PAUL SELING

Varianta în limba română

2013 sau 2014 (am uitat)

Mă plimb înnebunit prin casă. Nu prea mă mai descurc cu „vocile” din minte, care zumzăie ca un roi de albine, prevestind ce e mai rău pentru următoarele zile. Îmi vine să-mi smulg capul de la loc și să-l arunc pe fereastră, pentru că mi-e îngrozitor de teamă de amenințările pe care gândurile astea străine mi le strigă deja de zile întregi.

Mă hotărăsc să scap cumva, așa că stau nițel și meditez la o soluție. Aleg random una din ele: voi intra din nou în spitalul de psihiatrie. Poate că totuși totul e doar o iluzie, poate că acolo voi putea ieși din realitatea asta chinuitoare și voi accede într-una paralelă, în care pot lăsa în urmă anxietatea și teama.

Merg la geamul bucătăriei, calculez lovitura și izbesc geamul ferestrei cu pumnul. Sticla termopanului se face țăndări. Am calculat bine, îmi spun, nici măcar o zgârietură pe mâini. Degetele sunt la locul lor, nu s-a dizlocat nimic. Apoi, ca să îmi dovedesc mie însumi că rezist la orice durere, mă întorc în hol călcând peste cioburi. Tălpile încep să-mi sângereze. Mă amuz în secret de reacția pe care o voi crea mai târziu, odată internat. Pentru un efect și mai dramatic mai arunc prin geam un vas de ceramică pe care îl primisem de la Dan Leș, în urmă cu doar câteva săptămâni. Regret apoi gestul, era un vas frumos.

În timp ce urlu disperat, încercând să îmi împing vocea dincolo de tornada zumzetului din minte, vecinii alertează Poliția. Ajunge și mama în scurt timp. Plec cu ambulanța spre Cluj, însoțit de doi agenți, așezați placid pe scaunele mașinii.
Odată internat, inspectez puțin spațiul. E ticsit de pacienți, mulți – alcoolicii culeși de pe străzi, pentru că e weekend – sunt întinși pe saltele, pe holuri. Nu mai sunt locuri suficiente. O doamnă asistentă îmi pansează cu grijă picioarele. Sunt surprins de delicatețea cu care mă îngrijește, adresându-mi-se calm, cu înțelegere.

După puțin timp m-au mutat într-un salon mai mic, alături de un domn venit aproape în același timp. Domnul are un delir suspect de familiar și o privire plină de subînțeles. Mă gândesc că trebuie să fiu alert și atent. „Ăsta nu e nebun cu adevărat”, îmi spun, și mă întorc pe cealaltă parte, adormind.

Pe D. l-am cunoscut în timpul internării. Un fost înotător, cu un fizic absolut perfect, pe care îl mai văd uneori prin oraș – suntem concitadini. Astăzi, după ani și ani de tratament, e aproape morbid de obez. Dar atunci era, cred, la una din primele intrări în „sistem”.

M-a surprins un moment în care m-am trezit în somn cu D. stând în picioare, la marginea patului meu, verificându-mi telefonul. Îl ascunsesem sub saltea, de frica furturilor. Cum a știut D. că-l aveam acolo, cum l-a extras de sub mine și ce anume căuta el în agendă, nu îmi explic nici astăzi.

Am petrecut 3 săptămâni acolo. A fost un „research” interesant, am cunoscut mulți „nebuni”, de toate felurile și cu toate tipurile de afecțiuni. M-am amuzat de un domn care nu mai avea memorie, nu mai știa cum îl cheamă, de unde vine, cui „aparține”. Am înțeles că era de-a dreptul blocat acolo pentru că nimeni nu știa cui să-l „returneze”.

Cu D. m-am împrietenit și ne-am mai frecventat o vreme după externare – stă la 2 blocuri distanță. Îmi amintesc un moment crucial pentru prietenia noastră: învățasem cu câțiva ani în urmă regulile jocului Go și, dacă nu mă înșel, îi cerusem mamei, în timpul internării, să îmi cumpere un set de piese și o tablă. I-am explicat și lui D. regulile.

