PAUL SELING

Versiunea în limba română

Într-o vreme, pe la târgurile artizanilor de prin țară circulau niște grupuri de sud-americani care cântau cântece tradiționale specifice. De câteva ori m-am apropiat să îi văd. Bineînțeles că mi s-a părut nițel kitsch – pentru faptul că unii nu cântau deloc live. Orișicât, am vrut la unul din concerte să-mi cumpăr unul din instrumentele lor de suflat, dar mi-a fost prea jenă să îi întreb cât costă. Încă n-am abandonat de tot ideea.

Vorbind de America Latină, am fost inspirat cândva și din artele bătrânului continent. Primul contact a fost printr-un desen animat al cărui nume nu-l mai rețin, dar al cărui generic conținea o secvență cu un condor care zboară deasupra Anzilor. Tare mult mi-a plăcut, și animația și coloana sonoră. E posibil să fi fost unul din primele seriale de desene animate pe care le-am văzut după Revoluție.

Apoi, prin Carlos Castaneda, un alt „contact” realizat la mijloc de ani ’90, prin imaginile care îmi apăreau în minte citind, încercând să vizualizez peisajele mexicane în care trăia don Juan. Bineînțeles, mi-am planificat o viitoare călătorie în Mexic, sau poate chiar în toată America de Sud. A fost și momentul în care am hotărât că la prima ocazie care s-ar fi ivit, urma să încerc și eu drogurile psihedelice. Speram totuși să se întâmple chiar acolo, cu un șaman adevărat, în natură, sub îndrumarea lui atentă.

Când Cesaria Evora a venit la București am cumpărat unul din CD-urile artistei. Eu sincer nu mai știu dacă am fost la concert sau doar am auzit de el, cert e că am ascultat cu atenție albumul. M-am mirat nițel de faptul că înregistrase un cântec despre văcuța ei… sper să nu greșesc, dar cred că așa era. Orchestrația organică, frumos mixată și masterizată m-a impresionat, demonstrând o manieră profesionistă de a prezenta publicului global o muzică etnică.

Mai târziu puțin, dar tot în timpul facultății, am dat de Bebel Gilberto, ascultând albumul Tanto Tempo și apoi o serie de remixuri. Din nou, am fost surprins de contrastul reușit dintre căldura organică și manipularea digitală, modernă. M-am întrebat câte minți strălucite se întâlniseră ca să participe la realizarea acestor albume. Am meditat în perioada aia și la statutul artistei, care provenea deja dintr-o familie de muzicieni celebri. Cum se descurca oare în situația de a fi fost din copilărie sub ochiul publicului și spectrul celebrității? Șamd.

(Inspirat de maniera elegantă în care s-au realizat remixurile la Tanto Tempo am încropit și eu un remix la piesa When all is said and done, cu sora-mea ca solistă pe instrumentalul compozitorului britanic Tony Hawks. Sincer să fiu, a fost „ajutor nesolicitat”, dar tot l-am făcut. Știu că m-am amuzat nițel atunci, adăugând o mică notă voit melodramatică unui cântec folk, de altfel simplu și aerisit. Am lucrat în Sony Acid folosind câteva samples și părți înregistrate din Korg Trinity. Cântecul se găsește pe albumul Fără sfârșit și poate fi ascultat pe Spotify.)

În biblioteca institutului Ion Mincu am tot frunzărit, pe lângă revistele de design grafic – de care eram fascinat – și ceva arhitectură. Așa am dat de mai multe lucrări ale arhitectului Oscar Niemeyer, de care eram interesat încă din liceu. Văzusem niște episoade la Teleenciclopedie despre Brasilia, capitala Braziliei, de care am fost literalmente fascinat. Mai ales că, încă din comunism, citisem despre el într-un almanah. Dar atunci orașul era defăimat de către autor, care povestea despre contrastul dintre modernitatea centrului administrativ și sărăcia și mizeria de la periferii. Așa numitele „bidonville-uri” care, se pare, năpădiseră întregul oraș de la margine spre centru, făcând din viziunea arhitecților, se spunea, un eșec.

Nu mai știu cum am pierdut interesul pentru o întreagă zonă geografică, dar probabil așa mi-am blocat orice posibil contact cu cultura sud-americană. Bănuiesc că are legătură cu aproprierea de către comunitatea locală de consumatori de psihedelice a imaginii lui Che Guevara, devenit aproape o memă. Această „frondă” am găsit-o întotdeauna de neexplicat. Poate de aceea nu se mai găsește în muzica produsă de mine „groove” de inspirație latină.

