and later, when I saw hentai, I was impressed by the overflowing imagination of its creators.

From the late 2000s, I began searching for art films. I combed through torrent sites, downloading almost everything that had won a festival award. I saw an enormous number of productions, including Japanese films. This is undoubtedly a very different kind of cinema from the mainstream. I enjoyed absolutely everything I watched: Japanese films are aesthetic in every aspect, whether it’s the script, set design, casting, editing, or color grading.

Later, I returned to old-school anime, the so-called “cult anime.” I enjoyed Akira, for example, an animated film that sparked my curiosity for Japanese pop culture of the ’80s. I didn’t expect to find such a complex work from a time when, in our country, Mihaela and Bălănel și Miaunel were still being drawn on the artists’ boards.

When Ghost in the Shell – the film – came out, I prepared for a visual feast, and I got more than I expected. I left the cinema with a strange feeling, one I had only experienced before with A.I. in the 2000s. As a side note, I am still surprised that Americans adapt concepts and ideas from Japanese anime, as was the case with Animatrix. The fact that American blockbusters inspired by Asian culture feature high-caliber actors feels to me like a betrayal of the basic principles on which these animations are built in their country of origin. But still, who am I to keep commenting from the sidelines?

Recently, on the advice of my friend M., I began discovering the City Pop genre. Again, I was very surprised by the complexity of Japanese songs from the ’70s–’80s, inspired by American jazz, fusion, or funk. Although it is clearly a kind of “imported form,” I don’t find them clumsy at all, but extremely well produced.

In recent months, I have studied the history of anime in more detail, trying to understand more about the ways animation has been used in propaganda and media warfare. I haven’t finished this “session” yet, so it will take a little longer before I write a summary.