Am început să jucăm – nici unul nu avea experiență. D. m-a bătut în așa hal încât am rămas complet șocat. Toate prejudecățile mele despre mintea „săracă” a unui sportiv au căzut brusc. D. avea una atât de ageră încât am și renunțat la joc. N-aveam nicio șansă în fața lui.

Ne mai intersectăm rar, pe terasa cafenelei de cartier. Mă îngrozesc de fiecare dată de modul în care medicația i-a deformat corpul și, probabil, și sănătatea. D. muncește probabil și azi la fabrica de canapele din oraș, împachetând perne.

---

English translation

2013 or 2014 (I forgot)

I pace around the house, driven mad. I can barely handle the “voices” in my head, buzzing like a swarm of bees, foretelling the worst for the days to come. I feel like ripping my head off and throwing it out the window, because I’m terrified of the threats these foreign thoughts have been shouting at me for days.

I decide I have to get away somehow, so I sit for a bit and think of a solution. I pick one at random: I will check myself back into the psychiatric hospital. Maybe it’s all just an illusion, maybe there I can step out of this tormenting reality and into a parallel one, where I can leave anxiety and fear behind.

I walk to the kitchen window, measure the blow, and smash it with my fist. The double-glazed glass shatters into pieces. I calculated it well, I tell myself – not even a scratch on my hands. My fingers are intact, nothing dislocated. Then, to prove to myself I can endure any pain, I walk back into the hallway, stepping on the shards. My soles start bleeding. I secretly amuse myself thinking about the reaction I’ll cause later, once admitted. For an even more dramatic effect, I throw through the window a ceramic bowl I had received from Dan Leș only a few weeks before. I regret it afterward; it was a beautiful piece.

While I scream in despair, trying to push my voice beyond the tornado of buzzing in my head, the neighbors alert the police. My mother arrives shortly after. I leave for Cluj in the ambulance, accompanied by two officers sitting placidly on the vehicle’s seats. Once admitted, I look around the place. It’s packed with patients – many of them alcoholics taken off the streets because it’s the weekend – lying on mattresses in the hallways. There aren’t enough beds. A nurse carefully dresses my feet. I’m surprised by the gentleness with which she takes care of me, speaking calmly and with understanding.

After a while, they move me into a smaller room, along with a man who arrived almost at the same time. The man’s delusion feels strangely familiar, and his gaze is full of unspoken meaning. I think to myself I should stay alert. “This one isn’t really crazy,” I tell myself, and I turn over and fall asleep.

I met D. during my stay. A former swimmer with an absolutely perfect physique, whom I still sometimes see around town – we live in the same city. Today, after years and years of treatment, he’s almost morbidly obese. But back then, I think it was one of his first times in “the system.”

One moment caught me off guard: I woke up in the middle of the night to find D. standing at the foot of my bed, checking my phone. I had hidden it under the mattress for fear of theft. How D. knew it was there, how he pulled it out from under me, and what exactly he was looking for in my contacts, I still can’t explain to this day.

I spent three weeks there. It was an interesting bit of “research”; I met many “lunatics,” of all types and with all kinds of conditions. I was amused by a man who had no memory left – he didn’t know his name, where he came from, or “belonged” to. I learned that he was literally stuck there because no one knew who to “return” him to.

D. and I became friends and saw each other for a while after discharge – he lives just two blocks away. I remember a crucial moment for our friendship: a few years earlier I had learned the rules of the game Go and, if I’m not mistaken, during my stay I had asked my mother to buy me a set of stones and a board. I explained the rules to D. as well.

We started playing – neither of us had experience. D. beat me so badly I was completely shocked. All my prejudices about the “poor” mind of an athlete instantly vanished. D.’s mind was so sharp that I quit the game altogether. I had no chance against him.

We rarely cross paths now, usually on the terrace of the neighborhood café. I’m horrified every time by how the medication has deformed his body and probably his health as well. D. probably still works today at the local sofa factory, packing cushions.