Dar, am mai „păcătuit” totuși între timp: mi-a mai plăcut mult Gael García Bernal, mexicanul care a jucat în La science des rêves, The Motorcycle Diaries sau La Mala Educación, filme pe care le-am urmărit cu aviditate. De asemenea, m-am regăsit în momente de melancolie în tangourile lui Astor Piazzolla, în interpretarea lui însuși sau a lui Richard Galliano, cu care am rezonat când l-am găsit pe YouTube.

Ultima plăcere „vinovată” este arhitectura lui Luis Barragán, peste care am dat probabil întâmplător, poate pe o platformă online dedicată arhitecturii. Asta e un subiect pe care îl voi studia probabil în viitor.

_____________________________________________________________________________________

English version

Some time ago, at artisan fairs around the country, groups of South Americans used to perform traditional songs. A few times I approached to watch them. Of course, it seemed a bit kitschy to me—mainly because some of them weren’t actually singing live. Even so, at one of the concerts I wanted to buy one of their wind instruments, but I was too shy to ask how much it cost. I still haven’t completely given up on the idea.

Speaking of Latin America, I was once inspired by the arts of the old continent. My first contact was through a cartoon whose name I can’t recall, but whose intro featured a scene with a condor flying over the Andes. I really liked it—the animation and the soundtrack alike. It might have been one of the first cartoon series I saw after the Revolution.

Then, through Carlos Castaneda, another “contact” made in the mid-90s, by the vivid images that came to my mind while reading, trying to visualize the Mexican landscapes where Don Juan lived. Naturally, I planned a future trip to Mexico—or maybe even all of South America. That was also the time I decided that, given the chance, I would try psychedelic drugs. I was hoping it would happen there, with a real shaman, in nature, under his careful guidance.

When Cesaria Evora came to Bucharest, I bought one of her CDs. Honestly, I don’t remember whether I went to the concert or just heard about it, but I did listen carefully to the album. I was a bit surprised by the fact that she had recorded a song about her cow… I hope I’m not mistaken, but I think that’s how it was. The organic orchestration, beautifully mixed and mastered, impressed me—it showed a professional way to present ethnic music to a global audience.

A little later, still during college, I discovered Bebel Gilberto, listening to her Tanto Tempo album and then a series of remixes. Again, I was surprised by the successful contrast between the organic warmth and the modern, digital manipulation. I wondered how many brilliant minds had come together to create those albums. At the time, I also reflected on the artist’s status—coming from a family of famous musicians. How did she manage, having been under the public eye and in the shadow of fame since childhood? And so on.

(Inspired by the elegant approach of the Tanto Tempo remixes, I put together a remix of the song When all is said and done, with my sister as the vocalist over an instrumental by British composer Tony Hawks. Honestly, it was “unsolicited help,” but I did it anyway. I remember having some fun, adding a deliberately melodramatic touch to an otherwise simple and airy folk song. I worked in Sony Acid, using a few samples and some recorded parts from a Korg Trinity. The song is featured on the album Fără sfârșit and can be found on Spotify.)

At the Ion Mincu Institute’s library, besides graphic design magazines—which fascinated me—I also browsed some architecture books. That’s how I discovered more works by architect Oscar Niemeyer, who had interested me since high school. I had seen some episodes on Teleenciclopedia about Brasília, Brazil’s capital, and was completely fascinated. Especially because, back in communism, I had read about it in an almanac. But at that time, the city was criticized by the author, who spoke about the contrast between the modern administrative center and the poverty and misery in the outskirts. The so-called “bidonvilles” had apparently overtaken the entire city from the margins inward, making the architects’ vision, as it was said, a failure.

I don’t know how I lost interest in an entire geographic area, but perhaps in doing so I blocked any further contact with South American culture. I suppose it had to do with the way the local community of psychedelic users had appropriated the image of Che Guevara, who had practically become a meme. I’ve always found this “rebellion” inexplicable. Perhaps that’s why there’s no more Latin-inspired groove in the music I produce.

But I have “sinned” again in the meantime: I really liked Gael García Bernal, the Mexican actor from La science des rêves, The Motorcycle Diaries, and La Mala Educación—films I watched with great interest. I also found myself, in moments of melancholy, drawn to the tangos of Astor Piazzolla, either performed by himself or by Richard Galliano, whose work I discovered on YouTube and deeply resonated with.

My latest “guilty pleasure” is the architecture of Luis Barragán, whom I probably stumbled upon by accident—maybe on an architecture platform. That’s a subject I’ll probably study more in the future.