Versiunea în limba română
Mergeam des cu mama în vizită la Școala Populară de Arte, în centrul vechi al orașului. Avea acolo o prietenă bună care preda, din câte îmi aduc aminte, percuție. Treceam prin holul de la parter unde erau expuse lucrări de grafică sau pictură ale elevilor. Uneori mama zăbovea stând în povești cu d-na B., așa că pierdeam minute în șir zgâindu-mă la ce se găsea expus pe pereți. A fost probabil un prim contact cu arta plastică produsă de copii ce erau, am intuit eu, mai relaxați și mai liberi în exprimare decât cei din școlile cu program “intensiv”. Școala Populară de Arte nu punea, din câte credeam eu, prea mare presiune asupra celor care se înscriau la studii din pură pasiune sau curiozitate.
În Școala de Artă am fost tot timpul expus la alternativa la clasele de muzică: cele de grafică. Dintr-a 5-a instituția primea elevi ce voiau să studieze intensiv asta. I-am invidiat pentru libertatea de exprimare și programul lejer pe care noi, cei de la muzică, nu le aveam. Mă și bucuram pentru ei și pentru interesantele lor expoziții trimestriale expuse peste tot prin holuri. Le-am cercetat deseori cu mare curiozitate.
Mergând spre casă treceam pe lângă Galeria Artiștilor Plastici. Înainte să ajung acolo însă, am văzut nu de puține ori înșirate, chiar în stradă, picturile “de gang” ale hobbyștilor. Căprioare sorbind apă de la izvor, păduri de brazi la asfințit, Răpiri din Serai, găseai de toate. Nu-mi plăceau culorile tari, liniile inabile, forțate, chinuite chiar. Așa le-am reținut ca și contraexemplu.
Dar ca și exemplu îmi rămân în minte exponatele din vitrina Fondului Plastic. În aerul cenușiu al orașului, printre fuioarele de gaz de la Combinat, puteai zări prin sticlă cercei, inele, eșarfe realizate cu multă pasiune și mult bun gust.
Uneori treceam cu mama prin fața geamurilor și cred că o dată chiar am întrebat-o de ce nu își cumpără nimic din colecțiile expuse. Pentru mine erau obiecte misterioase, create într-un limbaj vizual-estetic străin dar fascinant. Mama a găsit o scuză inabilă, și eu m-am gândit că fie chiar nu-i plăceau, fie nu voia să folosească asemenea simboluri de “statut social”. Mama a fost întotdeauna adepta unui stil modern, curat, epurat de orice fel de detaliu inutil. Când purta accesorii acestea erau mai degrabă minimale. Doar strictul necesar.
În mod inexplicabil am asociat paleta de culori folosită de artiștii ce expuneau la Fondul Plastic, în comunism, cu elitismul. Tonurile pământii, nuanțe de bej, albastru palid, verde șters le mai asociez și azi cu un mod de viață străin, pe care nu mi-l pot explica și la care nu am avut niciodată acces.
Ca și alternativă, am ales întotdeauna contraste puternice în lucrările mele de grafică, bazându-mă pe culori de bază. Mintea mea creativă asociază culorile intermediare cu compromisul și chiar cu caracterul duplicitar. Îmi explic asta ca pe un raționament de copil pe care l-am păstrat până azi: ceea ce se vedea în vitrina de la UAP era o formă de compromis, într-un sistem politic în care, după mintea mea de atunci, arta nu mai trebuia să existe. Ea nu ar fi făcut altceva decât să susțină aparența normalității când era deja nevoie de o Revoluție.
Sincer să fiu nu mai știu și nu mai pot să “lucrez” asupra acestor judecăți pe care le asociez cu emoții timpurii. Merg înainte adaptându-mă din mers dar totuși, îmi chestionez până astăzi aceste tendințe. E un “work in progress”.
English version:
I used to go often with my mother to visit the School of Popular Arts, located in the old town center. She had a good friend there who, as far as I can remember, taught percussion. We would walk through the ground floor hallway where students’ graphic art or paintings were on display. Sometimes my mother would linger, chatting with Mrs. B., so I’d spend long minutes staring at whatever was on the walls. It was probably my first contact with visual art made by children who seemed, I sensed, more relaxed and free in their expression than those from schools with “intensive” programs. The School of Popular Arts didn’t seem, from what I believed, to put much pressure on those who enrolled purely out of passion or curiosity.
At the Art School, I was always exposed to the alternative to music classes: the graphic arts ones. Starting from the 5th grade, the institution accepted students who wanted to study this intensively. I envied them for their freedom of expression and their light schedules—things we, the music students, didn’t have. I was also happy for them and for their interesting quarterly exhibitions displayed throughout the hallways. I often studied them with great curiosity.
On the way home, we would pass by the Gallery of Visual Artists. But before reaching it, I had seen, many times, paintings displayed right on the street—what I called “alleyway art” made by hobbyists. Deer drinking from a spring, fir forests at sunset, Abductions from the Seraglio—you could find all sorts. I didn’t like the harsh colors, the clumsy, forced, even tortured lines. I remembered them as a counterexample.
But as a true example, what stayed in my mind were the exhibits in the Plastic Fund’s shop window. In the gray air of the city, through the gas plumes from the Industrial complex, you could glimpse earrings, rings, scarves created with great passion and excellent taste.
Sometimes my mother and I would pass by the windows, and I think once I even asked her why she didn’t buy anything from the collections on display. To me, they were mysterious and fascinating objects, created in a visual-aesthetic language I didn’t understand. My mother gave a clumsy excuse, and I thought that either she truly didn’t like them or didn’t want to wear such symbols of strange “social status.” She was always a fan of a modern, clean style, stripped of any unnecessary detail. When she wore accessories, they were rather minimal. Only the strictly necessary.
Inexplicably, I’ve always associated the color palette used by the artists exhibiting at the Plastic Fund during communism with elitism. Earth tones, shades of beige, pale blue, faded green—I still associate them today with a foreign way of life, one I can’t explain and never had access to.
As an alternative, I always chose strong contrasts in my graphic works, relying on primary colors. My creative mind associates intermediate colors with compromise, and even with a duplicitous character. I explain this as a kind of childhood reasoning that I’ve kept to this day: what was seen in the UAP shop window was a form of compromise, in a political system where, in my child’s mind, art shouldn’t have existed anymore. It only served to maintain the appearance of normalcy when what was truly needed was a Revolution.
To be honest, I no longer know and can’t really “work through” these judgments, which I associate with early emotions. I move forward, adapting as I go, but still, I question these tendencies even today. It’s a work in progress.
PAUL SELING 
Leave a comment