PAUL SELING

Varianta în limba română

Pe Bobo și Ami i-am cunoscut prin 1995/1996 (am uitat), când am început să merg la pregătire pentru arhitectură, în București. De origine din Banat, mutați de mulți ani în București – erau medici radiologi amândoi – se cunoscuseră la muncă, în spital.

Fuseseră prieteni mulți ani, colegi fiind, dar apoi fiecare divorțase și se căsătoriseră după vârsta de 40 de ani. M-am gândit atunci, văzându-i cât țineau unul la altul, că parcă mai aveau prea puțin timp împreună. Pentru mine, cel de 18 ani, viața după 40 însemna aproape senectute 🙂

Au murit amândoi anul trecut, la scurt timp unul după celălalt. Ami avea aproape 100 de ani. Bobo a fost atât de supărată după moartea lui încât l-a urmat la câteva luni. Pun longevitatea lor pe seama traiului frust. Aveau grijă la ce mănâncă, se preocupau de ei înșiși: în fiecare toamnă sau iarnă mergeau în stațiuni balneare sau la munte, așa cum verile și le petreceau stând cu cortul în stațiunea lor favorită: Costinești.

Am locuit la ei în weekendurile când făceam naveta în capitală, și apoi în perioada dinainte de examen, când pregătirea s-a intensificat. Luam ore de matematică de la un prieten de-al lor, plus că mai mergeam la ore de desen cu profesorul C., pe Bastiliei.

Îmi amintesc cum stăteam serile pe canapea, după ce terminam de schițat, urmărind împreună TV5. Le plăcea tare mult canalul ăsta francez, și mie așijderea. Povesteau vrute și nevrute, așa cum fac vârstnicii. De la ei am aflat lucruri care se întâmplau în timpul comunismului, care îmi păreau de-a dreptul venite dintr-o realitate paralelă.

Cei doi bătrâni văzuseră multe la viața lor. Istorisiri despre iubiri interzise, relații atipice, sexualitate debordantă și alte lucruri pe care le aflam fără să pot să le înțeleg cu adevărat. Viața lor de până la Revoluție părea un film retro, cu personaje colorate și întâmplări fabuloase. Strângeam de-a dreptul perna în brațe – lucru care n-a trecut neobservat – imaginându-mi detaliile, încercând să nu par impresionat. De fapt, în sinea mea mă gândeam că n-o să am niciodată parte de asemenea experiențe. Dar apoi viața mi-a dovedit oarecum… contrariul.

Bobo era veșnic îngrijorată că nu învăț suficient pentru admitere. Mă verifica cu atenție în timp ce rezolvam probleme de matematică sau desenam în camera mea. Ami era cel relaxat, care o amenda tot timpul pentru grija excesivă, cu tonul lui blând dar ferm.

Când s-au afișat rezultatele la examen, ei erau deja acolo, cu sufletul la gură. S-au bucurat enorm, își făceau mari speranțe pentru mine și viitorul meu ca arhitect. Ai mei au primit telefonul cu felicitări și cred că cei doi au sărbătorit în seara aia cu mare entuziasm.

După ce am intrat în sistemul psihiatric, în 2002, s-au întristat; părea că toate speranțele lor pentru mine se spulberaseră. Responsabilitatea pe care o simțeam la vremea aceea față de ei – aceea de a „reuși” – îmi apăsa prea greu pe umeri, așa că am încetat să-i mai caut. În cei 23 de ani care au trecut de la finalul studiilor i-am mai vizitat poate de 4-5 ori, și de fiecare dată simțindu-mă vinovat. Sentiment care nu mi-l doream și care m-a înstrăinat de ei complet.

Bineînțeles, a trecut o vreme până când am realizat că nu trebuie să îți trăiești viața încercând să te ridici la așteptările nimănui. Dar asta e o chestie care ține de maturizare, și poate chiar o calitate pe care o dobândești pur și simplu îmbătrânind.

---

English version:

I met Bobo and Ami around 1995/1996 (I forget exactly), when I started preparing for the architecture entrance exam in Bucharest. They were originally from Banat but had lived in Bucharest for many years – both were radiologists – and they had met at work, in the hospital.

They had been friends for many years, as colleagues, but each had gone through a divorce and they eventually married after the age of 40. I remember thinking, seeing how much they cared for each other, that they seemed to have too little time left together. For me, at 18, life after 40 already meant old age 🙂

They both died last year, shortly after one another. Ami was nearly 100 years old. Bobo was so devastated after his death that she followed him a few months later. I credit their longevity to their simple way of life. They were careful about what they ate and took care of themselves: every fall or winter they went to health resorts or to the mountains, just as they spent their summers camping in their favorite seaside resort: Costinești.

I stayed at their place on weekends when I commuted to the capital, and later on, in the period before the exam, when preparations intensified. I took math lessons from a friend of theirs, and also attended drawing classes with Professor C., on Bastiliei Street.

I remember how we used to sit in the evenings on the couch, after I finished sketching, watching TV5 together. They loved that French channel – and so did I. They would talk about all sorts of things, like older people do. From them, I learned about things that had happened during communism, which felt like they came from a parallel reality.

The two elders had seen a lot in their lifetime. Tales of forbidden loves, atypical relationships, overflowing sexuality, and other things I was hearing without being able to truly understand. Their life before the Revolution seemed like a fabulous retro film, with colorful characters and fantastic events. I would clutch the pillow in my arms – something that didn’t go unnoticed – imagining the details, trying not to look impressed. In fact, deep down I thought I would never get to experience such things myself. But then life somehow… proved me wrong.

Bobo was constantly worried that I wasn’t studying enough for the admission exam. She would watch me closely as I solved math problems or sketched in my room. Ami was the relaxed one, who would always scold her for worrying too much, in his gentle but firm tone.

When the exam results were posted, they were already there, nervous and hopeful. They were overjoyed, and had high hopes for me and my future as an architect. My parents received the congratulatory phone call, and I believe the two of them celebrated that evening with great enthusiasm.

After I entered the psychiatric system in 2002, they became saddened; it seemed all their hopes for me had been shattered. The sense of responsibility I felt at the time toward them – that need to “succeed” – weighed too heavily on me, so I stopped reaching out. In the 23 years that passed since I finished my studies, I visited them maybe 4 or 5 times, each time feeling guilty. A feeling I didn’t want to have, and one that completely estranged me from them.

Of course, some time passed before I realized that you’re not supposed to live your life trying to meet anyone’s expectations. But that’s something that comes with maturity – maybe even a quality you acquire simply by growing old.