Versiunea în limba română
Pe bunicul din partea lui tata abia dacă-l mai țin minte. Uneori, când mă dau pe bicicletă îmi aduc aminte de cea pe care o avea el, una care ar face pe orice hipster din ziua de azi să moară de invidie. Dacă nu mă înșel, cred că mai zace pe undeva printr-o șură. Piesă de colecție, nebăgată în seamă de nimeni.
Despre el mi-a povestit tata cum s-a întors de pe front, în 1945, mergând pe jos. A făcut o bună bucată de vreme venind taman din Munții Tatra – Slovacia. Se povestește cum, în foametea de după încheierea bătăliilor, nu găsea nimic de mâncare, așa că s-a hrănit săptămâni întregi cu coji de cartofi și cotoare de varză, găsite abandonate pe marginea drumului de către localnici.
Am o vagă amintire cu el muncind la bancul de lucru: avea un atelier de tâmplărie. Am dat și eu nițel la rindea, copil fiind, atât cât să-mi julesc nițel degetele. Bunicul făcea de toate, de la mese, scăunele și până la ferestre întregi.
La final de ani ’60, după ce s-a angajat ca și croitor la „Viitorul”, în Șomcuta Mare, și-a cumpărat o motoretă Carpați. Văzuse un vecin – poștașul satului – circulând lejer pe drumurile prăfuite și bolovănoase ale satului și așa i-a venit ideea. Până atunci ajungeau, el și bunica, la muncă cu ce apucau: pe jos sau cu câte o căruță a vreunui sătean.
Unchiul meu îmi povestea că avea atâta grijă de motoretă, încât atunci când era de urcat un deal se dădea jos de pe ea și o împingea în sus.
A murit în 1986. Eram în clasa a doua și, deși nu înțelegeam prea bine cum stă treaba cu muritul, am empatizat cu tata. Era prima dată când îl vedeam plângând. Bunicul a murit de ciroză, după o suferință cauzată de un banal icter mecanic, nedescoperit la timp. Hepatita s-a cronicizat și așa și-a găsit sfârșitul.
Îl mai păstrez în memorie ca pe un om blând, plin de umor și veșnic pus pe treabă.
English version :
I can barely remember my grandfather on my father’s side. Sometimes, when I ride my bicycle, I recall the one he used to have—something that would make any hipster today die of envy. If I’m not mistaken, I think it’s still lying somewhere in a barn. A collector’s piece, unnoticed by anyone.
My father told me how he returned from the front in 1945, walking all the way. He traveled for a long time, coming all the way from the Tatra Mountains in Slovakia. It is said that during the famine that followed the end of the battles, he could find nothing to eat, so he survived for weeks on potato peels and cabbage stalks left abandoned by locals along the roadside.
I have a vague memory of him working at his bench: he had a carpentry workshop. I also planed a bit of wood myself, as a child—just enough to scrape my fingers a little. My grandfather made everything, from tables and small chairs to entire windows.
In the late 1960s, after getting a job as a tailor at “Viitorul” in Șomcuta Mare, he bought himself a Carpați moped. He had seen a neighbor—the village postman—riding comfortably along the dusty, rocky roads of the village, and that’s how the idea came to him. Until then, he and my grandmother got to work however they could: on foot or by catching a ride in some villager’s cart.
My uncle told me he took such good care of the moped that whenever there was a hill to climb, he would get off and push it up.
He died in 1986. I was in the second grade, and although I didn’t fully understand how death worked, I empathized with my father. It was the first time I saw him cry. My grandfather died of cirrhosis, after an illness caused by a simple mechanical jaundice that had gone undetected. The hepatitis became chronic, and that’s how he met his end.
I still remember him as a gentle man, full of humor, and always busy with something.
PAUL SELING 
Leave a comment