PAUL SELING

Varianta în limba română

1984, poate

De câteva zile mă frământ, căzut adânc pe gânduri. Cu o săptămână în urmă am fost cu mama la cumpărături la etaj, la Maramureșul. După ce am zăbovit o grămadă de vreme la raionul de textile, am rugat-o să trecem un pic și pe la jucării, unde am observat pe unul din rafturi ceva ce mi-a furat sufletul și mințile: un mic elicopter, care se putea demonta și închide într-un “ou” de plastic.

Îmi doresc cu ardoare jucăria, dar abia de 2 zile am primit de la mama 5 lei. Exact atâta costa și jucăria. În sfârșit, găsindu-mă singur acasă, mă hotărăsc să merg singur până în centru, s-o cumpăr.

Mă cuprinde o panică extremă. Nu mai mersesem niciodată până atunci așa departe. M-am tot întrebat cum voi face să mă strecor printre trecători, cât mai puțin vizibil, cum urma să discut cu vânzătoarea? Cum făceam dacă mă rătăceam pe drumul de întoarcere?

Mi-am făcut în sfârșit curaj, m-am îmbrăcat în cele mai frumoase haine și am pornit-o la drum. Ajuns în magazin, am urcat pe scările rulante, atent ca de obicei să nu fiu absorbit la partea de sus, acolo unde treptele se pliază. Ca prin vis am auzit un cântec nou, la radio-ul care se difuza, probabil, prin stația de emisie.

E vorba de “Hello”, al lui Lionel Richie. Acum văd că a fost publicat în 1983, dar eu asociez prima ascultare a lui cu mica mea excursie în centru. Apropo de cântecele mele favorite, mai există încă unul care mi-a marcat copilăria timpurie: “I Just Called to Say I Love You”, a lui Stevie Wonder.

Pe Stevie Wonder îl fredonam neînțelegând, bineînțeles, engleza, așa că în mintea mea refrenul suna cam așa: “Adesgo, tusei, aloviu…”. Mă rog, n-a fost singurul cântec pe care l-am interpretat în manieră proprie, nici eu și nici copiii din cartier.

Revenind la jucărie, am ajuns la raft, l-am cules și am plătit, cu mare emoție, la casă. Doamna a fost extrem de binevoitoare și drăguță. Am coborât scările privind cu adorație noua achiziție. Abia când am ieșit din magazin mi-am dat seama că îmi luasem pe mine pantalonii cu spatele înainte. Buzunarul bleumarin, cu dungi multicolore, îmi stătea pe piciorul drept.

M-am îngrozit. Eram în plin centru, mai aveam minute întregi până acasă, urma să fiu văzut de întreaga stradă, de întregul oraș. Voi ajunge de râsul târgului, poate al întregii națiuni, se va vorbi poate despre mine ani în șir. Dar nu mai era nimic de făcut. Am roșit ca un rac și am pornit-o spre casă înghițindu-mi emoția, încercând să-mi acopăr cu mâna buzunarul în care stătea, la loc sigur, elicopterul din oul de plastic.

---

English version:

1984, maybe

For the past few days, I’ve been restless, deep in thought. A week ago, I went shopping with my mother upstairs, at the Maramureș department store. After lingering for ages at the textiles section, I asked her to stop by the toy area for a bit, where I noticed something on one of the shelves that stole both my heart and mind: a small helicopter that could be taken apart and folded into a plastic “egg.”

I desperately wanted the toy, but I had only just received 5 lei from my mother two days earlier. That was exactly the price of the toy. Finally, finding myself home alone, I decided to go downtown by myself and buy it.

An overwhelming panic set in. I had never gone that far on my own before. I kept wondering how I would weave my way through the passersby, as unnoticed as possible, how I would talk to the saleslady? What if I got lost on the way back?

I finally gathered my courage, dressed in my nicest clothes, and set off. Once inside the store, I went up the escalator, being as careful as always not to get caught at the top, where the steps fold in. As if in a dream, I heard a new song playing on the radio, probably broadcast over the store’s PA system.

It was “Hello” by Lionel Richie. I see now that it was released in 1983, but I associate my first time hearing it with that little downtown adventure. Speaking of favorite songs, there’s another one that marked my early childhood: “I Just Called to Say I Love You,” by Stevie Wonder.

I used to hum Stevie Wonder without understanding a word of English, of course, so in my mind the chorus sounded something like: “Adesgo, tusei, aloviu…” Oh well, it wasn’t the only song I “interpreted” my own way—me and all the kids in the neighborhood did the same.

Back to the toy—once I reached the shelf, I grabbed it and nervously paid for it at the checkout. The lady was extremely kind and sweet. I went down the stairs, gazing in adoration at my new purchase. It was only when I walked out of the store that I realized I had put my pants on backwards. The navy blue pocket with colorful stripes was on my right leg.

I was horrified. I was right in the city center, still minutes away from home, about to be seen by everyone on the street, by the whole city. I would become the laughingstock of the town, maybe even the nation—people would talk about me for years. But there was nothing I could do. I blushed like a lobster and headed home, swallowing my embarrassment, trying to cover the pocket with my hand—the one holding, safe and sound, the helicopter inside the plastic egg.